Într-o dimineaţa mi-am dat seama ca în fiecare zi mi se întîmplă să descopăr măcar un lucru care să merite povestit. Şi am creat acest blog. După circa 1 an deja mă plictisisem şi am încetat să mai scriu. Uitasem bucuria care îmi umplea sufletul la fiecare postare, uitasem de prietenii care îmi citeau blogul cu plăcere, ba chiar şi de acei necunoscuţi ocazionali care ajungeau căutînd pe google “plăcinte cu mere” sau altceva complet irelevant si îmi lăsau cate un comentariu nervos că n-au găsit reţeta pentru fericire aici, cum se aşteptau.

Îmi pierdusem job-ul cam în aceeaşi perioadă şi au trecut căteva  luni bune până să îmi gasesc un altul, timp în care am trecut prin tot felul de aventuri (călătorii prin ţară, evenimente importante, accidente cu noua mea masină, sau veşnicele mele pozne pe la birourile instituţiilor statale) însă fără vlagă de a le menţiona pe blog. A venit după aceea noul job la GrupSapte şi admiterea la RUSO iar zilele erau şi mai aglomerate, mai interesante, mai pline de viaţa, de fapt mai pline de orice în afara de timp. M-am complăcut în crearea de noi rutine, şi în regăsirea echilibrului mult dorit până complacerea s-a transformat în lene, lenea în sedentarism şi eu mă transformam încet, încet într-o monstruozitate cuibarită bine în sfera sa de confort şi fără nici o intenţie să iasă din hibernare.

Eram la Sinaia de revelion şi deşi în jurul meu roiau oameni, toata lumea ori dansa, ori mergea la ski, ori se plimba, ori bea de dimineaţa până seara, doar eu mă simţeam profund plictisită. M-am gîndit în ziua aceea mult la asta şi mi-am pus întrebarea: Am fost anul acesta măcar într-o clipă cu adevărat fericită? cu adevărat nebună? cu adevărat… BINE, în afara situaţiilor legate de muncă (aici includ jobul, şcoala, şi alte proiecte proiecte personale DAR nu includ timpul liber). Si mi-am răspuns cu un trist şi neconvingător: ”trebuie să fi fost cîndva…” Aşa că pe drum înspre Cluj, am luat o decizie importantă: de azi înainte, viaţa mea va fi altfel.

Nu totul s-a schimbat brusc, dar ştiu acum că schimbarea abia începe: m-am lăsat de fumat, am reînceput să citesc zilnic, merg săptămânal la dentist şi voi continua să merg până dinţii mei vor arăta ca în reclama de la Colgate, sunt mai concentrată la servicu, nu mai mănânc junk food şi mi-am propus să experimetez ceva nou în fiecare zi a vieţii mele. Urmează în planul cincinal care s-a născut din această decizie: să încep să merg la sală zilnic şi în general să mă preocup mai mult de sănătatea mea, să conduc decent până în aprilie, şi să învăt să gătesc muuult mai bine decât acum… Însă motivul pentru care vă spun toate astea este că unul dintre obiectivele mele este să dau o nouă faţa acestui blog şi să scriu din nou săptămânal dacă nu chiar zilnic despre lucruri peste care dau, care mi se întâmplă şi pe care le pot considera frânturi de culoare care să le inveselească şi altora ziua.

Mai mult, vreau ca prin gestul meu sa aduc aminte prietenilor mei CU BLOGURI : Aghi, Da_Nutz, Andi, AndreeaR de sentimentul acela din momentul în care ai terminat de scris/verificat un post şi îi dai ok sa fie publicat. Nu o să îl descriu că îl cunosc ei bine şi sper că am reuşit cu acest post nesfârşit să îi ademenesc, ca mirosul de cozonac la bucătărie, spre interfaţa de admin a conturilor lor de word press.

Ne vedem aşadar mâine cu aventuri de la Muzeul Zoologic . În caz că nu ştiaţi, DA, există în Cluj şi e deschis către public!!!

1) bloggingu’ imi  goleste constant mintea: ioi da astia cred ca io scriu toate prostiile, tembelismele, idioteniile si pornosagurile ce-mi trec prin cap, acilea? Astea ca astea, mai imi scapa, dar ideile geniale le tin pentru mine in totalitate, ca nu vreau sa vie lumea perfecta fara crize, foamete, razboi si alea ale, nu de alta da nu as mai avea despre ce scrie! Io zic ca dimpotriva, bloggingu’ imi impovareaza creieru cu inca o grije formulata de obicei sub forma: ioi, de cand n-am  mai scris pe blog!

2) bloggingu’ ma face mai atenta la ceea ce ma inconjoara. ba mai mult: ma face sa si fac chestii pe care in mod normal nu as avea curajul sa le fac, doar ca sa am ce scrie… si ajung sa nu le scriu ca tulai, nu vreau sa ajung spaima fetelor cuminti sau a femeilor maritate ca mai am de-a face cu ele din cand in cand.

3) blogginu imi aminteste ca nu sunt singura: ahahahahahahahahaha – mulumesc celor 15 cititori ai mei ca impreuna cu cei 50 de prieteni imaginari imi fac viata mai placuta, ca altfel, as fi nevoita sa-mi sun pretenii reali sa-i chem la bere, si doamne fereste, cum as putea sa fac una ca asta?

4) cititorii mei, cica imi tin evidenta daca am facut sau  nu, ce mi-am propus. No fiti atenti ca daca nu-mi iau carnetu, nu ma las de fumat, nu ma mut in casa noua, nu dau la master si nu castig la lotto, va fi numai si numai vina voastra ca cica voi ar trebui sa ma impingeti de la spate sa nu las pe maine ce pot face azi. Si astea is doar cateva din chestiile pe care mi le-am propus anul asta (nu de alta da sa-mi iau carnetu si sa ma las de fumat s-ar putea sa trebuiasca sa-mi propun de mai multe ori pe parcursul anului).

5) Iar ultima si cea mai aberanta: ajutandu-i pe ceilalti ma eliberez de sentimentele negative. In rolurile abordate de mine de-a lungul timpului petrecut pe acest blog (model in viata pentru copiii confuzi care nu stiu daca Avatar e un film bun sau nu, terapist pentru fetele care au fantezi sexuale cu personaje din animeuri si prieten celor care se regasesc in sentimentele mele fata de deconstructivismul limbajului) am ajutat extrem de multi oameni. Cu deosebita modestie imi asum responsabilitatile care deriva din asta: donez un umar pentru plans, un ochi (ala bun) pentru gasit sens in viata declarat pierdut in prealabil, si un plaman de fumator pentru exercitii de respiratie adanca.

Asadar de cand am acest blog, sanatatea mea mentala s-a imbunatatit considerabil. Nu mai sunt deprimata (mai putin cand ploua, n-am cititori pe blog sau aud Lady Gaga la radio), nu ma dau cu capu de perei decat ocazional cand nu se feresc stalpii de pe Eroilor din calea mea si NU mai sunt  isterica! Am zis NU!!!!, si daca comenteza cineva ii rup capul jos ca atatea sentimente pozitive am in mine de dau pe dinafara…

Si am nevoie si de voi pentru asta!

Adica: io is suparata pe Trollii aka ala de intretine blogu meu ca io nush nici boaba de programare. Si i-am zis: man, schimba aia si aia si aia sau INVATA-MA sa le schim io. Da el batman, batman. Si io tot hait, si el tot cea si uite-asa rupt-or boii jugu-n trii si nimic bun n-a iesit. Nu pana acum…..dar….ceva se va schimba….pentru ca……..

Facem greva!!!! Nu, nu doar io – si io si voi. Io nu ma scriu adica protestez japonez: prin tacere, si voi nu mai cititi, adica protestati romaneste: prin ignoranta. Si pe urma, cand ceva sa modifica, nu ii facem altar! Dimpotriva, ii dam si mai mult de lucru, pana se hotaraste odata sa ia undita aia si sa ma invete sa pescuiesc.

Si astia nebunii… care nu aveti de lucru la servici si imi dati BUZZ-URI isterice dimineata cand io nici ochi n-am facut inca: DE CE N-AI SCRIS? IO CE CITESC AZI? calmati-va, luati o carte, mereti la TIFF, duceti-va pretenele la un suc in oras si va anunt io cand dam drumu la FIESTA.

Io sincer sper sa va pot povesti pe duminica cum am petrecut la petrecerea burlacitelor, cum l-am tarat pe Ovi la TIFF, cum am beut berile voluntarilor in mygay, cum a fost la catarat in chei, cum se gata cartea lu Reiss, cum a fost mancarea in taverna noua de tati o lauda prin oras si altele. Dar numai de Trollii depinde si de interesul pe care ni-l acorda… Puteti tapa cu rosii daca vreti, da’ nu in mine ca io-s imbracata frumos .