V-am zis io ca Mike Patton e Dumnezeu da nu m-ati crezut (mai ales Victorash, care sustine ca tre sa scrie cu grafitti pe un perete si un caine sa se usureze pe numele sau, ca in cazul asta, ca sa ii poti atribui prerogative divine). A doua oara la concert-ul lor m-am convins… nimic nu trebuie sa se intample pentru ca Mike Patton sa fie God. Absolut nimic. Nici macar sa moara, dupa principiul Animicstiutor: “ce este este, ce nu este nu este”.

Am intrat in sala si as vrea sa pot spune ca mi-am facut loc cu coatele, dar m-am strecurat lejer printre cele cateva miutze de fani (miutze, da, ca numarul lor era undeva inte 1 si 5, intr-o sala in care incapeau 10) pana in primul rand. Copertinele rosii imi dadeau un sentiment ciudat de deja vue: trupa in negru cu flori in piept ca la Nova Rock, costumul rosu contrastant al lui Patton, inceputul puternic cu the Real Thing, emotiile mele pana la lacrimi de atunci. Nu vroiam nimic mai putin. Si-am asteptat…

In tipatele fanilor au intrat in scena John Hudson, Billy Gould, Roddy Bottum si Mike Bordin, toti impecabili in costume calcate la dunga, de nuante pastelate de verde, roz sau crem si cu nelipsitul trandafir alb din piept. Welcome gentelmen, le spun in gandul meu, si astept sa apara cel datorita caruia, sau pentru care ma aflam acolo: Patton, iar asteptarile mele sunt uriase… Hahaha, de parca Patton a avut vreodata probmele cu asta: prestanta lui face asteptarile noastre sa se simta patetice.

Incep cu Reunited, si Out Of Nowhere. Nimic nu-mi mai zice: I-am mai vazut! Alt palylist, alte costume, alt joc de scena, pana si sonorizarea e alta, desi asta nu pot spune ca e mai buna…dimpotriva. Pana si publicul. Habar nu au romanii sa se bucure de un concert. Ma uit in spate si tare sunt dezamagita. E normal sa nu fie toti fani exclusivisti si unilaterali, indobitociti si indoctrinati cum sunt eu si ceilalti 4 oameni veniti din Cluj.  Dar e si mai normal sa se simta bine daca tot sunt acolo si sa faca totul pentru asta, nu?

Revenind la playlist, vreau sa spun ca fost excelent: “King for a Day”, “Midlife Crisis”, “Last Cup of Sorrow”, “Just a man” – pe care Patton a numit-o: “American manele”, “Epic” (asta-i singura care mi-a stors o lacrima ca mi-a adus aminte ca a fost prima pesa de la ei ascultata), “I started a joke”, “Ashes to ashes”, “Evidence”, “Stripsearch”, “Land of sunshine”……… (aici intra restu) si intr-un final apoteotic, pesa pe care toata ziua am fredonat-o cu zambetul pe buze: “We care a lot” – “Yeah it’s a dirty job, but someone’s gotta do it”.

Coborand de la Polivalenta, mi-am amintit ca ma durea stomacul tare inainte sa inceapa, iar acum ma durea si mai tare.. si cu el, picioarele, capul, gatul… “Yeah it’s a dirty job…caring” m-am gandit si am inceput sa rad de una singura. “Nu pot vorbi despre asta, inca”.. si incet, in tacere, m-am despartit de gasca si m-am plimbat vre-o jumatate de ora, pana am ajuns acasa la Ghanima, unde 2 – 3 pahare de rom cu gheata si vocea vesela a lui Vlad m-am calmat ca un medicament .

Va pun si 2 poze faine luate de aici, si selectate special cu Patton, sa vedeti si voi cum arata Dumnezo.