Ascultam a suta oara in casti acel cantec fara sa imi spuna nimic. Imi placea mai mult decat altele dar nu …nu in felul ala. Si atunci m-a lovit o sete nebuna sa ma scald in suntele repetate la nesfarsit ale vocii lui Chino Moreno de la note orgasmice la tipete posedate de demoni, in zgomote de instrumente sacadate cu ritmuri rupte si note stricate. Si asa m-am indragostit eu de Deftones, pe un “Passenger” reascultat de o mie de ori si cu o nevoie acuta de a fi cu totul altundeva in momentul acela, undeva unde muzica lor sa ma inconjoare din toate partile si cuvintele pe jumatate intelese sa mi se scurga in creier ca o mana.

Acum, dupa 3 zile in care am i-am ascultat non stop aproape, am reusit sa ma detasez suficent pentru a scrie despre aceasta experienta, pentru a despica sunetul in 15 ca sa obtin acel ceva care m-a inebunit pentru o clipa. Initial am crezut ca e vorba de o dragoste mai veche: James Maynard, care figureaza ca featuring pe “Passenger” si de a carui voce ma indragostisem prin liceu, ascultand Tool. Dar nu era asta. Erau legaturile subtile (ca manutele invizibile din Elfen Lied) care uneau elemente nepotrivite, care nu apartineau una de alta si care se contopeau straine pentru a da nastere la o manie. Cuvinte aparent simple, titluri aparent complicate, melodia aparent violenta si vocea apartinad unui om aparent nebun – asta e definitia pe care o dau eu muzicii celor de la Deftones: un delir al aparentelor in care am fost prinsa ca intr-o plasa. Culmea, ma simt bine pe fundul navodului, cred ca l-am confundat cu un hamac si nu vreau sa ma zbat inca…parca as mai lepri putin in miscarea malurilor.

Nu, Ovi, nu o sa ascult veci Slipknot…