Vin de pe strada Decebal printr-un inceput de ploaie marunta, cu castile in urechi, Pink Maggit soptindu-mi in ureche ceva despre  consumatori de carne si risipitori de suflet. Imi amintesc trecerea pe langa un Lotto si cum mintea mi-a fost inundata de vise cu case frumoase, masini, haine, croaziere si altele. Ceva lipseste, totusi, mi-am zis. Umbra unor metereze imi trece prin fata ochiilor din interior, fara a zabovi prea mult, doar suficient incat sa nasca poezii rationale si reci cu darul special de a nu trezi nimic in nimeni la citire, doar ceva in mine la creere. Trec pe langa Rosa si pe dreapta o usa e sparta si un culcus de cersetori duhneste ca un caine in putrefactie la marginea strazii, cand te grabesti sa ridici geamul si apesi acceleratia. Poezia se consuma si ea, pentru ca incerc sa imi tin respiratia si aerul oprit impinge gandurile undeva in varful capului, de unde nu mai ajung la ochi. Fara ochi, nu exist.

Ajung in strada (21 Decembrie) si, ca intotdeauna, in exact acelasi loc, creierul mi se bate cu doua ganduri simultan: o amintire – Ovi cu cutia plina de prajituri de la Olympos intrand la mine in bucatarie si, la intalnirea zambetului meu mare si pofticios, cerand o lingura cu pretextul standard “Nu-s pentru tine, tu tre sa slabesti!” si rochia din reclama de vis-a-vis, in fata careia ma opresc mereu. Cand eram copil visam ca o sa fiu creatoare de moda si imi amintesc sa fi desenat rochia aia de mii de ori. Ma fascineaza cu acel gen de fascinatie pe care barbatii il simt in fata unui Ferrari de 500 000 de euro.

Merg mai departe. Acum ma mir cu din toate melodiile de pe drum nu imi mai amintesc doar acel Pink Maggit chinuitor. Stiu ca m-am gandit ca imi place. Si m-am gandit ca seamana cu Tool, si ca e despre risipitori de suflet, cu care ma identific si eu aproape intodeauna, nu fara un fel de regret pe care il justific intotdeauna repede, sa nu cumva sa prinda radacini. Pe urma am uitat de muzica si am intrat pe straduta turcilor, care intotdeauna mi-a amintit de Belgia. Uram candva Belgia… Acum mi-e dor de stazi inguste pavate, de ploaie, de limba franceza, de haina mea de blana pe care de cate ori o imbracam imi imaginam ca o imbrac peste pielea goala si de ghetele caroara le agatam mereu tocul ascutit intre pavele. De mama, imbracata frumos, cu cafeaua tare in fata, pe un scaun inalt de bar si de Claude, cantand duminica dimineata valsuri in italiana la orga.

Dar am ajuns pe Eroilor si tanti care vinde pere bune la colt, fie ploaie, fie soare, imi rupe sirul gandurilor cu un salut pe care il intorc cerand o punga de pere. Eroilor ma inghite ca de fiecare data, ma face sa ma simt incomod, sa imi aranjez parul desi nu vreau sa ma vada nimeni si sa ma uit suspicios la toata lumea. Si peste astea vine mandria de a sti ca apartin intr-un fel sau altul Clujului, mandrie pe care aici o simt mai tare ca oriunde. Incep sa cotrobai prin poseta cu 5 minute inainte de a ajunge, amintindu-mi ca trolocii tocmai ce au invadat satul in prima carte a lui Jordan care ma asteapta pe noptiera, ca am ajuns la 500 in cartea cu teste pt scoala de soferi si mai am muult si bine, sa nu uit ca vine Ovi pe la 7 si mai tre sa fac si curatenie, si dus, sa mananc, sa vorbesc cu Bianca, sa il sun pe frate-miu, sa ….. Feri a lasat slapii afara, semn ca a facut curat si a spalat pe jos. Ma sterg frumos pe pres si intru pe varfurile piciorelor.  Tiptil sa nu ma auda, pana in camera mea. Acolo, arunc poseta, ma trantesc pe scaunul de la calc si-mi aprind o tigara. As putea incepe cu o pauza.

Dau drumul la boxe ascult Pink Maggit din nou. Am chef de schimbat lumea putin.

Now pass the flask…