Ne-a recomandat Cipixul, mie si Biancai, un anime mai recent si intr-o dupaamiaza de marti, cand pana si sa ne facem manichiura parea overrated, am decis sa-i dam o sansa.  Filmul se numaste “Summer Wars” si imbina atmosfera amuzant-jucausa a animeuri-lor clasice japoneze despre familii numeroase cu copii galagiosi, bunici intelepte si povesti de dragoste adolescentina, cu ideea de online social network dusa la extrem.

Ce se intampla cu viata  de zi cu zi cand activitatile noastre  (de la plata unei facturi, la intrecerile sportive) se desfasoara in intregime prin intermediul avatarurilor? Dar despre pericolele in care ne atrage online-ul ne-am saturat cu totii, pentru ca ne sunt predicate de toti cei cu teama de a accede in lumea virtuala si tema devine astfel tragica, patetica si chiar plictisitoare cum pot fi toate temele moralizatoare incepand de la propaganda religioasa – pana la teoriile conspirationiste. De ce sa ma uit atunci, ma intrebam si cu un scepticism care mi-a facut asteptarile sa dea cu minus, m-am asezat in fata ecranului aproape decisa sa carcotesc la fiecare scena.

Dupa primele 15 minute, parasisem complet preconceptiile initiale, lasandu-ma purtata prin emotiile autentice ale personajelor, in lumea traitionala a satului japonez, unde culmea, din ceva motiv inexplicabil mie, mediul virual se gasea ca la el acasa si nu facea decat sa sporeasca conexiunile pure intre oameni si mediul din care fac parte. Fara sa vreau m-am trezit transpunand “razboiul vitual” pe meleagurile mele autentice si intrebandu-ma daca cumva, bunica mea ar fi avut indrazneala si curajul sa inteleaga ce e aia Inteligenta Artificiala si cum un “joc” ar putea salva lumea de la haos. Haha – buna mea, din Valea Bradului, care nici televizorul nu stia sa-l porneazca…

Oare tehnologia trebuie sa faca parte din cultura noastra ca muzica sau ca sapatul cucuruzului, ca sa putem concepe o asemenea simbioza? Sau oare e vorba de un cult al familiei care sa estompeze diferentele dintre generatii? Va las pe voi sa va dati seama singuri, intre timp, fie si doar pentru lacrimile de ras pe  care vi le starnesc momentele amuzante presarate pe ici pe colo, sau pentru complexitatea temei, va recomand “Summer Wars” sa va umpleti o dupaamiaza de marti cu cel putin 2 ore bune.

- Mah Andi, cum zici tu ca e usurel filmu’, ca tot drumu’ din Mall pana acilea numa despre chestiile ce nu le-am inteles am discutat cu Aghi.

- (Aghi tuseste a bullshit) Adica vrei sa spui ca tu ai intrebat si eu ti-am clarificat?

- Ezac. Pana una alta, e un film pentru pasionatii de fantasy si fanii lui Gilliam. Restu sa se duca dracului. De asta nici nu a luat cine stie ce premii. Dar pentru mine e cel mai bun film de gen pe care l-am vazut de la Labirintul lui Pan incoace.

- Si ce anume n-ai inteles?

- Poi ce se petrece in lumea cui? Daca mori in imaginar, mori si in realitate? A cui era lumea din final? Cine era de fapt Tony? Uf o groaza de intrebari am (culmea, una, cea mai importanta, imi scapa atunci).

***

In mintea mea stiam insa raspunsul la toate aceste intrebari, dar le puneam oricum, pentru ca doream sa mai poposesc inca cateva minute in lumea filmului inainte sa ma indrept sprea alte lumi – mai banale si mai….friguroase.

The Imaginarium of Doctor Parnassius se numeste filmul si este, o oda adusa imaginarului si creativitatii fiecaruia.  Temele nu sunt noi: batranul Faust si pactul cu diavolul, tanara fiica pierduta  intr-un joc de noroc din nuvelele lui Puskin,  puterea naratiunii/imaginatiei care tine in picioare lumea – motiv originand in Peter Pan si preluat mai tarziu de Rushdie in Harun si marea de povestiri, teatrul ambulant shakespearian, oglinda ca poarta spre universuri paralele. Viziunea lui Gilliam este insa, una dintre cele mai savuroase: pornind dintr-o Londra contemporana, gri si lipsita de imaginatie, ajungem in propria noastra minte – v-ati gandit vreodata cum ar arata cele mai dulci ganduri ale voastre transpuse in realitate? (Ah, draga lume de vis, cum mi-as vinde sufletul pentru tine.) Dar nu toti oamenii sunt la fel de curiosi sa patrunda in imginar: pentru cei multi e o frauda ca oricare alta fata de care sunt suspiciosi si inhibati.

Personajul Tony e cel care le deschide ochi, el – mincinosul, el ipocritul, el- ingerul care vine de nu se stie unde pentru a-l insela pana si pe diavol. Nici la final nu ii cunostem adevarata identitate. Nici nu trebuie ca sa stim ca e cel mai complex personaj din film. Solutia pe care a gasit-o Gilliam, mortii neasteptate a lui Heath Ledger si anume inlocuirea acestuia de cate ori patrunde in imaginar cu un alt actor in functie de idealul celui care il creaza (Johnie Depp, Jude Low, Collin Ferrel) e absolut geniala: as spune ca mult mai buna si cu siguranta mult mai atractiva pentru spectatori, decat ideea originala a filmului. Insa nu doar Tony aduce savoare lumilor deschise de regizor. Tot castul, de la Valentina si amorezul ei Anton, la vesnicul Parnassus si piticul sau intelept, pana si diavolul vicios si amuzant: toti parca au o singura pasiune – jocul sub oricare forma a ei. Jocul imaginatie, mai mult decat oricare altul.

Asadar, cine e Parnassus? Dumnezeu nu e, desi are magica putere de a creea lumi, Faust nu – ca isi are puterile dinainte de a deveni nemuritor , deci om nu ar fi putut fi nici macar inainte de primul pariu cu diavolul, si atunci? Frumoasa Valentina ne ia ochii, diavolul ne amageste cu tensiunea pariurilor in care ne atrage, Tony ne retine atentia asupra personajului sau complex, astfel incat uitam pana la sfarsit principala intrebare: Cine e Dr. Parnassus??

Mi-a trecut prin gand la vre-o doua zile dupa ce am vazut filmul si inca nu am elucidat-o. Poate nici nu are raspuns intrebarea mea…

Citeam o carte zilele trecute despre lucrurile la care se gandeste toata lumea pentru ca sunt lucruri simple, inevitabile, de zi cu zi. Daca gasesti un mod de a la face sa rezoneze in ceilalti, creand o senzatie de identificare, lucrurile astea marunte se pot transforma in arta. Nu putini au incercat. Problema cu arta e ca trezeste in oameni ceea ce englezii numesc “wonderment” (si eu nu gasesc cuvant pe masura in romana) iar lucrurile banale nu. Si atunci cum sa faci sa gasesti echilibrul perfect intre identificare si lipsa ei?

Ca sa poti macar analiza asta, ai nevoie de exemple. Eu le-am luat din comedie. Mai precis din Stand Up Comedy Shows, unde se vede foarte bine raportul dintre public si speaker si felul in care unele idei simple se regasesc in cei care asculta. Ca spectator te trezesti pur si simplu cu lacrimi de ras in ochi si, dandu-i coate vecinului de sala, ii zici: “Nu-i asa ca-i adevarat? Fix asa se intampla!!!”

Si totusi de ce cand chiar se intampla nu ni se pare nimic de ras… Ba chiar de cele mai multe ori trecem peste acel moment fara sa il analizam deloc? Eu zic ca e vorba de trei factori:
- Surpriza familiaritatii cu subiectul si faptul ca pare la fel de comun tuturor celorlalti, ba chiar si celui celebru se pe scena care aduce in discutie situatia si  aici vorbim de acea identificare
- Perspectiva abordarii subiectului (asa cum tu nu te-ai fi gandit ca poate fi inteleasa situatia)
- Limbajul (asa cum tu nu te-ai fi gandit sa o povestesti altora), acesti ultimi doi factori, de fapt diferentiind experienta autorului/speakerului de a ta ca spectator.

Mai jos este un filmulet de un minut care merita toata atentia voastra, mai ales daca nu stiti despre ce am vorbit pana acum, pentru ca exemplifica ceea ce am incercat sa descriu. Ar trebui sa va merite atentia si pentru cat ne-am chinuit (io si nenumaratii trolli, pitici pe creier si alte creaturi fantastice) sa il embeduim.

Deci…tu ce mai faci?

Recomand: The International One Minute Film Festival

De pe coloana sonora de la Body of Lies vine o pesa de m-a ametzat de cap si amu o ascult a cincea oara. Intr-o combinatie perfecta, iubitul meu Patton cu alt geniu cu probleme de personalitate, Serj Tankian (ala de la System of a Down, mah) s-au gandit sa scrie o tema pentru un film de tata jena, pe multi bani, cred eu, pe deplin justificati in conditii de zile negre. Pesa nu e lame ca filmu desi se potriveste bine cu contextul, cu nisipurile arabe si cu agresivitatea justificata prin credinta a teroristilor.

Mie mi-a rupt urechile. Daca cumva dati peste lyrics si le sheruiti, fac o bere ca Mighty Google nu e cu mine azi (i-am luat numele in desert pe motiv ca nu am reusit sa gasesc poze kinky cu lostrita de 7 aproape 3 metri).

Add: Pentru astia ca Puiu cu probleme de plugin, pesa se numeste Bird’s Eye.

Sa va fac pofta cu un film, cel mai interesant pe care l-am vazut anul asta. E vorba de un musical. Hooooooooo, nu fugiti, nu inca – la fel am zis si eu: inca un Sweeney Todd si imi tai venele. Dar asta e altfel.

Vorbesc de Repo – The Genetic Opera si in cateva mici comparatii as incerca sa il descriu:

- Stil asemanator cu cel din Sin City desi putin mai visceral (DA, se poate!!), dar fara sa devina Tarantino like. Nu lipsesc benzile desenate amestecate prin film ca sa mareasca dramatismul si plasticitatea.

- Atmosfera dark and gloomy, nu ca in filmele de groaza, ci ca in unele filme ale lui Jeunet (Delicatessen, La cite des enfants perdus), adica usor gotica, usor romantica, aproape bolnavicioasa de parca ai respira mucegai.

- Personajele bine conturate si putine, fiecare definit cu atentie. Din punctul asta de vedere se departeaza de stilul lui Jeunet si devine ceva mai…creepy. Papusi de portelan cu ochi de sticla si personalitati patologice.

- Muzica, o da! Opera pe orchestratie combinata de metal, alternative si clasic. Absolut genial OST – pot doar sa va spun ca face cat jumate de film si vocile nu dezamagesc nici ele (mai ales Blind Meg, jucata de Sarah Brightman – face un show minunat).

- Actiunea nu e multa tare (e un musical, is acolo sa cante, nu sa se bata) dar e surprizatoare si subiectul e cel putin curios.

Atasez trailerul ca sa va fac si mai tare pofta si … astept pareri.

Sa nu stii daca sa razi sau sa plangi. Da, e comic dar cand comicul situatiei te pune fata in fata cu niste personaje care iti sunt mai mult decat familiare, si cand multe dintre imaginile din film sunt faze din viata de zi cu zi, parca iti vine sa plangi. “La cules de capsuni” e cate cineva din familia fiecaruia dintre noi. Ba chair, inapoi in Vale, auzeam zilnic replicile de groaza care ar fi trebuit sa ma amuze in timpul filmului: “Ma marit cu Giovanni ca ma duce in Spania”. Mda. Si personajele la fel: Primarul betivan, Giovanni, Gigel ce vesnic indragostit, fetele cu vise dar fara nici un viitor pana si Birtul “La Taliban”, discoteca satului, scoala cu poza lui Eminescu pe perete – sunt la randul lor, adevarate personaje.

E un film bun, care pentru cei crescuti in oras va fi un film cu olteni de un comic hilar, iar pentru cei din zonele periferice va fi o dureroasa identificare cu lumea calusarilor moderni. Eu i-as fi spus “Visul Capsunar”. Numele real al filmului e “Italiencele” si mai jos il puteti vedea in intregime. Luati-va prietenii si, de relaxare intre doua colocvii/zile de lucru, uitati-va la un film romanesc in toata puterea cuvantului.

Via: http://filmeromania.blogspot.com