Cateodata roakerii innebunesc de plictiseala si mai scot cate o pesa care sa le aduca aminte de origini. Mai mult, cateodata pe roakeri ii apuca remuscarile si nostalgia dupa muzica, in sensul aleia cu vioara si pian, cu voci melodioase si note. Ha? Da, mah, note!!
Si pentru ca nu intotdeauna tre sa fii bat, ca sa iti placa (dar cu siguranta ajuta), atasez doua din exemplele mele preferate
Primul cantec: Lindemann cantandu-i Parisului despre cum nu regreta el deloc… sper ca nu la razboaie se refera…desi nu stii niciodata.
Al doilea cantec, de pe un album excelent, The Resistance, imbina vocea lui Bellamy cu vioara si sincer nush care urca mai mult…
ject>
Da da si btw… Care-i diferenta intre Mozart si Beethoven cand joci mima?
Jazzish, soulish, r&b’ish mood cu iz de dimineata devreme tare, cand deja pare ca esti treaza de mai mult de jumatate de zi si episoadele de CSI sau filmele lui Luc Besson nu te mai adorm cum faceau pe vremuri si zgomotul de aspirator e singurul care iti mai acopera bataile inimii…
Si te gandesti la lucruri simple cum e sa arunci grasimea din tigaie sau sa uzi floarea, ca sa uiti de labirinturi darrrrrr…
Iaca m-am indragostit! Se mai intampla, nah ca doar sunt genul ala de persoana care cultiva obsesii impiedicandu-se pe strada de gurile de canal si scobindu-se intre dinti… Ei bine, de data asta m-a lovit in tren, venind dinspre Brasov.
Tre’ sa intelegeti ca sunt 3 chestii de care ma pot indragosti eu instant, pe loc si nebuneste: o persoana (reala sau imaginara), un loc sau un sunet. Nu e o persoana: singura persoana din preajma mea era bunul meu prieten, Trollii si daca nu m-am indragostit in ultimii 3-4 ani de el, e cam tarziu acuma. Era fain trenul si am eu multe fetisuri cu trenuri prin colturile intunecate ale creierului dar asta nu era momentul potrivit pentru fantezii moscovite. Asadar era un sunet.
Ascultam a suta oara in casti acel cantec fara sa imi spuna nimic. Imi placea mai mult decat altele dar nu …nu in felul ala. Si atunci m-a lovit o sete nebuna sa ma scald in suntele repetate la nesfarsit ale vocii lui Chino Moreno de la note orgasmice la tipete posedate de demoni, in zgomote de instrumente sacadate cu ritmuri rupte si note stricate. Si asa m-am indragostit eu de Deftones, pe un “Passenger” reascultat de o mie de ori si cu o nevoie acuta de a fi cu totul altundeva in momentul acela, undeva unde muzica lor sa ma inconjoare din toate partile si cuvintele pe jumatate intelese sa mi se scurga in creier ca o mana.
Acum, dupa 3 zile in care am i-am ascultat non stop aproape, am reusit sa ma detasez suficent pentru a scrie despre aceasta experienta, pentru a despica sunetul in 15 ca sa obtin acel ceva care m-a inebunit pentru o clipa. Initial am crezut ca e vorba de o dragoste mai veche: James Maynard, care figureaza ca featuring pe “Passenger” si de a carui voce ma indragostisem prin liceu, ascultand Tool. Dar nu era asta. Erau legaturile subtile (ca manutele invizibile din Elfen Lied) care uneau elemente nepotrivite, care nu apartineau una de alta si care se contopeau straine pentru a da nastere la o manie. Cuvinte aparent simple, titluri aparent complicate, melodia aparent violenta si vocea apartinad unui om aparent nebun – asta e definitia pe care o dau eu muzicii celor de la Deftones: un delir al aparentelor in care am fost prinsa ca intr-o plasa. Culmea, ma simt bine pe fundul navodului, cred ca l-am confundat cu un hamac si nu vreau sa ma zbat inca…parca as mai lepri putin in miscarea malurilor.
Azi am pofta de muzica pentru ca pretenul Ionut Mangu si-a pus de dis de dimineata un status la mess care mi-a influentat restul zilei, parca dinadins!! Care va sa zica mi-a facut pofta cu un cantec amuzant si dragalas, cu aroma de folk si am decis sa va momesc la randul meu cu o iubire atat de… asa si-asa si cu Alina Manole.
Am primit de la So un link de pe youtube cu filmuletul asta si tare mi-as fi dorit sa il primeasca preietenii mei din 31 care asculta manele stereo in autobuz. Si culmea, nu e facut de un roman ..Asadar, tu ce muzica asculti in locuri publice…si mai ales, cum?
