Voi începe așadar cu discursul meu, cu care m-am clasat pe poziția a treia și sper să continui în curând cu discursurile celorlalți deținători de trofee şi nu numai.

***

O să vă vorbesc astăzi despre sinucidere. CE OCHI MARI AVEŢI!! Da, mă aşteptam la asta… “Ce caută o fată aşa tânără să ne vorbească despre un subiect atât de sumbru, după atâtea discursuri pline de umor?”

Tonul meu însă, o să fie mai degrabă unul reflexiv, decât tragic iar subiectul vine în contextul în care s-a împlinit un an de la moartea unui artist pe care l-am adorat aproape, aşa cum adori ceva ce nu înţelegi pe deplin, DAR care nu încetează să te uimească în fiecare zi: este vorba despre designerul englez Alexander McQueen, care s-a sinucis în februarie 2010, lăsând în urmă un imperiu fascinant şi o mulţime de fani, printre care mă număr şi eu, ba mai mult, o industrie întreagă cu gura căscată şi cu mintea plină de întrebări care nu o să îşi mai afle vreodată răspunsul. Nu m-am împăcat niciodată cu moartea lui, şi nu pentru că aş fi sperat să-l întâlnesc cândva sau să-i port rochiile (hmm încă mai pot asta), ci pentru că de câte ori mă gândesc la el, mă bântuie cuvintele lui Albert Camus din “Mitul lui Sisif” care spunea: trebuie să ni-l imaginam pe Sisif fericit!!!!.

Ştiţi cine este Sisif? Eu sunt Sisif, la fel cum fiecare dintre noi îl întruchipăm într-o oarecare măsură. În mitologie a fost un om care a înfruntat zeii pretinzându-se egalul lor, iar pedeapsa lui a fost cruntă: să împingă de-a pururi un bolovan mare și greu pe un deal, bolovan care de câte ori ajungea în vârf se rostogolea iar la vale sub propria greutate, aşa că Sisif trebuia să facă asta la infinit: o analogie tragică, dacă vreţi,  a condiţiei umane: a faptului că ne punem ceasul să sune în fiecare dimineață la aceeași oră, mergem la servici, ne facem treaba, venim înapoi acasă, pregătim masa, ne uităm la televizor până adormim, așteptăm în fiecare săptămână weekend-ul, în fiecare an – vacanţa și toata viaţa – pensionarea, iar când aceasta vine și tragem linie, realizăm cu deznădejde că nu am făcut nimic cu adevărat important: absurd, nu?

Cu toate acestea, omul sfidează cu uimitoare bucurie de a trăi, în fiecare zi, absurdul existenței sale. De ce l-am ales pe McQueen şi nu pe Kurt Cobain sau pe Morisson (artişti pe care îi admir la fel de mult)? Pentru ca nici unde nu am găsit un contrast mai mare între vitalitatea creației și soarta pe care şi-a ales-o. Rochiile lui McQueen sunt alegorii ale vieții, îmbinări subtile ale senzualității feminine cu cruditatea și violența naturii; creațiile sale sunt înfățișări pure ale pasiunii. Şi totuși a ales să moară. Mă gândesc la motive posibile: depresie, oboseală, suferinţă continuă: vorbea despre toate Camus…, și totuși nega suicidul cu vehemenţă: nu doar că nu ar fi rezolvat paradoxul lui Sisif, dar mai mult, ar fi intrat în contradicție cu natura umană însăși. După ce a trecut prin câteva momente de cumpănă în viaţa sa, Camus spunea: ”În mijlocul iernii am aflat, că port în mine o vară invincibilă” – expresie desăvârșită pentru o poftă de viaţă extraordinară. Să ai în tine puterea de a păstra întreagă căldura și strălucirea unui soare lăuntric. Să poți face dintr-o lipsă, o forță, să reziști, să fii un supraviețuitor, fericit ca Sisif. N-ai cum cazi în depresie, n-ai cum sa te gândești măcar la moarte, când ai în tine “o vară invincibilă”.

Nu înțeleg de ce a murit McQueen. Nici nu mi-am propus asta. Mi-am propus dimpotrivă, să reafirm în contextul comemorării morții sale tragice, viaţa. Unii își depășesc absurdul propriei existenţe apelând la religie, alții trăiesc o viaţă epicureică. Într-un final, fiecare dăm propria noastră valoare fericirii. Eu prefer să îl vad pe Sisif aşa cum îl vedea și Camus și pentru asta, vă rog să-mi permiteți să vă citesc efectiv rândurile de final ale eseului “Mitul lui Sisif”: “Ne întoarcem întotdeauna la povara noastră. Dar Sisif ne învaţă fidelitatea superioară care îi neagă pe zei şi înalţă stâncile. Şi el socoteşte că totul e bine. Acest univers rămas fără stăpân nu-i pare nici steril, nici neînsemnat. Fiecare grăunte al cestui munte plin de întuneric alcătuieşte o lume. Lupta însăşi contra înălţimilor e de-ajuns spre a umple un suflet omenesc. Trebuie să ni-l închipuim pe Sisif fericit.” Şi îmi amintesc fără să vreau, zâmbetul larg al prietenei mele, Diana când își făcea cu mâna ei decorațiile pentru nuntă, împletind fundiţă după fundiţă,  așezând floare după floare în ghirlandele care-i umpleau casa, și cântând: “Fericirea-i un lucru mărunt, e o aripă care vibrează, fericirea-i un lucru mic, un pitic – ce dansează”.

* fotografii preluate de pe pagina de Facebook a Timişoara Toastmasters

Până una alta, iată povestea lui Luiz aşa cum am ascultat-o noi, luni seară!

*fotografie realizata de Daniel Homorodean

Voi ştiţi că în ziua de azi înca mai există piraţi. Aţi auzit de cei somalezi… Dar piraţi există şi în alte locuri ale lumii.

Vă voi povesti cum am dat de unul dintre ei, cum am fost răpit şi cum am petrecut 3 zile cu acesta.

Eram în Venezuela, într-o călătorie de 2 săptămâni prin junglă. În ultimele 3 zile mi-am propus să  vizitez delta fluviului Orinocco, dar am ajuns prea târziu la agenţie şi turul organizat plecase.

Carlos, de la agenţie, mi-a zis că mă rezolvă altfel. Să mă duc cum pot în Tucupita, oraşul de la intrarea în deltă, şi îmi aranjează el să mă aştepte un ghid destoinic, bun vorbitor de engleză, care mă va duce la un hotel, îmi va arăta oraşul şi mâine mă va duce în deltă. Îl cheamă Luiz.

Aşa că găsesc o maşină şi ajung la amiază în Tucupita, în piaţa centrală. E o căldură infernală şi umezeală ca într-o saună. Oraşul complet pustiu şi nici urmă de ghid, aşa că stau în saună cu rucsacul langa mine, deja nervos.

După câteva minute, la o margine a pieţei apare o arătare. Un individ care vine hotărât spre mine privindu-mă fix. Tuciuriu, fibros, lipăind desculţ pe asfalt cu pantalonii suflecaţi, cu un tricou murdar şi găurit, mustaţa pe oală, cu o cicatrice pe obrazul stâng şi ochi sfredelitori.

- Ola ! Soy Luiz !

Şi îmi intinde mâna lui, brună, păroasă, noduroasă, gata să strângă.

[întind şi eu mâna în stilul lui Luiz]

- Hi Luiz, so you are my guide ?

L-am lăsat cu mâna întinsă şi l-am întrebat în engleză, de momeală…

- NO. Hablo. Ingles !

Ca gloanţele au ieşit cuvintele din gura lui. Parcă eram într-un univers paralel, într-un film cu Clint Eastwood şi în faţa mea era acel bandito ars de soare, cu cartuşiera pe piept şi pistoalele îndreptate spre mine, gata să tragă.

Asta e, am intrat in joc, trebuie sa merg mai departe.

- Ola, Luiz !

Abia aştepta să mă strângă…

- We go to hotel ?

- Vamos, tomamos un taxi !

Ca prin minune, un taxi apare în piaţa pustie chiar atunci. Mă urc în spate, Luiz, lângă mine. Taxi-ul a şi pornit, fără să i se spună adresa şi merge, merge, iese din centru. Ne hurducăm pe uliţe desfundate, printre case mici, sărăcăcioase, cu garduri înalte ornate cu sârmă ghimpată. Şi oprim, în faţa unei casuţe. Luiz sare jos şi îmi apucă rucsacul.

- Dar Luiz, ăsta nu e hotel…

- Es mi casa ! Vamos !

Taximetristul mă priveşte amuzat. Am intrat in joc, deci joc mai departe, ce să fac… Intrăm în casa lui Luiz, pe un coridor întunecat, igrasios. Îmi deschide cu zăvorul o uşă metalică şi îmi arată:

- Tu cuarto ! Camera ta!

O celulă fără geamuri, cu un bec chior, gol,  atârnând de un fir din tavan. Un pat desfundat. Şi mai ales uşa – din metal masiv, cu zăvor atât pe dinăuntru, cât şi pe dinafara.

-  Intră! Nevastă-mea o să-ţi aducă de mâncare!

Vaai, îmi zic, în ce m-am putut băga… Nimeni nu ştie că-s aici. Ăştia au pus totul la cale de la bun început. …Răpit în Venezuela…. Ştiam că se întâmplă răpiri pentru răscumpărare, dar nu credeam că mi se va întampla tocmai mie. Acum, era cazul să joc ultima carte. Să joc tare.

- NUU! NU, Luiz! Nu vreau să-mi dea nevasta ta de mâncare! Nu vreau să stau aici în celula asta! Eu am venit să stau la hotel, să mi se arate oraşul, să fiu dus în deltă! Nu stau aici! Vreau să vorbesc cu Carlos, acum!

Luiz a ramas trăznit, cu ochii bulbucaţi şi gura deschisă. Făcea ture pe hol, gesticulând muţeşte, ca beat, apoi a intrat într-o cameră şi a ieşit după scurt timp cu un caiet in mână, un caiet de şcoală, umflat de umezeală, pe care l-a deschis la întâmplare şi mi l-a pus în faţă.

- Mira! Mira aqui! Uită-te aici!

Paginile erau pline de scris mărunt, în divere stiluri, în diverse limbi.

- Aqui, ingles !

În engleză, cineva spunea … că Luiz e cel mai bun ghid, că ştie delta ca nimeni altul, că iţi oferă o experienţă de neuitat la un preţ imbatabil.

- Aqui… Aqui… frances… japonez..

Ochii lui Luiz înotau în lacrimi.

- Vamos, hai în centru, să-l sunăm pe Carlos…

Y yo, estupido gringo, am realizat ce-am făcut. Omul m-a luat din stradă, m-a dus la el acasă, mi-a dat cea mai bună cameră pe care o avea, nevasta lui îmi pregătea masa… şi eu, l-am acuzat că m-a răpit. Am ajuns în centru,  l-am sunat pe Carlos, ne-am lămurit, am primit de mâncare, am fost dus la hotel şi a doua zi am plecat cu Luiz în deltă.

Luiz ştia delta la perfecţie. 2 zile am stat cu el, alături de prietenii lui, indieni Warao. Călătoream pe canale cu barca lui, ne tăiam drum cu maceta prin desis la vânătoare de tarantule, pescuiam piranha ca să avem ce mânca şi dormeam în hamace agăţate între stâlpi, într-o casă fără pereţi, acoperită cu stuf, pe malul apei.  Şi ne-am înţeles perfect.

Luiz e un pirat. “Pirata” li se spune acolo ghizilor neautorizaăţi, care agaţă turişti sau lucrează la negru în combinaţie cu agenţii obscure. Estupido gringo suntem fiecare dintre noi câteodată, când nu putem să vedem în spatele învelişului necizelat, dincolo de prima impresie, când nu putem să vedem Omul care stă în faţa noastră.

Aşa că dacă vreţi vreodată să vedeţi Delta Orinocco-ului şi ajungeţi în Tucupita, cîutaţi-l pe Luiz.

E cel mai bun !”

*fotografie realizata de Daniel Homorodean

“Dacă e luni, e Toastmasters!

Şi nu oricum, de data aceasta ieșim complet din tipare:
Te invităm într-un cadru relaxant și familiar la cel mai important eveniment al clubului organizat vreodată de noi – Concursul de Public Speaking, marca Toastmasters Cluj.

…Vino să urmărești o competiție autentică de discursuri cu 13 concurenți pregătiți să te amuze, să te convingă sau să te inspire şi un juriu excelent!

Cred că sunt șanse foarte mari să recunoști măcar un nume în lista de mai jos.

Participanți:
1. Elena-Kristine Baliban
2. Roxana Bibart
3. Alina Borbely
4. Raluca Ciocian
5. Daniel Costea
6. Daniel Homorodean
7. Liana Nemes
8. Marius Pasca
9. Ana Loredana Pascaru
10. Silvia Patrascu
11. Cosmin Sabo
12. Sorin Sacara
13. Mircea Vadan

Juriu:
1. Silvia Sîrb – CEO, Aegon Life Romania
2. Adrian Rusu – Trainer Soft Skills, De Klausen
3. Crina Paşca-Tuşa – Profesor de Limba și Literatura Română
4. Ioan Radu Peter – Conf.univ.dr.math. Universitatea Tehnica din Cluj-Napoca
5. Ștefan Irimia – Președinte Executiv, Asociația Media Kinder România
6. Patricia Boaru – Actriță, Teatrul Național “Lucian Blaga”, Cluj-Napoca
7. Mihnea Stoica – Membru Napoca Forum

Ţine minte, luni, 11 aprilie, în Irish Music Pub, începând cu ora 19 fix, ești așteptat cu drag la un eveniment unic!

Pe curând,
Echipa Toastmasters Cluj

PS: Data viitoare, vă rog să puneţi voi diacriticele în anunţ, da?

***

“Pentru că urmează să plec pentru studii anul care urmează în State, ţin legătura cu profesorii pe care urmează să îi am şi unul dintre ei mi-a povestit ce anume l-a determinat să-şi schimbe viaţa , să redevină conştient de fiecare moment din viaţa lui.

Cu mulţi ani în urmă, undeva la vreo 25, lucra într-o companie imensă, prins într-o rutină plictisitoare în care se obişnuise să blesteme toate zilele de luni până joi, să iubească doar vinerea şi să se îndoiască de autenticitatea colegilor lui zâmbăreţi, care pur şi simplu nu se potriveau peisajului.

Ei bine, dintre toţi se distingea acest tip John, ca să-l citez în a-l descrie „the kind of guy you’d love to hate” pentru că era angajatul ideal: mereu vesel, avea mereu o poantă bună de spus, dacă un coleg se confrunta cu o situaţie neplăcută era acolo să-i arate părţile pozitive ale situaţiei sau să caute împreună soluţii ş.a.m.d..

La un moment dat, proful meu nu a mai rezistat şi s-a luat de el la pauza de prânz – „John, zi-mi şi mie, te rog, cum faci de eşti mereu aşa de bine, de fericit?!” Atunci, John a zâmbit larg şi i-a spus că în viaţă totul ţine de alegerile pe care le facem. Când se trezeşte dimineaţa, se gândeşte că poate avea o zi bună sau una mai puţin bună, iar el alege să aibă o zi bună, excelentă. Începe ziua cu sportul lui favorit sau poate, în cele mai bune cazuri, face dragoste cu soţia lui.

Apoi, dacă ceva neplăcut i se întâmplă poate alege să se plângă despre aceasta sau poate să vadă ce are de învăţat din aceasta şi ce soluţii are şi, bineînţeles că alege cea de-a doua variantă.

„Totul ţine de ce alegeri facem!” concluzionase John. Totuşi, proful meu nu era de-a dreptul convins, credea că a mers pe la ceva seminar de psiho pu pu şi îi ţine doar o predică, în concepţia lui nu puteai să fii optimist în orice context, mai ales în cele nefavorabile.

În următoarele 5 luni, proful plecase din acea companie să-şi înceapă propria afacere, aşa că s-au cam despărţit drumurile lor. La doar 2 luni aflase de la ceilalţi colegi din întâmplare că John, optimismul în formă umană, suferise un accident teribil, căzuse de la etajul 5 al unui zgârie-nori şi abia a scăpat cu viaţă.

La trei săptămâni, după operaţia colegului său proful meu se hotărâse să-l sune. A fost surprins să-l regăsească în aceeaşi atitudine familiară, când îl întrebase ce face, John i-a răspuns la fel de vesel ca de obiecei „Great!.. Wanna see my scars?” şi l-a chemat la el la un ceai.

Deşi încă se afla la terapie intensivă, fiind un caz foarte grav, se simţea mai bine pe zi ce trecea. Totuşi fostul lui coleg a vrut să ştie cum a fost accidentul, aşa că l-a întrebat „John, scuze că insist, dar la ce te gândeai totuşi în momentul în care te-ai trezit pe trotuar?”

„Păi, primul lucru care mi-a venit în minte a fost fiica mea care urmează să se nască. Apoi m-am gândit că am două posibilităţi: pot muri sau pot să trăiesc şi… am ales să trăiesc… Pe urmă, în drum spre spital, paramedicii s-au descurcat de minune, îmi spuneau mereu că totul va fi bine. Dar când am ajuns în sala de operaţie m-au speriat rău de tot chipurile staff-ului medical pentru că se uitau cu toţii la mine ca la un om mort deja. Aveam impresia că urmau să dea acordul amesteziei doar ca să mor împăcat. Atunci, chiar îninte de a mă anestezia, o asistentă grăsuţă şi mai în vârstă m-a întrebat dacă sunt alergic la ceva şi am zis că da. M-am uitat încă odată la feţele lor cum mă priveu cu toţii atenţi sî le spun la ce sunt alergic, mi-am adunat ultimele puteri şi am urlat cât m-au ţinut plămânii: La GRAVITAŢIE!!! După avalanşa de răsete, le-am spus că eu aleg să trăiesc şi i-am rugat să mă opereze ca pe un om viu şi nu mort.”

La exact o lună şi 2 zile după operaţie, John a ieşit din spital pe propriile picioare, chiar dacă membrele inferioare şi coloana sa vertebrală erau consolidate cu tije metalice. Medicii au făcut un lucru extraordinar, dar el nu ar fi supravieţuit dacă nu ar fi avut o atitudine atât de bună.

Aş încheia cu o replică celebră din filmul lui Frank Darabont, The Shawshank Redemption, şi anume: „eşti ocupat cu a trăi sau a muri”?!”

In cadrul acestui eveniment, membrii clubului Toastmasters Cluj vor sustine o intalnire demonstrativa menita sa explice ce este acest club si cum functioneaza.
Daca sunteti interesati sa va imbunatatiti deprinderea de a vorbi in public, gandirea critica, sa invatati modalitati eficiente de a oferi feedback, de a fi organizat si convingator intr-un discurs sau doriti sa va deszvoltati abilitatile de a conduce o sedinta, de a organiza si delega, de a motiva oameni si de a construi echipe, nu ratati ocazia de a fi alaturi de noi in cadrul acestui eveniment in care veti afla cum puteti deveni membrii clubului Toastmasters Cluj.

- Toastmasters – Prima mea sedinta, degajata, plina de umor: le astept cu interes pe urmatoarele, precum si dezvoltarea clubului din Cluj la nivelul celor din vest-ul Europei. Pentru cei ce nu stiti, Toastmasters este un club care faciliteaza dezvoltarea abilitatilor de public speaking. Mai multe despre ei, aici.

- Orange sux  (nici link nu merita). BTW – telefonul meu cumparat acum doua saptamani, si pentru care mi-am prelungit cu doi ani contractul, isi petrece a doua saptamana de viata tot in service.

- Jocurile Olympice de la Vancouver. TVR1 sux too, din motiv ca transmite complet aiurea probele de patinaj artistic – singurele care ma intereseaza. Oricum, se pare ca mai sunt si alte televiziuni la fel, motiv din care toate transmisiunile se gasesc deja pe torente. Multumesc tuturor piratilor ca mi-au dat ocazia sa ma indragostesc de frumosul, balerinul, artisticul – Lambiel, visul tuturor comentatoarelor sportive, care ar fi in stare sa-i ierte pana si ratarea triplu axel-ului.

- Karaoke La Tevi: doamne, ce afoana is!!!!!!! Cine l-a chemat, mah, pe Mangu sa ne faca de mici? Las, bine ca a venit, e de treaba, Mangu si a impartit cu noi vinul castigat. Bine v-ati intros de pe taramuri lusitane  – Cata si Iza!
PS: Un betiv a furat 2 telefoane din bar (dintre care unul- al Biancai). Pe urma s-a temut ca-l suspectam si le-a ascuns in zidul cetatii: Sa traiesti, nea Elvis, si sa stai acasa data viitoare ca nu-ti uitam prea usor moaca.

- Saptamana Modei la New York: imi pare rau Hilfiger, Ralph Laurent, Ck si Oscar de la Renta – de data asta nu va voi fi fidela. De departe cel mai original show pe care l-am vazut a fost cel de la Rodarte.
PS: RIP Alexander McQueen, ca pe mine ma fascina genialitatea sa morbida si spectaculoasa.

-Activity la creparie. Nu-i mai dati lui Ionuke sa mimeze, daca nu vreti sa luati bataie!! Si cineva sa-i spuna la Eti ca nu orice grupare de 2 cuvine cu cuvant de legatura e “sex in grup”.

-X-men: tate tri! Voi stiati ca dupa 2-3 X-men-uri unul dupa altul vizezi noaptea numai Wolverini?? Nu, nu-i placut deloc, ca-i visam ghearele, nu pectoralii!!

- Shopping, cu Ovi dupa mine: de ce barbatii astia, cand vin la shopping, nu stau langa cabina de proba sa-si dea cu parerea si fix cand ai nevoie de ei, dispar? Pe urma tre sa fugi desculta, in rochia de nasha probata, dupa el, pe coridoare sa vina sa-si dea cu parerea: asta in timp ce vanzatoarea urla ca unde pleci cu rochia ei, si femeile de prin magazine se uita urat la decolteu tau exagerat de alb ca deh, e dricul iernii, iar rochia e de vara.

- Recrutari BEST: care vor sa vina, oricum deocamdata doar am lucrat la structura lor. Mi-a facut placere sa merg la un WorkShop BEST dupa 3 luni de absenta.  Chiar m-a umplut de energie aceasta activitate, si n-o sa fac misto de Cata, Bulan sau Mircea (dar mai bine sa nu dam nume) ca au zis  “competivitate” de vre-o 10 ori, in timp ce pe mine ma durea stomacul de ras, si Vio imi facea semne sa tac ca nu-i frumos sa rad in timp ce oamenii discuta. Oricum discutia a fost taiata curand de rasetele tuturor cand cineva le-a aruncat celor in cauza o banana ).

Sper ca v-am zis tot, ca aveam nevoie de acest locsor sa stea drept marturie pentru ce s-a intamplat saptamana asta. Ma tem ca voi poposii deseara intr-un loc de unde voi iesi fara prea multe amintiri.