Citeam o carte zilele trecute despre lucrurile la care se gandeste toata lumea pentru ca sunt lucruri simple, inevitabile, de zi cu zi. Daca gasesti un mod de a la face sa rezoneze in ceilalti, creand o senzatie de identificare, lucrurile astea marunte se pot transforma in arta. Nu putini au incercat. Problema cu arta e ca trezeste in oameni ceea ce englezii numesc “wonderment” (si eu nu gasesc cuvant pe masura in romana) iar lucrurile banale nu. Si atunci cum sa faci sa gasesti echilibrul perfect intre identificare si lipsa ei?
Ca sa poti macar analiza asta, ai nevoie de exemple. Eu le-am luat din comedie. Mai precis din Stand Up Comedy Shows, unde se vede foarte bine raportul dintre public si speaker si felul in care unele idei simple se regasesc in cei care asculta. Ca spectator te trezesti pur si simplu cu lacrimi de ras in ochi si, dandu-i coate vecinului de sala, ii zici: “Nu-i asa ca-i adevarat? Fix asa se intampla!!!”
Si totusi de ce cand chiar se intampla nu ni se pare nimic de ras… Ba chiar de cele mai multe ori trecem peste acel moment fara sa il analizam deloc? Eu zic ca e vorba de trei factori:
- Surpriza familiaritatii cu subiectul si faptul ca pare la fel de comun tuturor celorlalti, ba chiar si celui celebru se pe scena care aduce in discutie situatia si aici vorbim de acea identificare
- Perspectiva abordarii subiectului (asa cum tu nu te-ai fi gandit ca poate fi inteleasa situatia)
- Limbajul (asa cum tu nu te-ai fi gandit sa o povestesti altora), acesti ultimi doi factori, de fapt diferentiind experienta autorului/speakerului de a ta ca spectator.
Mai jos este un filmulet de un minut care merita toata atentia voastra, mai ales daca nu stiti despre ce am vorbit pana acum, pentru ca exemplifica ceea ce am incercat sa descriu. Ar trebui sa va merite atentia si pentru cat ne-am chinuit (io si nenumaratii trolli, pitici pe creier si alte creaturi fantastice) sa il embeduim. 
Deci…tu ce mai faci?
