Woody Allen este un adevărat explorator al toposului în conștiința personajelor sale. Stoarce locul de cel mai suculent și mai profund înțeles al său, împingând limitele timpului, sau ale spațiului după propria voință. Am văzut aseară Midnight in Paris – Ultimul film al regizorului american, și din nou m-am regăsit înfruptându-mă din frumusețea unui oraș magic, nu prin raportarea la prezent ci prin explorarea trecutului.

Personajul principal, un scriitor mediocru american, obsedat de trecut, vizitează Parisul împreună cu logodnica sa. Cumva, insă, la miezul nopţii, in fiecare noapte este transportat în anii 1920, unde în crâşmele de pe Rue Napoleon în care se servește absint sau la seratele dansante organizate de soții Fitzgerald, frecventate de întraga spuma culturală a Montparnasse-ului, îi cunoaște pe marii artiști ai vremii: pe Hemingway, pe Picasso, pe Dali, pe Bunuel, pe Gertude Stein și pe T. S. Eliot.  Aici şi împreună cu aceştia, învață despre el, învață despre ceea ce scrie și despre adevărata semnificație a trecutului. Învață însă, mai ales, despre dragoste.

Peisajul parizian nu mai este cel colorat și luminos al Barcelonei.  Este unul în care lumina și întunericul se împletesc asemeni trecutului cu prezentul: “Nu pot spune dacă îmi place mai mult Parisul noaptea sau în timpul zilei” spune personajul principal, Gil.  Este un peisaj difuz, la limita dintre realitate și imaginație, ca o pictura impresionistă; sau mai bine zis ca un afiș publicitar desenat de Toulouse-Lautrec în încercarea de definire a conceptului de “reclamă”, când încă aceasta era confundabilă cu arta. Nu m-a surprins că Woody Allen a ales să deschidă acest film cu 10 minute în care  se derulează imagini ale Parisului de astăzi, pentru a finaliza acest intro cu personajele principale admirând ploaia în parcul pe care îl pictase Monnet cu 100 de ani în urmă. În acceaşi ploaie se și termină; cu o regăsire, o acceptare și o noua destinație.

Iar tu, spectatorule, te intorci spre tine însuţi, spre viaţa ta din fiecare zi și iți analizezi drumul pentru a vedea unde te-a mai purtat în ultimul an, de la ultima reevaluare. Din ceva motiv pe care nu mi-l explic simt nevoia să fac aceasta reevaluare după fiecare film al lui Woody Allen pe care îl vad. Poate pentru că filmul în sine este o reevaluare a unei vieți atât de apropiate ție. Construcţia realistă a personajelor, dialogurile care iți sună atât de familiar și locul, da, locul – minunat izvor al poveştii; ca și cum ar precede și ar anticipa tot ceea ce urmează să se întâmple.

Anul viitor, pe străzile Parisului, voi aștepta să bată miezul nopții…

Regele George al VI-lea, era un bărbat capabil şi curajos dar avea o problemă: era bâlbâit. Cât de grav era acest lucru pentru un rege? Mai mult, cât de grav era acest lucru când singurul mijloc de comunicare era radioul iar ţara sa trecea prin cel mai urat război al secolului, în calitate de ultim bastion al democraţiei împotriva lui Hitler? Cum să transmiţi poporului suport şi încurajări? Cum să-i convingi să reziste bombardărilor continue când ei işi pierd casele şi vieţile pentru ţara lor?

Discursul regelui (King’s Speech) e un film puternic, despre un om excepţional. Colin Firth este un actor foarte convingător care te face să îl îndrăgeşti instant în ciuda faptului că nu este frumuseţea la care să te aştepţi de la un actor hollywoodean. E frumos doar în sensul “British” al cuvântului şi anume acela de a te fascina cu un joc actoricesc expresiv şi puternic. M-a fermecat în rolul lui Darcy în Mandrie si prejudecată şi din nou acum, în rolul regelui George al VI-lea. Un rol de Oscar aş îndrazni să spun.

Filmului, din pacate, îi lipseşte tragismul războiului, pe care eu l-aş fi explorat ceva mai în adâncime dar nu şi dramatismul schimbării prin care trece casa regală după moartea lui George al V-lea. Mi-a lipsit parcă şi puţină luptă internă la Berti între gelozia faţa de talentul oratoric al lui Hitler şi ura faţa de genocidul comis de acesta, deşi este puţin sugerată de anumite scene ale filmului, dar poate ca aceste sentimente nu ar fi fost demne de cineva din familia regală (cel puţin nu în modul în care ni se înfăţişează în film familia regală)… Oricum vă las cu un trailer să vă formaţi şi voi o părere şi să îmi contrargumentaţi sau sustineţi punctul de vedere.

PS: Acest post a fost scris acum o săptămână. Între timp, ieri, s+au făcut nominalizările la Oscar pt anul acesta şi, King’s Speech este unul dintre favorite, cu nu mai puţin de 12 nominalizări!

O alta trasatura comuna a celor doua fime este constructia. Daca incep ca niste comedii savuroase in care limba are rolul cel mai important, ei bine se sfarsesc in drama, daca nu chiar in tragism datorita profunzimii reale a subiectului.

Primul, in ordinea in care le-am vazut este Gadjo Dilo, un film frantuzesc, filmat in Sambata de Sus, un sat de tigani din Romania care descrie cautarea de catre un tanar francez a unei cantarete de muzica lautareasca, a carei melodie era singurul lucru ramas de la tatal sau. Filmul este 45 % in franceza, 45 % rromanes si doar 10 % sau chiar mai putin romaneste. Subiectul impleteste o frumoasa si comica poveste de iubire cu episoade hilare din viata tiganilor : conflictele cu romanii, viata in colibele de lut, nunta, inmormantarea,  dar mai ales muzica – parte integranta a vietii lor si personaj in sine, pentru ca trebuie sa mentionez, in cazul ambelor filme, coloana sonora este extraordinar de bine facuta. Spuneam ca limbajul este esential, ei bine, da – pentru ca din comicul de limbaj provin aproape toate momentele interesante, din lipsa de intelegere a limbii celuilalt si din crearea de confuzii din cauza acestor interpretari eronate. Uite si un trailer tare bun:

Tot acest tip de comic il intalnim si in cel de-al doilea film, Everything is Illuminated, in care un tanar evreu din Statele Unite pleaca in Ucraina sa gaseasca femeia care l-a salvat pe tatal sau de nazisti, sau cel putin asa crede el… Trei sferturi de film este o calatorie palpitanta a tanarului evereu colectionar de …obiecte diverse (cum el insusi spune), a unui ucrainean jmecher, facinat de americani si de cultura negro, a bunicului sau – soferul orb al masinii cu care calatoresc (care nu vorbeste engleza, de altfel) si a cainelui dement Sammy Davis Jr.Jr. Razand cu gura pana la urechi am urmarit desfasurarea peripetiilor lor prin frumoasa Ucraina, tara a contrastelor, a carei oameni par sa aibe un simt al umorului pana si in constructia peisajului (a se vedea drumul de tara din camp cu doua sensuri separate de o banda de iarba, sau camerele de hotel). Tragismul razboiului, bineinteles, le prinde din urma intr-un final pe personajele noastre si spre sfarsit hohotele se transforma in lacrimi. La final, la fel ca si in Gadjo Dilo, toti ajung sa vorbeasca cumva aceasi limba.

PS: faza mea preferata din Everything is Illuminated: trec calatorii nostrii pe langa niste blocuri darapanate cu geamurile sparte ce-mi aduc aminte personal de Gura Barza, iar  tanarul uncrainean da din cap a dezamagire si ofteaza: “Sovietici…” la care americanul intreaba: “Ce s-a-ntamplat aici?” Ucraineanul se uita scarbit la el si ii raspunde intr-un singur cuvant: “Independenta!”

Interesant pentru un film care incepe cu povestea pisicii lui Schrodinger, devine tragic inainte de primul sfert si se termina… amu nu-s Strejer sa va zic cum se termina dar atat va pot zice: nu cum v-ati astepta voi.

Povestea am intalnit-o mai demult, in Repo the Genetic Opera si desi, povestea acolo mi se parea superficiala si simpluta (cum altfel ar fi putut fi altfel povestea unui musical), am asteptat cu interes sa apara acest nou Repo Men cu Jude Low si Forest Whitaker, doi dintre actorii mei preferati, pentru a dezvolta o tema care mie cel putin mi se pare a trata una dintre cele mai oribile versiuni ale viitorului intalnite in paginile SF-ului. O tema sumbra, intunecata si macabra, asemeni filmului, in care emotiile sunt tabuuri, desi povestea care ni se infatiseaza e una despre sentimente frumoase ca dragostea sau prietenia. Locul lor pare sa fie mai degraba in simulatoare neurologice decat in inimile oamenilor.

Va atasez aici trailerul si daca vedeti filmul, nu ezitati sa lasati un comentariu, ca sa castig ceva credibilitate pe langa parerea mea pur subiectiva, amatoare de perspective gothice.

Ce se intampla cu viata  de zi cu zi cand activitatile noastre  (de la plata unei facturi, la intrecerile sportive) se desfasoara in intregime prin intermediul avatarurilor? Dar despre pericolele in care ne atrage online-ul ne-am saturat cu totii, pentru ca ne sunt predicate de toti cei cu teama de a accede in lumea virtuala si tema devine astfel tragica, patetica si chiar plictisitoare cum pot fi toate temele moralizatoare incepand de la propaganda religioasa – pana la teoriile conspirationiste. De ce sa ma uit atunci, ma intrebam si cu un scepticism care mi-a facut asteptarile sa dea cu minus, m-am asezat in fata ecranului aproape decisa sa carcotesc la fiecare scena.

Dupa primele 15 minute, parasisem complet preconceptiile initiale, lasandu-ma purtata prin emotiile autentice ale personajelor, in lumea traitionala a satului japonez, unde culmea, din ceva motiv inexplicabil mie, mediul virual se gasea ca la el acasa si nu facea decat sa sporeasca conexiunile pure intre oameni si mediul din care fac parte. Fara sa vreau m-am trezit transpunand “razboiul vitual” pe meleagurile mele autentice si intrebandu-ma daca cumva, bunica mea ar fi avut indrazneala si curajul sa inteleaga ce e aia Inteligenta Artificiala si cum un “joc” ar putea salva lumea de la haos. Haha – buna mea, din Valea Bradului, care nici televizorul nu stia sa-l porneazca…

Oare tehnologia trebuie sa faca parte din cultura noastra ca muzica sau ca sapatul cucuruzului, ca sa putem concepe o asemenea simbioza? Sau oare e vorba de un cult al familiei care sa estompeze diferentele dintre generatii? Va las pe voi sa va dati seama singuri, intre timp, fie si doar pentru lacrimile de ras pe  care vi le starnesc momentele amuzante presarate pe ici pe colo, sau pentru complexitatea temei, va recomand “Summer Wars” sa va umpleti o dupaamiaza de marti cu cel putin 2 ore bune.

- (Aghi tuseste a bullshit) Adica vrei sa spui ca tu ai intrebat si eu ti-am clarificat?

- Ezac. Pana una alta, e un film pentru pasionatii de fantasy si fanii lui Gilliam. Restu sa se duca dracului. De asta nici nu a luat cine stie ce premii. Dar pentru mine e cel mai bun film de gen pe care l-am vazut de la Labirintul lui Pan incoace.

- Si ce anume n-ai inteles?

- Poi ce se petrece in lumea cui? Daca mori in imaginar, mori si in realitate? A cui era lumea din final? Cine era de fapt Tony? Uf o groaza de intrebari am (culmea, una, cea mai importanta, imi scapa atunci).

***

In mintea mea stiam insa raspunsul la toate aceste intrebari, dar le puneam oricum, pentru ca doream sa mai poposesc inca cateva minute in lumea filmului inainte sa ma indrept sprea alte lumi – mai banale si mai….friguroase.

The Imaginarium of Doctor Parnassius se numeste filmul si este, o oda adusa imaginarului si creativitatii fiecaruia.  Temele nu sunt noi: batranul Faust si pactul cu diavolul, tanara fiica pierduta  intr-un joc de noroc din nuvelele lui Puskin,  puterea naratiunii/imaginatiei care tine in picioare lumea – motiv originand in Peter Pan si preluat mai tarziu de Rushdie in Harun si marea de povestiri, teatrul ambulant shakespearian, oglinda ca poarta spre universuri paralele. Viziunea lui Gilliam este insa, una dintre cele mai savuroase: pornind dintr-o Londra contemporana, gri si lipsita de imaginatie, ajungem in propria noastra minte – v-ati gandit vreodata cum ar arata cele mai dulci ganduri ale voastre transpuse in realitate? (Ah, draga lume de vis, cum mi-as vinde sufletul pentru tine.) Dar nu toti oamenii sunt la fel de curiosi sa patrunda in imginar: pentru cei multi e o frauda ca oricare alta fata de care sunt suspiciosi si inhibati.

Personajul Tony e cel care le deschide ochi, el – mincinosul, el ipocritul, el- ingerul care vine de nu se stie unde pentru a-l insela pana si pe diavol. Nici la final nu ii cunostem adevarata identitate. Nici nu trebuie ca sa stim ca e cel mai complex personaj din film. Solutia pe care a gasit-o Gilliam, mortii neasteptate a lui Heath Ledger si anume inlocuirea acestuia de cate ori patrunde in imaginar cu un alt actor in functie de idealul celui care il creaza (Johnie Depp, Jude Low, Collin Ferrel) e absolut geniala: as spune ca mult mai buna si cu siguranta mult mai atractiva pentru spectatori, decat ideea originala a filmului. Insa nu doar Tony aduce savoare lumilor deschise de regizor. Tot castul, de la Valentina si amorezul ei Anton, la vesnicul Parnassus si piticul sau intelept, pana si diavolul vicios si amuzant: toti parca au o singura pasiune – jocul sub oricare forma a ei. Jocul imaginatie, mai mult decat oricare altul.

Asadar, cine e Parnassus? Dumnezeu nu e, desi are magica putere de a creea lumi, Faust nu – ca isi are puterile dinainte de a deveni nemuritor , deci om nu ar fi putut fi nici macar inainte de primul pariu cu diavolul, si atunci? Frumoasa Valentina ne ia ochii, diavolul ne amageste cu tensiunea pariurilor in care ne atrage, Tony ne retine atentia asupra personajului sau complex, astfel incat uitam pana la sfarsit principala intrebare: Cine e Dr. Parnassus??

Mi-a trecut prin gand la vre-o doua zile dupa ce am vazut filmul si inca nu am elucidat-o. Poate nici nu are raspuns intrebarea mea…

Ca sa poti macar analiza asta, ai nevoie de exemple. Eu le-am luat din comedie. Mai precis din Stand Up Comedy Shows, unde se vede foarte bine raportul dintre public si speaker si felul in care unele idei simple se regasesc in cei care asculta. Ca spectator te trezesti pur si simplu cu lacrimi de ras in ochi si, dandu-i coate vecinului de sala, ii zici: “Nu-i asa ca-i adevarat? Fix asa se intampla!!!”

Si totusi de ce cand chiar se intampla nu ni se pare nimic de ras… Ba chiar de cele mai multe ori trecem peste acel moment fara sa il analizam deloc? Eu zic ca e vorba de trei factori:
- Surpriza familiaritatii cu subiectul si faptul ca pare la fel de comun tuturor celorlalti, ba chiar si celui celebru se pe scena care aduce in discutie situatia si  aici vorbim de acea identificare
- Perspectiva abordarii subiectului (asa cum tu nu te-ai fi gandit ca poate fi inteleasa situatia)
- Limbajul (asa cum tu nu te-ai fi gandit sa o povestesti altora), acesti ultimi doi factori, de fapt diferentiind experienta autorului/speakerului de a ta ca spectator.

Mai jos este un filmulet de un minut care merita toata atentia voastra, mai ales daca nu stiti despre ce am vorbit pana acum, pentru ca exemplifica ceea ce am incercat sa descriu. Ar trebui sa va merite atentia si pentru cat ne-am chinuit (io si nenumaratii trolli, pitici pe creier si alte creaturi fantastice) sa il embeduim.

Deci…tu ce mai faci?

Recomand: The International One Minute Film Festival

Mie mi-a rupt urechile. Daca cumva dati peste lyrics si le sheruiti, fac o bere ca Mighty Google nu e cu mine azi (i-am luat numele in desert pe motiv ca nu am reusit sa gasesc poze kinky cu lostrita de 7 aproape 3 metri).

Add: Pentru astia ca Puiu cu probleme de plugin, pesa se numeste Bird’s Eye.

Vorbesc de Repo – The Genetic Opera si in cateva mici comparatii as incerca sa il descriu:

- Stil asemanator cu cel din Sin City desi putin mai visceral (DA, se poate!!), dar fara sa devina Tarantino like. Nu lipsesc benzile desenate amestecate prin film ca sa mareasca dramatismul si plasticitatea.

- Atmosfera dark and gloomy, nu ca in filmele de groaza, ci ca in unele filme ale lui Jeunet (Delicatessen, La cite des enfants perdus), adica usor gotica, usor romantica, aproape bolnavicioasa de parca ai respira mucegai.

- Personajele bine conturate si putine, fiecare definit cu atentie. Din punctul asta de vedere se departeaza de stilul lui Jeunet si devine ceva mai…creepy. Papusi de portelan cu ochi de sticla si personalitati patologice.

- Muzica, o da! Opera pe orchestratie combinata de metal, alternative si clasic. Absolut genial OST – pot doar sa va spun ca face cat jumate de film si vocile nu dezamagesc nici ele (mai ales Blind Meg, jucata de Sarah Brightman – face un show minunat).

- Actiunea nu e multa tare (e un musical, is acolo sa cante, nu sa se bata) dar e surprizatoare si subiectul e cel putin curios.

Atasez trailerul ca sa va fac si mai tare pofta si … astept pareri.

E un film bun, care pentru cei crescuti in oras va fi un film cu olteni de un comic hilar, iar pentru cei din zonele periferice va fi o dureroasa identificare cu lumea calusarilor moderni. Eu i-as fi spus “Visul Capsunar”. Numele real al filmului e “Italiencele” si mai jos il puteti vedea in intregime. Luati-va prietenii si, de relaxare intre doua colocvii/zile de lucru, uitati-va la un film romanesc in toata puterea cuvantului.

Via: http://filmeromania.blogspot.com