Je n’ai pas peur de la route
Faudrait voir, faut qu’on y goûte
Des méandres au creux des reins
Et tout ira bien là
Le vent nous portera

Vă spuneam în primul post despre Sfântu Gheorghe că prima impresie a mea despre deltă a fost dominată de un peisaj nisipos cu vânt. Ei bine nu doar prima impresie, ci întregul sejur, zi după zi, atrasă de o forță irezistibilă la malul mării, simțeam firișoarele de nisip purtate de vânt lovindu-mă peste faţă şi mă gândeam fără să vreau la versurile frumoase de mai sus.

Căldura soarelui mă împingea să port turbane făcute din fustele văratice aduse cu mine și să îmi arunc prosopul peste spate, pentru că umbreluțele, absolut inutile, zburau în depărtări cu o disperare aproape copilărească, asemeni celei din videoclipul piesei amintite. Atât de mult mă obseda această melodie, încât probabil ar trebui să o asculţi în timp ce citești aceste rânduri pentru a înțelege ce am simțit.

Într-una dintre seri, apa era caldă și plină de meduze: una lângă alta, lipicioase și inofensive erau zeci, sute, mii de ființe translucide care împărțeau cu noi același spațiu. Mă uitam la ele fascinată și mă feream temătoare din calea lor ca și cum n-aş fi vrut să le disturb traiectoria marină.

Ovidiu se plângea de singurătate: unde e atmosfera de stațiune? tarabele, oamenii din apa? nebunia? Îi simțeam în glas, nostalgia vacanțelor din copilărie, când marea era un privilegiu și cea mai mare bucurie pe care și-o putea imagina. Eu nu am avut parte de acest privilegiu, aşa că marea asta: goală, calmă și stranie, o simțeam ca fiind a mea și mă bucuram din tot sufletul că nu trebuie sa o împart cu străini care îmi invadează intimitatea.

Marea mea personala, o mare aşa cum o vedeam acum, prima oară, aici:  doar meduzele, vacile aproape boeme care dormeau pe malul mării, fără să se sinchisească de turiștii sporadici, și câțiva pescăruși; un cântec obsesiv, câteva personaje ale lui Bulgakov aievea, pentru că e greu să separi ceea ce viețuiește în tine de ceea ce există în afara ta, și iubitul meu – mereu în apă, mereu morocănos, mereu curios, admirând ore în şir un peștișor blocat într-o bulă de apă de la mal, sau o plantă nemaiîntâlnită.

Locul nostru preferat, a fost de departe gura de vărsare a Dunării, unde apa mică și cristalină făcea să se întrezărească mii de pești argintii și de viermișori, vânați la rândul lor de păsări de dimensiuni și culori diferite. Am stat ore să ne chiorâm la ei, și am revenit a doua zi, urmați de o potaie cu păr sârmos din sat, pusă pe joacă, care într-un moment de neatenție i-a furat șlapii lui Ovidiu și a alergat cu ei în mare spre hohotele mele de râs și disperarea proprietarului șlapilor, care nu i-a mai putut recupera din valuri.

Am lăsat Sfântu Gheorghe în urmă dimineața la ora 7, după o săptămână și ceva, cu tristețe și cu nostalgie, iar acesta la rândul său, ne-a făcut un ultim cadou: un răsărit glorios pe Dunăre, pe care l-am fotografiat de pe catamaran și pe care o să îl păstrez mereu în colțul ochiului. Ca să îi potolim lui Ovi dorul de stațiune, ne-am îndreptat spre o mare mult mai sălbatică și mai albastră- cea de la Constanţa, unde însă plaja era aproape la fel de pustie, iar gheretele, discotecile și stand-urile cu bunătăți demult închise. Am vizitat orașul în schimb, și pe faleză, în apropierea cazino-ului, când ne pregăteam să ne îndreptăm spre gară am realizat că nu avem nici o poză împreună, asa ca ne-am tras în chip cu marea și cu rânjete largi pe faţă, ne-am luat rămas bun de la vacanţă.

- S-a cam dus vremea lor, și vate și vântul seara…

Răspunsul său nu făcu decât să mă bucure și mai tare. Acum, seara când Ovi era pe dig la pescuit, puteam sta în hamac cu cartea în mana și berea lângă mine fără să mă tem că voi fi ciuruită de trompele însetate de sânge ale micilor vampiri.

Campingul s-a închis deja și acum turiștii sunt chiar mai puțini decât erau. Nici măcar trocariciul care ne ducea până la plajă și înapoi nu mai circulă… E timpul să ne bucurăm de deltă mi-am zis. Dragoș, un vecin de-al gazdei noastre, ne-a promis să ne ducă cu bărcuța sa cu motor (o barcă de lemn normală cu un motor de motocositoare montat pe ea) la insula Sacalin să vedem colonia de pelicani.

Dragoș e un copil blond și foarte bronzat care umblă doar desculț (singurul om treaz din sat după cele 2 zile de nuntă continuă) și care ne spune că este într-a 12-a la Tulcea, iar peste vară face bani de internat ducând turiștii la plimbări cu barca și vânzând pește. Ne povestește despre anul în care Dunărea a înghețat și a rămas blocat în Tulcea de Crăciun, nereușind să mai ajungă acasă la părinții săi. Spune ca pe atunci era și mai izolat satul, dar nici nu erau atât de multe reguli ca acum.

- De te prinde până și cu o plătică în barcă, te saltă.

Ne povestește că în primăvară au fost controale la toate casele din sat și pe cei pe care i-au prins cu pește ilegal i-au amendat și le-au confiscat proviziile. Ne descrie tot felul de moduri și unelte de pescuit și vorbește cu ură despre cei care “umblă cu curent”.

Am impresia când vorbesc cu el, că stau de vorbă cu un bătrân de vârsta lui nea Gelu, nu cu un copil de 18 ani.

Ne duce la insula Sacalin, unde sălbăticia e înfricoșătoare: văd doar apă peste tot și smocuri de iarbă sau trestie și crengi care ies din apa tulbure pentru a folosi ca reazăm păsărilor obosite de la atâta vânătoare. Văd pești sărind din apă, șerpi de dimensiuni considerabile, păsări de toate felurile, și undeva în orizont colonia maiestuoșilor pelicani. Nu ne putem apropia prea tare pentru că apa este mica și plina de alge. Dar stam la câteva zeci de metri de ei și ii admirăm minute în sir.

La întoarcere, vedem cabanițele vechilor paznici, acum părăsite,  și o luăm pe un canal mult mai îngust unde găsim ciulini. Ma fascinează nodul acesta crescut pe o rădăcina, al cărui conținut are un gust atât de bun. Îmi aduce aminte de nuca verde.

Ne mai bucurăm încă câteva minute de Dunărea cea darnică și iată-ne ajunși înapoi pe dig, unde băieții negociază o escapadă la pescuit pe a doua zi. Mă bucur în gând că Ovi e fericit, și în față îmi apare imaginea unui om privind spre un deal cu măslini și mângâind un câine, imagine care mă obsedează de când am început Maestrul și Margareta şi căreia sper să îi dezleg misterul mâine, în timp ce Ovi, ca un bărbat adevărat, aduce mâncarea în casă.

Drumul de nisip care ne-a purtat până la casa lui nea Gelu (gazda noastră), de-a lungul digului, ne îngreuna înaintarea, însă acoperișurile de stuf și mirosul de deltă, ne făceau ușor aerieni și plini de bună dispoziție la ceea ce avea să urmeze.

- Îmi las bagajul și merg la mare, spune hotărât Ovidiu. Eu eram puțin sceptică pentru că se lăsa încet seara și teama de țânțarii nenumărați din descrierile prietenilor, îmi cam paraliza orice îndrăzneală.

Casa albastră, tradițională, a lui nea Gelu cu decorațiuni marine ne îmbie înăuntru. Suntem așteptați. Avem tot ce ne trebuie: bucătărie cu vase pentru gătit, living cu televizor, un dormitor micuț, şi duş. Modeste, dar suficiente. Mă surprinde faptul că nu există geamuri de sticlă, ci doar niște plase de țânțari și obloane grele de lemn.

Ne-am instalat repede și am alergat aproape până la mare la insistențele lui Ovidiu. Sunt cam 15 minute de mers pe jos străbătând Delta mică, o zonă superbă, plină de lotuși, trestii, egrete – în care vacile lăsate libere și caii sălbatici pasc pe câte un prund de pământ înconjurat de ape. Se văd câteva cazemate vechi, nemțești, părăsite, între zidurile cărora păsările și-au făcut cuib.

Cum te apropii de mare apare tot mai mult nisip în peisaj iar bălțile se răresc,  până când, în faţa ta se deschide o plajă lungă și fină, și o mare lentă, fără valuri, deasupra căreia se rotesc în zbor pescărușii. Ovidiu se aruncă în mare, sperând să înoate, dar are de mers cel puțin 100 de metri ca apa să îi ajungă la umeri. Eu ma așez pe nisip și las vântul să îmi bată în par, în timp ce soarele apune peste sat.

Ei, dar vântul ăsta nu stă cuminte ci se întețește amenințător ridicând rotocoale de nisip în aer, care plutesc în lumina roșie a apusului ca o ceață. Aceasta este prima mea fotografie mentală din deltă. Din păcate însă, chiar în acea seară aparatul foto mi s-a blocat și nu am reușit sa captez altfel imaginea decât asa cum ochiul meu a surprins-o: cu nisipul roșiatic strălucind cam la un metru de sol, cu vântul bătând atât de tare încât trebuia să îmi acopăr faţa, cu florile mov care mai târziu am aflat că își păstrează culoarea și după ce se usucă, înclinându-se în direcția vântului, și cu întunericul cuprinzând încet tot ce e în jurul nostru.

Zilele următoare, vom lua o barcă din sat și vom merge la insula Sacalin, vom vizita gura de vărsare a Dunării, și ne vom scălda în soarele palid de septembrie. Dar despre toate acestea, data viitoare.

Sunt destul de multe corturi dar uimitor de puţini oameni vorbesc românește pe aici: nemți, maghiari, austrieci… Râd în sine la gândul că dacă erau romani, locul arăta ca o cocină probabil și se auzeau manele stereo. Lăsăm lucrurile în mașină, luăm cu noi doar strictul necesar și pornim pe traseu: ne așteptăm să dureze cam 6 ore cu tot cu explorarea câtorva peşteri pe drum.

Primul hop nu se lasă mult așteptat: se pare ca trebuie sa trecem râul de foarte multe ori. În plus a plouat cu câteva zile în urmă, deci nu e prea ușor de trecut fără să te uzi puțin la picioare. Am tot încercat noi exerciţii de echilibristică de genul cățăratului pe stânci, săritului din piatră în piatră, ba chiar ne-am descălțat însă să te tot descalți din 10 în 10 minute e enervant și nu tocmai confortabil, aşa că la final de traseu, toți și fără excepție eram uzi la picioare.

Notă pentru vizitatori:  neapărat să vă aduceți o pereche de papuci de schimb și muulte șosete.

Valea râului este extrem de frumoasă: multă vegetație bogată, căderi de apă, peşteri și mici grote săpate în stâncă, bușteni căzuți peste râu – o minunăție a naturii de care puţini știu. Peste tot curățenie: nu chiştoace pe jos, nu doze de bere sau pungi, perfect pentru o ieșire liniștită de vară cu prietenii sau colegii. Traseul e lung, dar ușor – nu pune dificultăți fizice nimănui și asta era evident din varietatea turiștilor întâlniți pe traseu: familii întregi de la bunică la pisică își bucurau ochii cu peisajul abundent și umed.

Partea cea mai plină de adrenalină, pentru mine, a fost explorarea peşterii Măgura: o peșteră de peste 2 km lungime, neamenajată pentru turiști, în care întunericul și apa (cele mai mari fobii ale mele) se întâlnesc cu liliecii și teama de a te pierde într-un labirint de galerii subterane. Echipați cu frontale și hartă, și hotărâți să vedem fiecare tunel unde ne poartă, ne-am târât, am tremurat de frig și ne-am și rătăcit o data (deși nu recunoaște nimeni nimic), însă albul sclipitor al calcarului și frumoasele formațiuni speologice, complementate de grandoarea galeriilor și de zgomotul subtil și înfricoșător al liliecilor, au făcut din acesta experiență, una memorabilă.

Notă pentru vizitatori: nu vă avântați în peşteri fără frontală și hartă!

După ce am ieșit din peșteră , am continuat să urmăm marcajele pentru a ajunge la canion dar după vre-o jumătate de oră, am realizat că traseul ne poartă pe deasupra acestuia și ne-am întors pentru a urma valea râului. Canionul este îngust cu pereți verticali, atât de apropiați încât dacă deschizi brațele îi atingi pe amândoi, cu copaci răsturnați pe care calci pentru a traversa cheile și la capăt, cu o cascada de aproape 10 metri care se răstoarnă într-un ochi de apă limpede și plin de șerpișori. Este chiar valea râului Sighiştel, și în acest mic lac submerge  pentru a reapărea în aval după câteva zeci de metri.

Întoarcerea a fost floare la ureche și însoțiți de râsete și de gândul la grătarele pe care le vom face la gura cortului, aproape am alergat de-a lungul râului descoperind noi modalități inventive (și riscante) de a NU traversa valea. Ne-a și plouat puțin, doar atât cât să ne amintească cât de umezi ni-s deja bocancii și să ne lase grătarele doar pe jumătate gătite, dar cred că pot spune în numele tuturor că a fost o ieșire reușită.

Fotografiile au fost făcute de Daniel Homorodean.

Woody Allen este un adevărat explorator al toposului în conștiința personajelor sale. Stoarce locul de cel mai suculent și mai profund înțeles al său, împingând limitele timpului, sau ale spațiului după propria voință. Am văzut aseară Midnight in Paris – Ultimul film al regizorului american, și din nou m-am regăsit înfruptându-mă din frumusețea unui oraș magic, nu prin raportarea la prezent ci prin explorarea trecutului.

Personajul principal, un scriitor mediocru american, obsedat de trecut, vizitează Parisul împreună cu logodnica sa. Cumva, insă, la miezul nopţii, in fiecare noapte este transportat în anii 1920, unde în crâşmele de pe Rue Napoleon în care se servește absint sau la seratele dansante organizate de soții Fitzgerald, frecventate de întraga spuma culturală a Montparnasse-ului, îi cunoaște pe marii artiști ai vremii: pe Hemingway, pe Picasso, pe Dali, pe Bunuel, pe Gertude Stein și pe T. S. Eliot.  Aici şi împreună cu aceştia, învață despre el, învață despre ceea ce scrie și despre adevărata semnificație a trecutului. Învață însă, mai ales, despre dragoste.

Peisajul parizian nu mai este cel colorat și luminos al Barcelonei.  Este unul în care lumina și întunericul se împletesc asemeni trecutului cu prezentul: “Nu pot spune dacă îmi place mai mult Parisul noaptea sau în timpul zilei” spune personajul principal, Gil.  Este un peisaj difuz, la limita dintre realitate și imaginație, ca o pictura impresionistă; sau mai bine zis ca un afiș publicitar desenat de Toulouse-Lautrec în încercarea de definire a conceptului de “reclamă”, când încă aceasta era confundabilă cu arta. Nu m-a surprins că Woody Allen a ales să deschidă acest film cu 10 minute în care  se derulează imagini ale Parisului de astăzi, pentru a finaliza acest intro cu personajele principale admirând ploaia în parcul pe care îl pictase Monnet cu 100 de ani în urmă. În acceaşi ploaie se și termină; cu o regăsire, o acceptare și o noua destinație.

Iar tu, spectatorule, te intorci spre tine însuţi, spre viaţa ta din fiecare zi și iți analizezi drumul pentru a vedea unde te-a mai purtat în ultimul an, de la ultima reevaluare. Din ceva motiv pe care nu mi-l explic simt nevoia să fac aceasta reevaluare după fiecare film al lui Woody Allen pe care îl vad. Poate pentru că filmul în sine este o reevaluare a unei vieți atât de apropiate ție. Construcţia realistă a personajelor, dialogurile care iți sună atât de familiar și locul, da, locul – minunat izvor al poveştii; ca și cum ar precede și ar anticipa tot ceea ce urmează să se întâmple.

Anul viitor, pe străzile Parisului, voi aștepta să bată miezul nopții…

Unii ar spune ca nimic înseamnă fără valoare, alții că este ceva care nu există. Sunt de acord cu toate aceste definiții însă noi, bărbații, știm foarte bine că atunci când ajungem seara acasă, ne găsim perechea încruntată pe un scaun și la întrebarea “Ce s-a întâmplat?” răspunsul e NIMIC – toate definițiile de mai sus nu mai au nici un sens. Şi în special știu acest lucru cei căsătoriți. La o femeie nervoasă, NIMIC înseamnă cu siguranță ceva. Şi cu siguranță urmează să aflăm ce se ascunde în spatele acestui nimic, mai repede sau mai târziu – în varianta lungă sau scurtă. Cea mai mare greșeală pe care poți să o faci în acel moment și pe care o fac de obicei cei tineri și fără experiență, este ca la primul nimic, tu să zici BINE, să iți deschizi o bere și să schimbi canalul de la TV pentru a urmări o partidă de fotbal. În acel moment aflii cu ce ai greșit în ziua respectivă însă în varianta lungă. Pentru ca aflii şi de greșelile din ultimele săptămâni și ai șansa să fie reamintite și unele greșeli grave din ultima perioada de conviețuire. Vei regreta deschiderea respectivei beri și probabil că nici nu vei apuca să o guști

Noi, cei mai experimentați, încercăm să ne creștem șansele de a fi iertați și pentru asta trebuie să săpăm pentru a afla ce se ascunde în spatele acestui NIMIC.
- Dragă, te rog, spune-mi ce s-a întâmplat ?
- Am spus că nu am nimic.
- Dragă, ne știm de atâția ani, te cunosc când ești supărată. Spune-mi ce s-a întâmplat ?
- Nu am nimic. Ce acum te interesează ? Trebuia să te intereseze și că eu am făcut toata ziua curat pentru că vine mama în vizită și tu ai pierdut vremea la meci și apoi și la o bere cu ceilalți pierde vară pe care tu îi numești prieteni.
Monologul este mai lung dar ma opresc aici. Esențialul este că acestea sunt cele doua modalități prin care aflii ce s-a întâmplat de fapt.

O a doua situație în care NIMIC este folosit într-un mod total de ne-înțeles este în şcoală și în facultate. Tot timpul înainte de un examen important auzi printre colegi întrebarea “ Ai reușit să înveți ceva ?” și răspunsul clasic este “Nu am apucat să învăț nimic”. Este un răspuns care te mai liniștește, te mai consolează și iți dă un sentiment de încredere. Adică nu ești singurul de acolo care a venit degeaba. Mai sunt și alții în aceeași situație și când sunteți aşa de mulți, poate găsiți o soluție. Încerci să aflii care dintre colegii care nu au învățat NIMIC are fițuici sau formate la el și încerci să te așezi lângă el. Pentru că în ignoranţa ta, nu doar că nu ai învățat, dar nici măcar nu ai pregătit fițuici sau nici măcar nu ai rupt câțiva lei din bugetul de bere pentru a xeroxa cursurile la dimensiune redusă. Primul semn că ceva nu e în regulă este că nimeni nu are fițuici la el. Nu îți este foarte clar cum se poate aşa ceva însă nu ai prea mult timp de gândire ca au apărut și subiectele. Al doilea semn de întrebare îl ai când observi cu câta viteză se apucă toți de subiecte și cum scriu rând după rând, pagină după pagină. Iar confirmarea vine câteva zile mai târziu la afișarea rezultatelor, când toți cei care nu au învățat nimic au luat note peste 7 și tot ce iți mai rămâne de făcut este să îi cataloghezi drept tocilari secretoși și sa aștepți prezentarea următoare.

Una dintre definiții spunea ca NIMIC înseamnă fără valoare. Şi fiindcă valoare este ceva relativ ne întâlnim deseori cu situații cel puțin nostime. Fie că vorbim de noua mașină a colegului de lucru care a costat o nimica toată adică vreo 40.000 de euro însă a fost foarte ieftină pentru că nu avea decât 80.000 km când a luat-o el. Sau dacă vorbim de coafura șefei care din nou a costat o nimica toată adică vreo 300 euro ceea ce e foarte ieftin având în vedere ca e o coafura făcută la Ramon. Şi tot o nimica toată a costat și excursia în Bora Bora în care pleacă vecinii tăi. Trebuie să înțelegi că au nevoie de puţină relaxare pentru că prima vacanţă din republica Dominicană a fost foarte scurtă.

Şi chiar dacă suntem obișnuiți să numim un NIMIC lucruri care pentru alții sunt extrem de valoroase, rămânem stupefiați când alții fac la fel cu noi. Ne blocăm și înjurăm în gând când vecina ne roagă să o ajutăm la ceva, “e o nimica toata” şi doar după ce acceptăm aflăm că vrea să îi urcăm noul frigider de 300 de kilograme până la etajul 5. Iar în momentul în care ajungem la etajul 3 ne gândim că dacă tot e o nimica toată, ea de ce, Dumnezeu, nu pune mâna să ajute ? Frustrarea devine maximă când la final aflii că “cei de la magazin mi-au cerut 20 ron pentru asta și nu e vorba de bani, dar să plătești pentru aşa o treabă ușoară ?”. Deseori când mă roagă cineva să îl ajut la cărat mobila încep prin a întreba cât au cerut cei de la magazin, în ideea că poate e mai convenabil să le plătesc eu suma respectivă.

Pentru mine, ar fi o nimica toată să construiesc o concluzie la un discurs despre nimic, însă mi-e teamă că nimic din ce aş spune nu ar aduce nimic în plus. Aşa că mă opresc aici.

Vă mulțumesc!

***

Acest discurs (preluat de aici) îi aparține lui Victor Tomescu, membru al clubului Timișoara Toastmasters și câștigător al locului II la secțiunea de discursuri pregătite a Concursului Național de Discursuri. Îl puteți vedea puțin mai jos, în câteva fotografii din timpul competiției.

*fotografii preluate de pe pagian de Facebook a Timisoara Toastmasters

Voi începe așadar cu discursul meu, cu care m-am clasat pe poziția a treia și sper să continui în curând cu discursurile celorlalți deținători de trofee şi nu numai.

***

O să vă vorbesc astăzi despre sinucidere. CE OCHI MARI AVEŢI!! Da, mă aşteptam la asta… “Ce caută o fată aşa tânără să ne vorbească despre un subiect atât de sumbru, după atâtea discursuri pline de umor?”

Tonul meu însă, o să fie mai degrabă unul reflexiv, decât tragic iar subiectul vine în contextul în care s-a împlinit un an de la moartea unui artist pe care l-am adorat aproape, aşa cum adori ceva ce nu înţelegi pe deplin, DAR care nu încetează să te uimească în fiecare zi: este vorba despre designerul englez Alexander McQueen, care s-a sinucis în februarie 2010, lăsând în urmă un imperiu fascinant şi o mulţime de fani, printre care mă număr şi eu, ba mai mult, o industrie întreagă cu gura căscată şi cu mintea plină de întrebări care nu o să îşi mai afle vreodată răspunsul. Nu m-am împăcat niciodată cu moartea lui, şi nu pentru că aş fi sperat să-l întâlnesc cândva sau să-i port rochiile (hmm încă mai pot asta), ci pentru că de câte ori mă gândesc la el, mă bântuie cuvintele lui Albert Camus din “Mitul lui Sisif” care spunea: trebuie să ni-l imaginam pe Sisif fericit!!!!.

Ştiţi cine este Sisif? Eu sunt Sisif, la fel cum fiecare dintre noi îl întruchipăm într-o oarecare măsură. În mitologie a fost un om care a înfruntat zeii pretinzându-se egalul lor, iar pedeapsa lui a fost cruntă: să împingă de-a pururi un bolovan mare și greu pe un deal, bolovan care de câte ori ajungea în vârf se rostogolea iar la vale sub propria greutate, aşa că Sisif trebuia să facă asta la infinit: o analogie tragică, dacă vreţi,  a condiţiei umane: a faptului că ne punem ceasul să sune în fiecare dimineață la aceeași oră, mergem la servici, ne facem treaba, venim înapoi acasă, pregătim masa, ne uităm la televizor până adormim, așteptăm în fiecare săptămână weekend-ul, în fiecare an – vacanţa și toata viaţa – pensionarea, iar când aceasta vine și tragem linie, realizăm cu deznădejde că nu am făcut nimic cu adevărat important: absurd, nu?

Cu toate acestea, omul sfidează cu uimitoare bucurie de a trăi, în fiecare zi, absurdul existenței sale. De ce l-am ales pe McQueen şi nu pe Kurt Cobain sau pe Morisson (artişti pe care îi admir la fel de mult)? Pentru ca nici unde nu am găsit un contrast mai mare între vitalitatea creației și soarta pe care şi-a ales-o. Rochiile lui McQueen sunt alegorii ale vieții, îmbinări subtile ale senzualității feminine cu cruditatea și violența naturii; creațiile sale sunt înfățișări pure ale pasiunii. Şi totuși a ales să moară. Mă gândesc la motive posibile: depresie, oboseală, suferinţă continuă: vorbea despre toate Camus…, și totuși nega suicidul cu vehemenţă: nu doar că nu ar fi rezolvat paradoxul lui Sisif, dar mai mult, ar fi intrat în contradicție cu natura umană însăși. După ce a trecut prin câteva momente de cumpănă în viaţa sa, Camus spunea: ”În mijlocul iernii am aflat, că port în mine o vară invincibilă” – expresie desăvârșită pentru o poftă de viaţă extraordinară. Să ai în tine puterea de a păstra întreagă căldura și strălucirea unui soare lăuntric. Să poți face dintr-o lipsă, o forță, să reziști, să fii un supraviețuitor, fericit ca Sisif. N-ai cum cazi în depresie, n-ai cum sa te gândești măcar la moarte, când ai în tine “o vară invincibilă”.

Nu înțeleg de ce a murit McQueen. Nici nu mi-am propus asta. Mi-am propus dimpotrivă, să reafirm în contextul comemorării morții sale tragice, viaţa. Unii își depășesc absurdul propriei existenţe apelând la religie, alții trăiesc o viaţă epicureică. Într-un final, fiecare dăm propria noastră valoare fericirii. Eu prefer să îl vad pe Sisif aşa cum îl vedea și Camus și pentru asta, vă rog să-mi permiteți să vă citesc efectiv rândurile de final ale eseului “Mitul lui Sisif”: “Ne întoarcem întotdeauna la povara noastră. Dar Sisif ne învaţă fidelitatea superioară care îi neagă pe zei şi înalţă stâncile. Şi el socoteşte că totul e bine. Acest univers rămas fără stăpân nu-i pare nici steril, nici neînsemnat. Fiecare grăunte al cestui munte plin de întuneric alcătuieşte o lume. Lupta însăşi contra înălţimilor e de-ajuns spre a umple un suflet omenesc. Trebuie să ni-l închipuim pe Sisif fericit.” Şi îmi amintesc fără să vreau, zâmbetul larg al prietenei mele, Diana când își făcea cu mâna ei decorațiile pentru nuntă, împletind fundiţă după fundiţă,  așezând floare după floare în ghirlandele care-i umpleau casa, și cântând: “Fericirea-i un lucru mărunt, e o aripă care vibrează, fericirea-i un lucru mic, un pitic – ce dansează”.

* fotografii preluate de pe pagina de Facebook a Timişoara Toastmasters

“Firenze sogna, Firenze sogna, Ullallà
Il risveglio della sua voglia
Gentildonna lei, che sotto sotto si identifica
E fai viaggiare con il biglietto speciale,
Ma il viaggio è già finito da un po’.”

E un cântec al unei trupe de punkeri italieni, formată prin 1980 si numită Liftiba. De ce l-am citat aici? Pentru că a trebuit să mă aşez pe balustrada podului Santa Trinita şi să mă zgâiesc la Ponte Vecchio cu ochi goi, ca să înteleg ca drumul meu spiritual s-a încheiat deja şi că mă aflu aici în calitate de turist şi nimic mai mult.

Aşa că mi-am încălțat papucii mei de turist și am luat bătrâna cetate a vieții la pas, cu troller-ul zgâlțâindu-se pe piatra cubica, în urma mea.

E cald afară și bate puțin vântul. Am impresia subită că tot acest oraş înghesuit e mai mic decât îmi imaginam. Parcă ajung oriunde într-un timp mult mai scurt decât îmi plănuisem, ceea ce mă bucură dar mă face şi să mă îngrijorez că voi vedea TOT prea repede şi nu voi mai avea ce face. Stupid, nu? Picioarele mă poartă spre Piazza Del Duomo şi mă gândesc că e cel mai frumos lucru pe care l-am văzut vreodată, dar nu sunt aici sa vad lucruri frumoase, ci să simt orașul, aşa că mă urmărește o frustrare inexplicabilă.

Mănânc îngheţată şi paste, beau vin şi intru în discuţii cu diverşi localnici sau turişti. Toată lumea ştie engleză, e deschisă şi bucuroasă să-mi răspundă la întrebări. Îmi fac rezervări la muzee, mă cazez la hotel, ies la plimbare, mă chiorăsc la magazinele de pe via Tornabuoni de parca mi-aş putea permite ceva şi încerc să mă simt cumva ca acasă, dar sentimentul copleșitor că sunt un turist rătăcit (vorba cântecului) nu mă lasă în pace pâna seara la culcare.

A doua zi mă trezesc ceva mai bine dispusă, și hotărâtă să mă resemnez. O să valorific fiecare secundă a şederii mele aici. FIECARE! Îmi fac un plan de bătaie și pornesc agale către Piazza della Segnoria: o sa petrec dimineaţa la Uffizi, după amiaza la Palazzo Pitti, iar deseară o sa mă caţăr pe deal la Piazzale Michelangelo sa admir punctele de Belvedere. Zis şi făcut.

Seara târziu, pe o bancă în faţa bisercii San Miniato al Monte, stau si mă gândesc la toate lucrurile pe care le-am văzut, şi realizez că nimic nu aş vrea mai mult decât să împart cu cineva tot ce simt. Sunt împroșcată cu frumusețe, o frumusețe atât de profundă încât frustrarea mea de ieri pare uşor ireală. Un ghid la Uffizi spunea despre florentini că ei se credeau a fi singurii cunoscători ai esteticii din lume. Pe fiecare stradă, fiecare detaliu arhitectural, fiecare casă par încremenite în trecut, într-o lume în care arta valora mai mult decât aurul.

În jurul lor, roiesc ca nişte viespi, turistii si comercianţii ambulanţi, toţi Înfruptându-se hămesiți cu polen rânced şi dulceag, dar înca hrănitor pentru ochii străini şi curioşi sau buzunarele crescânde ale localnicilor. Şi-mi amintesc de Amsterdam, şi de ghidul nostru care repeta la sfârşitul fiecărei prezentări cu o voce undeva între ironică şi admirativă: “It’s all for the business – the freedom, the tolerance, the vices…”

În ultima zi am vizitat Grădinile Boboli, Galleria Accademica și câteva muzee mai mici, după care am ales să îmi petrec dupăamiaza cum fac toţi tinerii florentini: pe iarbă, în Piazza Santa Maria Novella – unde e mereu aglomerat, se râde, se vorbeşte, se visează, pacifiştii şi asociaţile anti drog işi sprijină cauza printre turişti adunaţi în jurul lor, iar comercianţii sunt mai puţini decât în alte părti. Pare un loc ideal pentru a-ţi odihni picioarele răpuse de atâta mers. În plus creierul se descongestionează şi la căldura plăcută a soarelui de primăvară, reuşeşte să filtreze toata informaţia cu care a fost bombardat.

Mă gândeam la ce este Florența acum, dacă atunci era capitala culturală a lumii. O ciudată relicvă plină de viaţă. Mă trezesc râzând de acest gând absurd, dar următoarea întrebare deja se cuibăreşte înfricoşator în mine: unde mă îndrept de aici?

Până una alta, spre hotel să-mi fac bagajul. Restul deciziilor le las pe altă data. Gândul la ‘acasa’ e din ce în ce mai apetisant…

Până una alta, iată povestea lui Luiz aşa cum am ascultat-o noi, luni seară!

*fotografie realizata de Daniel Homorodean

Voi ştiţi că în ziua de azi înca mai există piraţi. Aţi auzit de cei somalezi… Dar piraţi există şi în alte locuri ale lumii.

Vă voi povesti cum am dat de unul dintre ei, cum am fost răpit şi cum am petrecut 3 zile cu acesta.

Eram în Venezuela, într-o călătorie de 2 săptămâni prin junglă. În ultimele 3 zile mi-am propus să  vizitez delta fluviului Orinocco, dar am ajuns prea târziu la agenţie şi turul organizat plecase.

Carlos, de la agenţie, mi-a zis că mă rezolvă altfel. Să mă duc cum pot în Tucupita, oraşul de la intrarea în deltă, şi îmi aranjează el să mă aştepte un ghid destoinic, bun vorbitor de engleză, care mă va duce la un hotel, îmi va arăta oraşul şi mâine mă va duce în deltă. Îl cheamă Luiz.

Aşa că găsesc o maşină şi ajung la amiază în Tucupita, în piaţa centrală. E o căldură infernală şi umezeală ca într-o saună. Oraşul complet pustiu şi nici urmă de ghid, aşa că stau în saună cu rucsacul langa mine, deja nervos.

După câteva minute, la o margine a pieţei apare o arătare. Un individ care vine hotărât spre mine privindu-mă fix. Tuciuriu, fibros, lipăind desculţ pe asfalt cu pantalonii suflecaţi, cu un tricou murdar şi găurit, mustaţa pe oală, cu o cicatrice pe obrazul stâng şi ochi sfredelitori.

- Ola ! Soy Luiz !

Şi îmi intinde mâna lui, brună, păroasă, noduroasă, gata să strângă.

[întind şi eu mâna în stilul lui Luiz]

- Hi Luiz, so you are my guide ?

L-am lăsat cu mâna întinsă şi l-am întrebat în engleză, de momeală…

- NO. Hablo. Ingles !

Ca gloanţele au ieşit cuvintele din gura lui. Parcă eram într-un univers paralel, într-un film cu Clint Eastwood şi în faţa mea era acel bandito ars de soare, cu cartuşiera pe piept şi pistoalele îndreptate spre mine, gata să tragă.

Asta e, am intrat in joc, trebuie sa merg mai departe.

- Ola, Luiz !

Abia aştepta să mă strângă…

- We go to hotel ?

- Vamos, tomamos un taxi !

Ca prin minune, un taxi apare în piaţa pustie chiar atunci. Mă urc în spate, Luiz, lângă mine. Taxi-ul a şi pornit, fără să i se spună adresa şi merge, merge, iese din centru. Ne hurducăm pe uliţe desfundate, printre case mici, sărăcăcioase, cu garduri înalte ornate cu sârmă ghimpată. Şi oprim, în faţa unei casuţe. Luiz sare jos şi îmi apucă rucsacul.

- Dar Luiz, ăsta nu e hotel…

- Es mi casa ! Vamos !

Taximetristul mă priveşte amuzat. Am intrat in joc, deci joc mai departe, ce să fac… Intrăm în casa lui Luiz, pe un coridor întunecat, igrasios. Îmi deschide cu zăvorul o uşă metalică şi îmi arată:

- Tu cuarto ! Camera ta!

O celulă fără geamuri, cu un bec chior, gol,  atârnând de un fir din tavan. Un pat desfundat. Şi mai ales uşa – din metal masiv, cu zăvor atât pe dinăuntru, cât şi pe dinafara.

-  Intră! Nevastă-mea o să-ţi aducă de mâncare!

Vaai, îmi zic, în ce m-am putut băga… Nimeni nu ştie că-s aici. Ăştia au pus totul la cale de la bun început. …Răpit în Venezuela…. Ştiam că se întâmplă răpiri pentru răscumpărare, dar nu credeam că mi se va întampla tocmai mie. Acum, era cazul să joc ultima carte. Să joc tare.

- NUU! NU, Luiz! Nu vreau să-mi dea nevasta ta de mâncare! Nu vreau să stau aici în celula asta! Eu am venit să stau la hotel, să mi se arate oraşul, să fiu dus în deltă! Nu stau aici! Vreau să vorbesc cu Carlos, acum!

Luiz a ramas trăznit, cu ochii bulbucaţi şi gura deschisă. Făcea ture pe hol, gesticulând muţeşte, ca beat, apoi a intrat într-o cameră şi a ieşit după scurt timp cu un caiet in mână, un caiet de şcoală, umflat de umezeală, pe care l-a deschis la întâmplare şi mi l-a pus în faţă.

- Mira! Mira aqui! Uită-te aici!

Paginile erau pline de scris mărunt, în divere stiluri, în diverse limbi.

- Aqui, ingles !

În engleză, cineva spunea … că Luiz e cel mai bun ghid, că ştie delta ca nimeni altul, că iţi oferă o experienţă de neuitat la un preţ imbatabil.

- Aqui… Aqui… frances… japonez..

Ochii lui Luiz înotau în lacrimi.

- Vamos, hai în centru, să-l sunăm pe Carlos…

Y yo, estupido gringo, am realizat ce-am făcut. Omul m-a luat din stradă, m-a dus la el acasă, mi-a dat cea mai bună cameră pe care o avea, nevasta lui îmi pregătea masa… şi eu, l-am acuzat că m-a răpit. Am ajuns în centru,  l-am sunat pe Carlos, ne-am lămurit, am primit de mâncare, am fost dus la hotel şi a doua zi am plecat cu Luiz în deltă.

Luiz ştia delta la perfecţie. 2 zile am stat cu el, alături de prietenii lui, indieni Warao. Călătoream pe canale cu barca lui, ne tăiam drum cu maceta prin desis la vânătoare de tarantule, pescuiam piranha ca să avem ce mânca şi dormeam în hamace agăţate între stâlpi, într-o casă fără pereţi, acoperită cu stuf, pe malul apei.  Şi ne-am înţeles perfect.

Luiz e un pirat. “Pirata” li se spune acolo ghizilor neautorizaăţi, care agaţă turişti sau lucrează la negru în combinaţie cu agenţii obscure. Estupido gringo suntem fiecare dintre noi câteodată, când nu putem să vedem în spatele învelişului necizelat, dincolo de prima impresie, când nu putem să vedem Omul care stă în faţa noastră.

Aşa că dacă vreţi vreodată să vedeţi Delta Orinocco-ului şi ajungeţi în Tucupita, cîutaţi-l pe Luiz.

E cel mai bun !”

*fotografie realizata de Daniel Homorodean

1. Mai bine judec eu dacă merită sau nu, după ce văd ce se întâmplă la un TEDx event (mai ales că nu am mai participat la nici unul) decât să mă ghidez după ce spun alţii.
2. Nu am net acasă deci mă simt ca un sinistrat pe o insulă pustie (vorba lui Aghi: acum ştiu cum arată iadul)

M-am bucurat să găsesc acolo foarte mulți prieteni printre organizatori și participanți (foști și actuali colegi voluntari din diverse cercuri sociale) cu care să stau la povești, să glumesc și să râd în pauze, când nu “dădeam târcoale” invitaţilor şi vorbitorilor.

Am presărat prin tot acest articol poze extrem de reuşite de la acest eveniment, poze pentru care vreau să le mulţumesc atât organizatorilor, cât şi fotografului Chris Nemes, pe al carui site puteţi găsi mult mai multe: www.chrisnemes.com

Trebuie să recunosc, m-am speriat puţin când am aflat că va dura de la 12 până seara , dar nu m-am plictisit nici o clipă. Nu ştiu cum a zburat timpul. Mă găseam mereu ori în mijlocul unor poveşti de viaţă copleşitoare, a unor idei extrem de interesante ori între prieteni, discutând cele întamplate sau povestind cu vorbitorii despre ideile pe care le-au inşirat pe scenă.

Câţiva dintre vorbitori m-au fascinat, alții m-au lăsat rece dar am plecat cu câteva gânduri de prin prezentări, interiorizate și adaptate la modelul meu de viaţă. Nu vreau să le scot din context acum pentru că vor suna cu totul altfel decât în momentul în care le-am auzit. Oricum atât discursurile cât și lista vorbitorilor le veți putea găsi în curând pe site-ul lor.

Tema în jurul căreia s-au învârtit toate discursurile a fost cea a alegerilor pe care le avem de făcut în viaţă – o temă frumoasă, permisivă, lăsând loc de multe exemple și interpretări. Au fost speakeri care au vorbit despre rolul creativității și intuiției în alegerile pe care le facem; alții ne-au prezentat modelul lor personal de interpretare a alegerilor; unii ne-au îndemnat la acțiune argumentându-ne că noi putem schimba totul în jurul nostru, iar alții pur și simplu ne-au arătat opțiuni pe care le avem.

Ieșit complet din context, a fost discursul profesorului David (pe care colegii mei de la psiho cu siguranța îl cunosc) care după câteva discursuri pline de optimism, ne-a argumentat științific de ce nu exista de fapt liber arbitru, creând valuri de indignare dar și de confirmare în sală.

Am şi râs cu Trofin și minunatele sale impersonări, am și mâncat papa bun la prânz, iar la final, după aproape 8 ore, am constatat cu stupoare că sala era la fel de plină ca la început.

E adevărat că această impresie pozitivă a ținut și de starea mea de spirit, si de deschiderea cu care am intrat în sala cinematografului ‘Victoria’, dar m-am simțit tot timpul împroșcată cu idei frumoase și convingătoare, entertained (ca distrata parca are alt sens), și plină de inspirație pentru discursul meu de la ToastMasters de luni. Felicitări organizatorilor şi aştept cu interes următoarea ediţie.