Vreau să încep astăzi un şir de post-uri cu totul şi cu totul speciale. Am participat de curând la primul Concurs Naţional de Discursuri, organizat de Timişoara Toastmasters, unde am fost fermecată de câteva discursuri extrem de amuzante şi de reuşite. Aş dori să postez câteva dintre ele aici (în varianta scrisă) pentru a vă arăta ce aţi pierdut, celor care nu aţi fost acolo, şi pentru a pastra mereu în colţişorul meu de net o amintire frumoasă şi plină de farmec.
Voi începe așadar cu discursul meu, cu care m-am clasat pe poziția a treia și sper să continui în curând cu discursurile celorlalți deținători de trofee şi nu numai.
***
O să vă vorbesc astăzi despre sinucidere. CE OCHI MARI AVEŢI!! Da, mă aşteptam la asta… “Ce caută o fată aşa tânără să ne vorbească despre un subiect atât de sumbru, după atâtea discursuri pline de umor?”
Tonul meu însă, o să fie mai degrabă unul reflexiv, decât tragic iar subiectul vine în contextul în care s-a împlinit un an de la moartea unui artist pe care l-am adorat aproape, aşa cum adori ceva ce nu înţelegi pe deplin, DAR care nu încetează să te uimească în fiecare zi: este vorba despre designerul englez Alexander McQueen, care s-a sinucis în februarie 2010, lăsând în urmă un imperiu fascinant şi o mulţime de fani, printre care mă număr şi eu, ba mai mult, o industrie întreagă cu gura căscată şi cu mintea plină de întrebări care nu o să îşi mai afle vreodată răspunsul. Nu m-am împăcat niciodată cu moartea lui, şi nu pentru că aş fi sperat să-l întâlnesc cândva sau să-i port rochiile (hmm încă mai pot asta), ci pentru că de câte ori mă gândesc la el, mă bântuie cuvintele lui Albert Camus din “Mitul lui Sisif” care spunea: trebuie să ni-l imaginam pe Sisif fericit!!!!.
Ştiţi cine este Sisif? Eu sunt Sisif, la fel cum fiecare dintre noi îl întruchipăm într-o oarecare măsură. În mitologie a fost un om care a înfruntat zeii pretinzându-se egalul lor, iar pedeapsa lui a fost cruntă: să împingă de-a pururi un bolovan mare și greu pe un deal, bolovan care de câte ori ajungea în vârf se rostogolea iar la vale sub propria greutate, aşa că Sisif trebuia să facă asta la infinit: o analogie tragică, dacă vreţi, a condiţiei umane: a faptului că ne punem ceasul să sune în fiecare dimineață la aceeași oră, mergem la servici, ne facem treaba, venim înapoi acasă, pregătim masa, ne uităm la televizor până adormim, așteptăm în fiecare săptămână weekend-ul, în fiecare an – vacanţa și toata viaţa – pensionarea, iar când aceasta vine și tragem linie, realizăm cu deznădejde că nu am făcut nimic cu adevărat important: absurd, nu?
Cu toate acestea, omul sfidează cu uimitoare bucurie de a trăi, în fiecare zi, absurdul existenței sale. De ce l-am ales pe McQueen şi nu pe Kurt Cobain sau pe Morisson (artişti pe care îi admir la fel de mult)? Pentru ca nici unde nu am găsit un contrast mai mare între vitalitatea creației și soarta pe care şi-a ales-o. Rochiile lui McQueen sunt alegorii ale vieții, îmbinări subtile ale senzualității feminine cu cruditatea și violența naturii; creațiile sale sunt înfățișări pure ale pasiunii. Şi totuși a ales să moară. Mă gândesc la motive posibile: depresie, oboseală, suferinţă continuă: vorbea despre toate Camus…, și totuși nega suicidul cu vehemenţă: nu doar că nu ar fi rezolvat paradoxul lui Sisif, dar mai mult, ar fi intrat în contradicție cu natura umană însăși. După ce a trecut prin câteva momente de cumpănă în viaţa sa, Camus spunea: ”În mijlocul iernii am aflat, că port în mine o vară invincibilă” – expresie desăvârșită pentru o poftă de viaţă extraordinară. Să ai în tine puterea de a păstra întreagă căldura și strălucirea unui soare lăuntric. Să poți face dintr-o lipsă, o forță, să reziști, să fii un supraviețuitor, fericit ca Sisif. N-ai cum cazi în depresie, n-ai cum sa te gândești măcar la moarte, când ai în tine “o vară invincibilă”.
Nu înțeleg de ce a murit McQueen. Nici nu mi-am propus asta. Mi-am propus dimpotrivă, să reafirm în contextul comemorării morții sale tragice, viaţa. Unii își depășesc absurdul propriei existenţe apelând la religie, alții trăiesc o viaţă epicureică. Într-un final, fiecare dăm propria noastră valoare fericirii. Eu prefer să îl vad pe Sisif aşa cum îl vedea și Camus și pentru asta, vă rog să-mi permiteți să vă citesc efectiv rândurile de final ale eseului “Mitul lui Sisif”: “Ne întoarcem întotdeauna la povara noastră. Dar Sisif ne învaţă fidelitatea superioară care îi neagă pe zei şi înalţă stâncile. Şi el socoteşte că totul e bine. Acest univers rămas fără stăpân nu-i pare nici steril, nici neînsemnat. Fiecare grăunte al cestui munte plin de întuneric alcătuieşte o lume. Lupta însăşi contra înălţimilor e de-ajuns spre a umple un suflet omenesc. Trebuie să ni-l închipuim pe Sisif fericit.” Şi îmi amintesc fără să vreau, zâmbetul larg al prietenei mele, Diana când își făcea cu mâna ei decorațiile pentru nuntă, împletind fundiţă după fundiţă, așezând floare după floare în ghirlandele care-i umpleau casa, și cântând: “Fericirea-i un lucru mărunt, e o aripă care vibrează, fericirea-i un lucru mic, un pitic – ce dansează”.
* fotografii preluate de pe pagina de Facebook a Timişoara Toastmasters
))