Cica de la Nova, primul review o sa fie muzical dupa care vin si restu… Normal ca nu-mi ajunge un singur post. Pozele vin mai tarziu, intr-un review care va fi ceva de genu rubrica de stiati ca de la sfarsitul revistelor numa ca subiectul principal vor fi ciudateniile care se intampla intr-un rock fest.

Asadar, la categoria “Am vint pantru voi si nu m-ati dezamagit” categoric Faith No More. Un concert frumos, baietii aratau impecabil, iar Patton, mah oi fi eu subiectiva, dar asta e un geniu… Pacat ca am bocit tot concertu si am ratat o pesa, doua, dar noh, tre sa intelegeti ca atatea emotii m-au napadit de nu aveam loc pentru toate si cum nu imi aminteam cum e sa ai atatea emotii deodata, am simtit nevoia sa le exprim ca o femeie: bocind. Nu eram singura, din fericire, ca atat baietii cu care am fost, aka Raducu si studentu’, cat si polonezii beti din spatele nostru siroiau lacrimi mai ceva ca apa in corturile din Metro dupa o zi si o noapte de furtuna.

“Amintiti-mi, de ce dumnezo is aci?” asa e categoria care o castiga cu brio Guano Apes pentru cel mai lame concert pe care l-am vast la Nova. Mah cred ca Andreea Balan live la Mamaia o cantat mai bine…si mai tare, si mai apropiat de ce canta pe banda decat blonduta de la Guano..

“Rupe scena” asta e un premiu pe care il iau aia care am crezut ca o sa isi rupa un membru, doua la cum sareau de nebuni pe scena. Nu mai faceti mah din astea, ca stau cu teama-n suflet si nici nu mai aud ce cantati! Premiu merge la aia de tot urlau: We are Kaiser Chiefs, Kaiser Chiefs, Kaiser Chiefs…mesaj subliminal cred. Astai vroiau sa ne zica ceva da noi nu ne-am prins…

Premiul “De-as fi avut mai multe trupe v-as fi facut si mai fericiti” il ia Cornellutz, care, pe langa tristetile din propria discografie, ne-a incantat cu pese de cand canta pe la Soundgarden, Audioslave si Temple of the Dog. Playlist care a starnit urale, mai ales ca sa canti Outshined fix cand iese soarele din nori dupa o zi si o noapte continua de ploaie si mocirla, e semn ceresc…

“Ne mancam fanii…dar le place” categoric e un statement care caracterizeaza Slipknot, singura trupa care atat isi oboseste fanii, de isi canta singuri bisu’.

Si tot aici..tre sa dau un permiu pentru cel mai fain public, cea mai mare nebunie, si cel mai antrenant concert, celor de la Machine Fucking Head: Bah Flynn, nu ma asteptam la asa ceva…U RULEZ, MAN!!

Premiul World of Warcraft live: Dimmu Borgir. Faine costume, fain concert, flacari, artificii and shit, nu au dat foc la cruce pe scena cum ne asteptam, dar cei 5 fani de la concert au fost multumiti.

O mentiune speciala merge la Placebo, ca au surprins in mod pozitiv publicu cu o prezenta la patru ace si de trei ori mai multi background singers decat membri are fromatia si inca una bucata mentiune merge la fata cu tate de plastic care dansa in background la Static X… Ne pare rau, baieti dar in afara de tatele ei, nu ne-am putut concentra la nimic din tot show-ul vostru”.

Premiul: “Mai vin, mai vin, mai vin” si ma mai duc odata si cand veniti la Targu Mures in august, numa pentru voi, categoric Gogol Bordello – o scena plina de oameni nebuni, zeci de instrumente, energie cata incape si toti condusi cu biciu din spate de un Bordello de un metru si o scioapa, dar pe care il suspectez de genialitate – ar trebui sa colaboreze cu Mike Patton. Tare m-as mai distra.

Un euro din cei 120 care i-am dat pe beletu de festival au mers la Metallica. Nu, nu va luati de ei, ei n-au facut nimic rau, dimpotriva cica au cantat vre-ora peste timpul de concert si toate astea pe o ploaie torentiala!! Nah .. ce pot sa spun? Oricate beri aveam la board, si oricat as fi fost de terminata psihic dupa FNM, tot tre sa ma mir: Ase bine se doarme pe Metallica, de nu-i adevarat!!

Bineinteles ca nu am ajuns la tare multe trupe, cateva mai mult decat faimoase (Disturbed, Limp Bizkit, Trivium, Die Toten Hosen, etc) dar mah, ii tare obositor sa tot fugi de la o scena la alta si de multe ori tre sa faci alegeri. Io zic ca am ales in general bine, si ca am cules cat mai mult din festivalul asta. O data in viata toti tre sa innebunim ca sa fim normali din nou, pe urma, in viata de zi cu zi.