De la tigania care se numeste Balea lac, pornim pe poteci mult prea civilizate pentru gustul meu, spre lacul Caltun, unde urmeaza sa intindem corturile pe noapte. Turisti de toate varstele, echipati sau nu, ne intersecteaza aproape pe fiecare vana de munte, sa, firisor de apa sau pisc. Drumul e greu… Ai spune ca nu-i pentru oricine. Mergem pe creasta, cu rucsacii grei in spate, oprind des si minunadu-ne atat de peisaj cat si de dificultatea traseului: coboram ca sa urcam… asa se descrie creasta Laitei si Laitelului, unde ajungi sa te ingrozesti cand vezi ca urmeaza un coboras abrupt, la gandul ca dupa el, vine o panta si mai abrupta de urcat.

Dupa 4 ore jumate, cand deja eram o ceata cocosata de pitici, ca-n cantec, de la greutatea rucsacilor, ni se deschide in fata, ca in povestile alea de le zice basme ca toti le cred ireal de frumoase, vatra lacului Caltun: o pata neagra, langa care (in spatele unor parapeti de piatra) tremura colorate, cateva corturi. Valea e din trei parti marginita de pereti inalti de pe care curg pana aproape de lac limbi lungi de zapada si, dintr-o parte, de o rapa care insa nu reprezinta decat o deschidere spre alte zeci de creste, pana departe in orizont, ca niste valuri uriase care in curand te vor inghiti flamande. Lasam corturile si jumatate din gasca acolo, la poale, si impreuna cu Miki si Petrica, ma incumet la alt traseu, scopul calatoriei noastre si al doilea varf ca inaltime din tara: Negoiu.

Fara incarcatura de peste 20 de kg, zburdam ca niste capre negre din piatra in piatra pe blocurile scuipate de munte care urca dinspre lac, apoi pe potecile pe curba de nivel care duc la spectaculoasa Strunga a Dracului. Tot mai putini turisti pe aici, dar cei care vin sunt bine echipati si prietenosi ne dau varii informatii despre cum sa ajungem la Negoiu, pe unde si in cat timp, fara sa lipseasca avertismentul soptit cu voce respectuasa si aproape tematoare fata de solemnitatea multelui: aveti grija!!

Eh, ne dam si noi seama curand de ce ar trebui sa avem grija. Gura iadului se deschide deasupra noastra, si e de piatra. Un pat vertical si rece de pe care atarna suspendate lanturi grele, de multe ori singurul nostru spijin in lupta cu muntele. Pas cu pas urcam, bucurandu-ne de fiecare salt pe lant ca de o adevarata pompa de adrenalina din care tasneste curaj si nebunie si uluire… Din capatul Strungai mai sunt doar 15 minute pana atingem varful, of obositoare sunt aste ultime minute de parca ne taram ca melcii pe pietre. Sus ne asteapta marea de munti: cat vezi cu ochii, in toate directiile, iar Negoiu e regele nebun care duce mana la ochi uitandu-se in zare si exclamand ironic: “Domne, da’ departe stau!!” Vantul bate puternic si dupa nici 15 minute ne aduce aminte ca e ora 6, iar la 8 e deja intuneric.

Coborma pe celalata parte, pe Strunga Doamnei, glumind ca asta e plimbarea prin parc dupa care tanjea Tavi inainte sa porneasca in Fagaras cu noi, si ne punem in gand sa nu uitam sa-i facem in ciuda cand ajungem jos Cam o ora jumatate ne ia, dar surpiza face ca vantul sa fie la fel de salbatic si jos ca pe creasta. Ne imbracam bine si sorbim cu sete din supica fierbinte pregatita de Mariana. Maine avem iarasi drum greu.

Postul urmator: Versantul din nori (Fagaras – 2)