Partea interesanta a metodei Pecha Kucha e ca lasa destul de putin loc improvizatiei, prezentarile continand exact 20 de imagini/slide-uri, fiecaruia revenindu-i 20 de secunde pentru a fi explicat si pentru a se face tranzitia catre slide-ul urmator. Pentru aceasta prima editie au existat 8 de vorbitori, din domenii diverse (de la lumea vinurilor, pana la interculturalitate) si pot sa spun ca nici macar un singur speach nu a fost plictisitor sau neinteresant. Fiecare vorbitor si-a propus sa prezinte un concept, o idee, un loc sau o organizatie pe tema propusa de organizatori: frumos in Cluj. M-a bucurat mult sa avem o tema atat de particulara care sa ne induca in atmosfera unui spatiu familiar, iubit de toti cei prezenti in egala masura, si mai mult decat atat sa facem neworking intr-un context de bunadispozitie si umor.

Putin mai jos, il puteti vedea pe organizatorul principal al acestei seri, Emil Vadana introducand publicului vorbitorii. Pe aceasta cale vreau sa-i multumesc si lui, si Silviei Patrascu pentru invitatie si incurajari. Urmatoare editie va avea loc in toamna si mi-ar face placere sa participam in numar mare astfel incat comunitatea Pecha Kucha Romania sa devina la fel de impozanta precum cele din state sau din vestul Europei. Pana la urma networkingul este un mod de viata si ar trebui sa fim recunoscatori ca ni se ofera din ce in ce mai multe contexte de acest gen.

V-am zis io ca Mike Patton e Dumnezeu da nu m-ati crezut (mai ales Victorash, care sustine ca tre sa scrie cu grafitti pe un perete si un caine sa se usureze pe numele sau, ca in cazul asta, ca sa ii poti atribui prerogative divine). A doua oara la concert-ul lor m-am convins… nimic nu trebuie sa se intample pentru ca Mike Patton sa fie God. Absolut nimic. Nici macar sa moara, dupa principiul Animicstiutor: “ce este este, ce nu este nu este”.

Am intrat in sala si as vrea sa pot spune ca mi-am facut loc cu coatele, dar m-am strecurat lejer printre cele cateva miutze de fani (miutze, da, ca numarul lor era undeva inte 1 si 5, intr-o sala in care incapeau 10) pana in primul rand. Copertinele rosii imi dadeau un sentiment ciudat de deja vue: trupa in negru cu flori in piept ca la Nova Rock, costumul rosu contrastant al lui Patton, inceputul puternic cu the Real Thing, emotiile mele pana la lacrimi de atunci. Nu vroiam nimic mai putin. Si-am asteptat…

In tipatele fanilor au intrat in scena John Hudson, Billy Gould, Roddy Bottum si Mike Bordin, toti impecabili in costume calcate la dunga, de nuante pastelate de verde, roz sau crem si cu nelipsitul trandafir alb din piept. Welcome gentelmen, le spun in gandul meu, si astept sa apara cel datorita caruia, sau pentru care ma aflam acolo: Patton, iar asteptarile mele sunt uriase… Hahaha, de parca Patton a avut vreodata probmele cu asta: prestanta lui face asteptarile noastre sa se simta patetice.

Incep cu Reunited, si Out Of Nowhere. Nimic nu-mi mai zice: I-am mai vazut! Alt palylist, alte costume, alt joc de scena, pana si sonorizarea e alta, desi asta nu pot spune ca e mai buna…dimpotriva. Pana si publicul. Habar nu au romanii sa se bucure de un concert. Ma uit in spate si tare sunt dezamagita. E normal sa nu fie toti fani exclusivisti si unilaterali, indobitociti si indoctrinati cum sunt eu si ceilalti 4 oameni veniti din Cluj.  Dar e si mai normal sa se simta bine daca tot sunt acolo si sa faca totul pentru asta, nu?

Revenind la playlist, vreau sa spun ca fost excelent: “King for a Day”, “Midlife Crisis”, “Last Cup of Sorrow”, “Just a man” – pe care Patton a numit-o: “American manele”, “Epic” (asta-i singura care mi-a stors o lacrima ca mi-a adus aminte ca a fost prima pesa de la ei ascultata), “I started a joke”, “Ashes to ashes”, “Evidence”, “Stripsearch”, “Land of sunshine”……… (aici intra restu) si intr-un final apoteotic, pesa pe care toata ziua am fredonat-o cu zambetul pe buze: “We care a lot” – “Yeah it’s a dirty job, but someone’s gotta do it”.

Coborand de la Polivalenta, mi-am amintit ca ma durea stomacul tare inainte sa inceapa, iar acum ma durea si mai tare.. si cu el, picioarele, capul, gatul… “Yeah it’s a dirty job…caring” m-am gandit si am inceput sa rad de una singura. “Nu pot vorbi despre asta, inca”.. si incet, in tacere, m-am despartit de gasca si m-am plimbat vre-o jumatate de ora, pana am ajuns acasa la Ghanima, unde 2 – 3 pahare de rom cu gheata si vocea vesela a lui Vlad m-am calmat ca un medicament .

Va pun si 2 poze faine luate de aici, si selectate special cu Patton, sa vedeti si voi cum arata Dumnezo.

Vorbesc de Repo – The Genetic Opera si in cateva mici comparatii as incerca sa il descriu:

- Stil asemanator cu cel din Sin City desi putin mai visceral (DA, se poate!!), dar fara sa devina Tarantino like. Nu lipsesc benzile desenate amestecate prin film ca sa mareasca dramatismul si plasticitatea.

- Atmosfera dark and gloomy, nu ca in filmele de groaza, ci ca in unele filme ale lui Jeunet (Delicatessen, La cite des enfants perdus), adica usor gotica, usor romantica, aproape bolnavicioasa de parca ai respira mucegai.

- Personajele bine conturate si putine, fiecare definit cu atentie. Din punctul asta de vedere se departeaza de stilul lui Jeunet si devine ceva mai…creepy. Papusi de portelan cu ochi de sticla si personalitati patologice.

- Muzica, o da! Opera pe orchestratie combinata de metal, alternative si clasic. Absolut genial OST – pot doar sa va spun ca face cat jumate de film si vocile nu dezamagesc nici ele (mai ales Blind Meg, jucata de Sarah Brightman – face un show minunat).

- Actiunea nu e multa tare (e un musical, is acolo sa cante, nu sa se bata) dar e surprizatoare si subiectul e cel putin curios.

Atasez trailerul ca sa va fac si mai tare pofta si … astept pareri.

Via: www.novarock.at

- Mai zi odata, unde-i cortu nostru, totusi?
- Meri pe gardu ala de l-au rupt aseara (ala de langa lanu de cucuruz) tot inainte pana aproape la padure, faci stanga pe langa buzi (vezi ca e namol pana de trece de bocanci pe acolo si pute) faci dreapta printre corturi si tot mergi pana vezi o papusa gonflabila. De la aia mai urci vre-o 20 de metri inspre steagurile alea trei.
- Is sute de steaguri!!!!
- Alea trei unu sub altu: al Austriei, al piratilor, si ala de la razboiu’ cu Nordu’ si Sudu’.
- No bine, merci, ma descurc eu cumva.

O iau incetisor spre cort, minunandu-ma de ce-i in jurul meu si incercand sa nu-mi fac cruci prea multe de teama sa nu intalnesc unul din cei 5 fani Dimmu Borgir pe drum. Incetisor era singura viteza posibila de altfel ca nah – namolul trecea leger si de cizmele de guma, d-apoi de bocancii mei  la nivelul gleznei. Altii renuntasera de tot si umblau desculti sau in slapi. Plouase o zi si o noapte. De ajuns pentru 160 000 de oameni care folosesc aceleasi carari pietonale sa sape adevarate catacombe pe care pamantul moale si apa sa le umple si amestecandu-se cu gramezile de gunoaie, sa se combine intr-o pasta vascoasa si puturoasa care ti se lipea de papuci. Pe una din carari cativa baieti se dezbracasera in chiloti si isi dadeau drumul ca pe ghetus sa alunece in namol sub privirile neimpresionate si imbibate de alcool de sub copertine. Nici pe mine nu ma mai mira nimic.

Ieri a fost canicula si majoritatea oamenilor erau in costume de baie. Eu cu Raducu si studentu’ ne-am facut plinul de bere, si cum la intrarea in perimetrul concertului ni s-a spus ca nu avem voie cu berea,  ne-am pus langa un gard sa o bem. Doamne, ce specimene se perimblau prin fata noastra: de la gotice cu crinoline negre, la punkeri cu creste multicolore, de la prichindei de 9-10 ani cu pleata pana la cur, pana la bikeri barbosi care fac pariu ca au prins si Woodstock-ul ala din anii ’60. O pleiada de tricouri negre inscriptionate si de papuci multicolori si multi dintre ei opreau langa noi sa zica cate un PROST! sau sa dea mana cu baietii mei, care erau imbracati la costum cu cravata and shit. Omagiu, ziceau ei la oricine se oprea sa se mire si toti intelegeau instantaneu: multi nebuni is pa lume!

Azi, insa, mocirla i-a omogenizat pe toti si parca nu mai erau diferente atat de izbitoare intre unii si altii. Un tip in pelerina de ploaie sta pe spate si face ingerasi in mocirla. Altii rad si ii fac poze. Mai incolo, o gasca fara ocupatie a construit o capcana si pescuiesc trecatorii cu o bere legata de un fir subtire de ata. Multe corturi sunt deja pline de apa si parasite. Ma mai aplec din cand in cand sa culeg cate un cui, ca nu strica niste rezerve. Sunt aproape deja, ca vad papusa gonflabila atarnata de un stalp. Parca ieri era imbracata )). Bine, dar de ieri multe s-au intamplat: namolul de exemplu nu era peste tot, gardul dinpre lanul de cucuruz era in picioare iar acum calcam pe el pe o lungime de mai multi kilometri, iar padurea unde mergeau baietii la Nea Nae era inca nearsa de aia de la Slipknot (cel putin noi pe ei ii banuim de piromanie).

Dar iata si baietii aia frumosi din Austria cu care bem de dimineata si care tocmai isi aprind tacticosi un joint. Salut politicos, si ma indrept spre ai nostri care se incalzesc sub ceva copertina care nu stie nimeni a cui e (dar sigur nu se supara) cu o sticla de palinca d-aia buna, momind trecatorii. Toti is beti… si dupa zambetele lor, au petrecut ceva timp cu austriecii de langa… Vlad se uita la mine cu ochi mari si cu un colt de gura ridicandu-se intr-un ranjet, ma intreaba:
- Auzi… Nu ai vazut cumva un tricou negru cu Metallica? L-am pierdut la concert aseara…

Asadar, la categoria “Am vint pantru voi si nu m-ati dezamagit” categoric Faith No More. Un concert frumos, baietii aratau impecabil, iar Patton, mah oi fi eu subiectiva, dar asta e un geniu… Pacat ca am bocit tot concertu si am ratat o pesa, doua, dar noh, tre sa intelegeti ca atatea emotii m-au napadit de nu aveam loc pentru toate si cum nu imi aminteam cum e sa ai atatea emotii deodata, am simtit nevoia sa le exprim ca o femeie: bocind. Nu eram singura, din fericire, ca atat baietii cu care am fost, aka Raducu si studentu’, cat si polonezii beti din spatele nostru siroiau lacrimi mai ceva ca apa in corturile din Metro dupa o zi si o noapte de furtuna.

“Amintiti-mi, de ce dumnezo is aci?” asa e categoria care o castiga cu brio Guano Apes pentru cel mai lame concert pe care l-am vast la Nova. Mah cred ca Andreea Balan live la Mamaia o cantat mai bine…si mai tare, si mai apropiat de ce canta pe banda decat blonduta de la Guano..

“Rupe scena” asta e un premiu pe care il iau aia care am crezut ca o sa isi rupa un membru, doua la cum sareau de nebuni pe scena. Nu mai faceti mah din astea, ca stau cu teama-n suflet si nici nu mai aud ce cantati! Premiu merge la aia de tot urlau: We are Kaiser Chiefs, Kaiser Chiefs, Kaiser Chiefs…mesaj subliminal cred. Astai vroiau sa ne zica ceva da noi nu ne-am prins…

Premiul “De-as fi avut mai multe trupe v-as fi facut si mai fericiti” il ia Cornellutz, care, pe langa tristetile din propria discografie, ne-a incantat cu pese de cand canta pe la Soundgarden, Audioslave si Temple of the Dog. Playlist care a starnit urale, mai ales ca sa canti Outshined fix cand iese soarele din nori dupa o zi si o noapte continua de ploaie si mocirla, e semn ceresc…

“Ne mancam fanii…dar le place” categoric e un statement care caracterizeaza Slipknot, singura trupa care atat isi oboseste fanii, de isi canta singuri bisu’.

Si tot aici..tre sa dau un permiu pentru cel mai fain public, cea mai mare nebunie, si cel mai antrenant concert, celor de la Machine Fucking Head: Bah Flynn, nu ma asteptam la asa ceva…U RULEZ, MAN!!

Premiul World of Warcraft live: Dimmu Borgir. Faine costume, fain concert, flacari, artificii and shit, nu au dat foc la cruce pe scena cum ne asteptam, dar cei 5 fani de la concert au fost multumiti.

O mentiune speciala merge la Placebo, ca au surprins in mod pozitiv publicu cu o prezenta la patru ace si de trei ori mai multi background singers decat membri are fromatia si inca una bucata mentiune merge la fata cu tate de plastic care dansa in background la Static X… Ne pare rau, baieti dar in afara de tatele ei, nu ne-am putut concentra la nimic din tot show-ul vostru”.

Premiul: “Mai vin, mai vin, mai vin” si ma mai duc odata si cand veniti la Targu Mures in august, numa pentru voi, categoric Gogol Bordello – o scena plina de oameni nebuni, zeci de instrumente, energie cata incape si toti condusi cu biciu din spate de un Bordello de un metru si o scioapa, dar pe care il suspectez de genialitate – ar trebui sa colaboreze cu Mike Patton. Tare m-as mai distra.

Un euro din cei 120 care i-am dat pe beletu de festival au mers la Metallica. Nu, nu va luati de ei, ei n-au facut nimic rau, dimpotriva cica au cantat vre-ora peste timpul de concert si toate astea pe o ploaie torentiala!! Nah .. ce pot sa spun? Oricate beri aveam la board, si oricat as fi fost de terminata psihic dupa FNM, tot tre sa ma mir: Ase bine se doarme pe Metallica, de nu-i adevarat!!

Bineinteles ca nu am ajuns la tare multe trupe, cateva mai mult decat faimoase (Disturbed, Limp Bizkit, Trivium, Die Toten Hosen, etc) dar mah, ii tare obositor sa tot fugi de la o scena la alta si de multe ori tre sa faci alegeri. Io zic ca am ales in general bine, si ca am cules cat mai mult din festivalul asta. O data in viata toti tre sa innebunim ca sa fim normali din nou, pe urma, in viata de zi cu zi.