Petrica: Hai tu, intra prima!
Bibi: Nu intru! Mi-e frica! Sa nu va puna dracu sa ma-mpingeti ca mor!
Petrica: Dara frica! N-are numai 85 de m apa!
Bualan: (cu obisnuita sa expertiza) Daca stai sa te gandesti, peste 2 metri nu mai conteaza cat de adanca e… Ce ti-i ca-s 4, ce ti-s ca-s 85? tot acolo…
Ionuke: Uite stau in picioare si nu ma misc de loc. Nu poti sa te scufunzi nici de vrei.
Bulan: (din nou instructiv) cel mai rau lucru care ti se poate intampla e sa te rastorni pe burta, da atunci te intorcem noi cu fata-n sus…
***
Cand eram mica, aproape mi-am dat duhul trasa de curent la fund, cand inotam linistita in spatele unui baraj de acumulare din zona unde locuiam. Asta este pretextul pe care il folosesc ori de cate ori sunt pusa in contact cu apa, ca sa nu inot inca de pe vremea aia. De fapt e mult mai simplu: mi-e frica de apa! Atat de frica incat pana si apa care imi ajunge la piept mi se pare amenintatoare. Nu stiu daca de vina este discursul pe care l-am ascultat luni la ToastMasters despre iesirea din zona de confort pentru a ne explora limitele, sau pur si simplu incurajarile continue ale prietenilor mei, dar ieri, la Cojocna mi-am depasit frica in cel mai stupid si mai nevinovat mod cu putinta.
Prima incercare am barat-o cu scuze patetice si am ramas pe mal, uitandu-ma cum spre ciuda mea, Ionuke sta in lotus pe apa, Vasile merge pe bicicleta, iar Bulan citeste ziarul… si rad toti ca prostii…si rad si eu de pe margine, dar nu fara o pofta inciudata in ochi de a rade cu ei, nu de ei, acolo in mijlocul lacului.
M-am dus la patura si mi-am deschis o bere, in timp ce ma minunam ce bine arata Cojocna de astazi, in comparatie cu povestile ce le auzeam pe vremuri despre cacati plutitori pe cristalinul apei si mizerie peste tot. Acum e ca la strand: balustrade, dusuri, bai, plaja sau, daca preferi, iarba, multe terase cu mici, bere si inghetata, dar mai ales apa verzuie, sarata si curata in care se balacesc copii si adulti deopotriva cu zambetul pe buze si fata albita de la sarea uscata la soare.
Pfuuuuu, dupa juma de ora m-am plictisit crunt: fetele alea care stau la plaja sunt toate bronzate, nu branza telemea ca mine, si is si mai slabe, au cica si tate mai mari… Aud vocea baietilor inca din lac, cum rad in hohote. Of, vreau sa rad si eu in apa cu ei, nu sa ma uit la femei lesinate pe paturi…
Dupa o pauza de masa, vin cu initiativa – hai la apa! Incerc si eu de data asta. Il asez pe Bulan la o distanta strategica de 5 m de margine, inot pana la el si inapoi. Imi urla sa mai incerc o data. Repet figura si e ok. Jmecherul de Bulan se muta de data asta la vre-o 10 m, dar am prins curaj, merg pana la el, dau sa ma intorc cand…..HOP! piciorul meu calca apa.
- Mah, urlu catre gasca, stau pe apa!!!!!!!!!! Ui!!! Nu ma duc la fund!!!!!
- Dooooooooooooh! Nu asta iti zicem de cand am venit??
Nu-mi venea sa cred, puteam sa plutesc, sa ma intorc in apa, sa stau cu genunchii la piept, pe spate, in picioare si aproape fara sa ma misc deloc… Eram atat de fericita, ca aproape mi-au dat lacrimele…Nu, alea erau de la sarea ce-mi intrase in ochi, dar oricum am reusit sa stau pana la sfarsit in mijlocul lacului, fara sa imi pese cati metri sunt sub mine, sa rad cu pretenii mei si sa ma simt asa de bine cum nu m-am simtit niciodata in preajma unui mediu acvatic.
Am scris postul asta in special pentru cei ca mine: care nu stiu sa inoate si care sunt terorizati de apa, desi tot timpul si-au dorit sa inoate. Incercati Cojocna – e aproape de Cluj, ieftin (10 lei intrarea), curat, amenajat decent, si mai ales – apa din lac te tine la suprafata – ce-ti poti dori mai mult??
iata si un filmulet ce l-am gasit pe youtube de la inaugurare:
