Va amintiți de Vicky, Cristina, Barcelona? Un film în care regia de excepție, jocul actoricesc și cadrele lungi, luminoase și colorate, filmate inima capitalei catalane, îți zgâlțâie puțin lumea: te gândești dintr-o dată că parcă nu mai încapi în pielea ta și că locul tău ar fi altundeva, în lumea aceea magică cu iubiri, trădări, întâmplări neobișnuite și trăiri puternice care nici unde altundeva nu ar putea fi la fel de intense ca în Barcelona! Anul următor, după ce am vizionat filmul, mă plimbam singură pe străzile orașului acesta, încercând să retrăiesc acceaşi vrajă.
Woody Allen este un adevărat explorator al toposului în conștiința personajelor sale. Stoarce locul de cel mai suculent și mai profund înțeles al său, împingând limitele timpului, sau ale spațiului după propria voință. Am văzut aseară Midnight in Paris – Ultimul film al regizorului american, și din nou m-am regăsit înfruptându-mă din frumusețea unui oraș magic, nu prin raportarea la prezent ci prin explorarea trecutului.
Personajul principal, un scriitor mediocru american, obsedat de trecut, vizitează Parisul împreună cu logodnica sa. Cumva, insă, la miezul nopţii, in fiecare noapte este transportat în anii 1920, unde în crâşmele de pe Rue Napoleon în care se servește absint sau la seratele dansante organizate de soții Fitzgerald, frecventate de întraga spuma culturală a Montparnasse-ului, îi cunoaște pe marii artiști ai vremii: pe Hemingway, pe Picasso, pe Dali, pe Bunuel, pe Gertude Stein și pe T. S. Eliot. Aici şi împreună cu aceştia, învață despre el, învață despre ceea ce scrie și despre adevărata semnificație a trecutului. Învață însă, mai ales, despre dragoste.
Peisajul parizian nu mai este cel colorat și luminos al Barcelonei. Este unul în care lumina și întunericul se împletesc asemeni trecutului cu prezentul: “Nu pot spune dacă îmi place mai mult Parisul noaptea sau în timpul zilei” spune personajul principal, Gil. Este un peisaj difuz, la limita dintre realitate și imaginație, ca o pictura impresionistă; sau mai bine zis ca un afiș publicitar desenat de Toulouse-Lautrec în încercarea de definire a conceptului de “reclamă”, când încă aceasta era confundabilă cu arta. Nu m-a surprins că Woody Allen a ales să deschidă acest film cu 10 minute în care se derulează imagini ale Parisului de astăzi, pentru a finaliza acest intro cu personajele principale admirând ploaia în parcul pe care îl pictase Monnet cu 100 de ani în urmă. În acceaşi ploaie se și termină; cu o regăsire, o acceptare și o noua destinație.
Iar tu, spectatorule, te intorci spre tine însuţi, spre viaţa ta din fiecare zi și iți analizezi drumul pentru a vedea unde te-a mai purtat în ultimul an, de la ultima reevaluare. Din ceva motiv pe care nu mi-l explic simt nevoia să fac aceasta reevaluare după fiecare film al lui Woody Allen pe care îl vad. Poate pentru că filmul în sine este o reevaluare a unei vieți atât de apropiate ție. Construcţia realistă a personajelor, dialogurile care iți sună atât de familiar și locul, da, locul – minunat izvor al poveştii; ca și cum ar precede și ar anticipa tot ceea ce urmează să se întâmple.
Anul viitor, pe străzile Parisului, voi aștepta să bată miezul nopții…
))). Dupa scurt timp, am luat Ancutele de cate o toarta si ne-am dus langa scena sa dansam, urmate fiind de restul. Ionut ne cam ghicea gandurile. Cand noi urlan de ne dureau plamanii “intr-o nu stiu care seara”, tzop si el cu Pseudofabula. Am auzit si pese nemaiauzite inainte de urechile mele (aia cu piatra-treapta, daca o gasiti, dati si mie un link sa o pun pe blog). Am si dansat in duet, in tandem, in cerc, in hora; ne-au dat si lacrimile de nostalgie, de ras (Sarumana nenea Vasile, sunt eu Moriko – remember?) sau pentru ca ne-a intrat fum in ochi (al meu, neinfricatul, era picat in sticla asa ca fumul nu l-a afectat).