…asa descrie Henry James – Florenta. Imi aduc aminte una dintre primele poze ale frumoasei citadele care mi-a cazut in maini, acum vre-o 10 ani, cand nu aveam internet sau calculator, iar notiunea de Google nu se intiparise inca in mine ca instanta atotcunoscatoare, ca Isus al generatiei mele. Inca mai cautam salvarea in carti si in albume de arta cu nefireasca sete si neinchipuite suferinte ale sufletului, cum doar la 15 ani poti avea, cand te visezi la 22 pictand viata din Piazzale Michelangelo si profesand intr-ale artelor.
Am 25 acum, si nu mai pictez de ani buni, dar imi amintesc poza aceea, prima, si violetul photoshopat, de prost gust care invaluia orasul de parca ar fi fost toata dragostea si visele adolescentei mele.
Nu aveam altceva pe atunci, decat o durere adanca si tacuta ,o speranta de salvare: Orasul (faptul ca Florenta s-a nimerit sa fie acel oras ar putea fi o simpla intamplare) si o mie de oameni care imi strigau in urechi “copile nu fi prost, orasul e departe…”. Intre timp insa Florenta a devenit simbol, sentiment, gand, culoare. Nu il citisem inca pe Henry James, dar poza acceea decupata dintr-o carte mi-a imprimat in coltul ochiului culoarea vinului diluat – culoarea sperantei.
Am colindat intraga Europa, omitand mereu acelasi oras, punct terminus al calatoriei mele, cu o teama incredibila, nu ca imi va insela asteptarile sau ca va fi altfel decat ceea ce am visat mereu, ci pentru ca momentul in care voi deschide ochii si David se va infatisa mai perfect decat orice fiinta in fata mea, va trebui sa inchid o data pentru totdeauna un capitol al vietii mele in care trairile au fost cele mai intense, iar ambitiile cele mai marete: adolescenta.
Din acel moment voi fi o fiinta matura, cu obiective SMART in loc de vise si cu frustrari marunte in loc de suferinte. Biletele din buzunar sunt dovada incontestabila, materiala a acestui fapt. Le mangai cu varfurile degetelor si ma las inca putin sa plutesc in reveria de care uit din ce in ce mai des in ultima vreme, ca intr-o motaiala de duminica dimineata, inganand un cantec vechi italian. “E non c’è più nessuno che mi parla ancora un po’ di lei, ancora un po’ di lei”.
