Ce poti pati in Cheile Turenilor? Sa fim seriosi, dupa 2 x Piatra Craiului, Apusenii, Parangul si parte din Orientali, Cheile Turenilor sunt o provovare doar daca mergi in slapi. Sau cel putin asa credeam pana cand am realizat ca, desi traseul usurel nu punea nici un fel de piedici in fata noastra, poti sa iti pui piedici si singur. Si iata-ma de doua ori panicand, de ambele dati la contactul cu fiare salbatice nemaivazute, adevarati monstrii ai naturi treziti la viata dupa o iarna indelungata, de caldura umeda din aer.

Prima data s-a intamplat pe rau. Mergeam in fata, pe malul raului, cand nici la doi metri in fata mea salta din apa scurgandu-se peste un bolvan si inapoi in apa o bestie de mai bine de jumate de metru lungime si grasa cat pisica lui Bulan, urmata de inca una, ceva mai micuta. Incep sa urlu si sa dau din maini!!
- Acolo, acolo, animalul, in apa, animalul !!!! aaaaaaaa!!!!
In timpul acesta, salbaticunile apei se lasara din nou vazute, cativa metri mai la vale, stralucind din nou peste un bolovan, cu o fluiditate incredibila. Aveau urechi lipite de cap si blanita foarte, foarte lucioasa. Vezi sa nu le vada ceilalti. Unu’ la mana ca eu aratam cu mainile in toate directiile, doi ca nu stiau ce monstru din Lochness vazusem si ma terorizase in asemenea hal.
- Din ala zic: nurca, vidra, bursuc, viezure, marmota….una dintr-astea!!
- Abia cand pentru a treia si ultima oara, capitanul submarin si adjunctul lui scosesera capul deasupra apei, il vazura si ceilalti si exclamara cu bucurie in ochi de parca vazusera un albatros la Polul Sud:
- Vidre!!!!
Io ma fac mica, si ma opresc in loc.
- Miki, nu vrei sa mergi in fata ca ma tem…

Cand mi se face frica, nici cea mai puternica incurajare de pe lume nu ajuta. Poti sa-mi povestesti orice ca eu revad in minte bursucii legendari, uriasi din povestile lui Bulan sau crocodilii de pe Nil care ma musca de cap – cum a fost cazul in a doua intalnire a mea cu bestiile Turenilor. De data asta a fost putin si vina noastra ca termiasem cheile si cautand ceva aventuros si spectaculos de facut, am zi ca noh – sunt doua variante de a ajunge pe creasta: the long and easy way, the short and rocky way. Nu aveam echipament de catarat, asa ca am ales o stanca destul de prietenoasa care, in afara unei mici saritori cam de doi metri la intrarea pe traseu, nu prezenta nici o dificultate. Asa credeam cel putin. Urca Miki primul – toate bune. Urc eu, trec de saritoare, mai urc inca vre-o 2 metri cand Miki, ma avertizeaza prietenos:
- Vezi ca desupra capului tau e o soparla mare: sa nu te sperii ca-i prietenoasa.
- Huh? Sa nu ma sperii? Too late. Deja urlam, tremuram, insistam sa ma cobor de pe stanca, daca nu chiar sa sar in cazul in care soparla s-ar fi miscat mai jos cu un centimetru si asta inainte sa o vad. Cand imi aparu in fata ochilor, cu privirea ei fixa, insensibila la bolovanii aruncati de mine in directia capului ei, se adunasera sub stanca cativa oameni care incercam sa ma convinga sa nu sar, de parca eram intr-o negociere din aia ca in filmele cu sinucigasi. Nu cer masini, viata noua, avion cu destinatia Tahiti – nici n-as fi primit ca deh – dintr-un motiv sau altul cred ca negociatorii nu erau seriosi – dar am obtinut ca Miki sa coboare vre-o 4 metri si sa sperie soparla uriasa. Cu inima inca batand si cu viteza luminii am catarat ultima bucata de traseu, temandu-ma sa nu cumva sa mai intalnesc vre-o bestie.
Si sincer, o anaconda era tot ce mai lipsea….

Aveti o poza cu soparla, ca Miki in timp ce radea de mine, ii facea poze monstrului – sa aiba  dovada cand ajungem acasa si le povesteste celorlalti ce mare iubitoare de animale is io.