O alta trasatura comuna a celor doua fime este constructia. Daca incep ca niste comedii savuroase in care limba are rolul cel mai important, ei bine se sfarsesc in drama, daca nu chiar in tragism datorita profunzimii reale a subiectului.

Primul, in ordinea in care le-am vazut este Gadjo Dilo, un film frantuzesc, filmat in Sambata de Sus, un sat de tigani din Romania care descrie cautarea de catre un tanar francez a unei cantarete de muzica lautareasca, a carei melodie era singurul lucru ramas de la tatal sau. Filmul este 45 % in franceza, 45 % rromanes si doar 10 % sau chiar mai putin romaneste. Subiectul impleteste o frumoasa si comica poveste de iubire cu episoade hilare din viata tiganilor : conflictele cu romanii, viata in colibele de lut, nunta, inmormantarea,  dar mai ales muzica – parte integranta a vietii lor si personaj in sine, pentru ca trebuie sa mentionez, in cazul ambelor filme, coloana sonora este extraordinar de bine facuta. Spuneam ca limbajul este esential, ei bine, da – pentru ca din comicul de limbaj provin aproape toate momentele interesante, din lipsa de intelegere a limbii celuilalt si din crearea de confuzii din cauza acestor interpretari eronate. Uite si un trailer tare bun:

Tot acest tip de comic il intalnim si in cel de-al doilea film, Everything is Illuminated, in care un tanar evreu din Statele Unite pleaca in Ucraina sa gaseasca femeia care l-a salvat pe tatal sau de nazisti, sau cel putin asa crede el… Trei sferturi de film este o calatorie palpitanta a tanarului evereu colectionar de …obiecte diverse (cum el insusi spune), a unui ucrainean jmecher, facinat de americani si de cultura negro, a bunicului sau – soferul orb al masinii cu care calatoresc (care nu vorbeste engleza, de altfel) si a cainelui dement Sammy Davis Jr.Jr. Razand cu gura pana la urechi am urmarit desfasurarea peripetiilor lor prin frumoasa Ucraina, tara a contrastelor, a carei oameni par sa aibe un simt al umorului pana si in constructia peisajului (a se vedea drumul de tara din camp cu doua sensuri separate de o banda de iarba, sau camerele de hotel). Tragismul razboiului, bineinteles, le prinde din urma intr-un final pe personajele noastre si spre sfarsit hohotele se transforma in lacrimi. La final, la fel ca si in Gadjo Dilo, toti ajung sa vorbeasca cumva aceasi limba.

PS: faza mea preferata din Everything is Illuminated: trec calatorii nostrii pe langa niste blocuri darapanate cu geamurile sparte ce-mi aduc aminte personal de Gura Barza, iar  tanarul uncrainean da din cap a dezamagire si ofteaza: “Sovietici…” la care americanul intreaba: “Ce s-a-ntamplat aici?” Ucraineanul se uita scarbit la el si ii raspunde intr-un singur cuvant: “Independenta!”

Interesant pentru un film care incepe cu povestea pisicii lui Schrodinger, devine tragic inainte de primul sfert si se termina… amu nu-s Strejer sa va zic cum se termina dar atat va pot zice: nu cum v-ati astepta voi.

Povestea am intalnit-o mai demult, in Repo the Genetic Opera si desi, povestea acolo mi se parea superficiala si simpluta (cum altfel ar fi putut fi altfel povestea unui musical), am asteptat cu interes sa apara acest nou Repo Men cu Jude Low si Forest Whitaker, doi dintre actorii mei preferati, pentru a dezvolta o tema care mie cel putin mi se pare a trata una dintre cele mai oribile versiuni ale viitorului intalnite in paginile SF-ului. O tema sumbra, intunecata si macabra, asemeni filmului, in care emotiile sunt tabuuri, desi povestea care ni se infatiseaza e una despre sentimente frumoase ca dragostea sau prietenia. Locul lor pare sa fie mai degraba in simulatoare neurologice decat in inimile oamenilor.

Va atasez aici trailerul si daca vedeti filmul, nu ezitati sa lasati un comentariu, ca sa castig ceva credibilitate pe langa parerea mea pur subiectiva, amatoare de perspective gothice.

Si pentru ca nu intotdeauna tre sa fii bat, ca sa iti placa (dar cu siguranta ajuta), atasez doua din exemplele mele preferate

Primul cantec: Lindemann cantandu-i Parisului despre cum nu regreta el deloc… sper ca nu la razboaie se refera…desi nu stii niciodata.

Al doilea cantec, de pe un album excelent, The Resistance, imbina vocea lui Bellamy cu vioara si sincer nush care urca mai mult…

ject>

Da da si btw… Care-i diferenta intre Mozart si Beethoven cand joci mima?

Primul e compozitor, al doilea caine…

Cearli bantuie pe coridoare imprietenindu-se cu alti roacheri intorsi de la concert si fumand tigara dupa tigara. Se plange ca n-a dormit de patru zile dar singurul lucru care l-ar face sa inchida ochii ar fi o caramida peste ceafa. Din pacate nu sunt caramizi in tren..nu la vedere.

Inchid ochii si incerc sa rememorez un sentiment de acum cateva ore cand zeci de mii de maini bateau in aer ca-ntr-o toba, scandand ritmic numele trupei care urma sa urce pe scena. Am mai trait asta, dar altfel…Parca la concertele de aceasi grandoare de pana acum am fost pentru mine, dintr-un motiv egoist pe care nu aveam de gand sa-l impartasesc cu nimeni. Aici eram pentru spectacol si ma contopeam cu multimea fara sa-mi pese ca abia vedeam scena. Totul in jur era spectacol.

“Ca la circ” imi veni in minte expresia si am zambit gandindu-ma ca nu dau sensul de kitch circului, cum fac majoritatea si ca expresia ma duce la combinatia perfecta de magie, muzica, dans, culori si actorie din Varekai sau Allegria. Ha ha ha – tocmai am comparat mental concertul celor de la Rammstein cu spectacolele Cirque du Soleil. Convinsa ca nu as indrazni sa fac astfel de comparatii cu voce tare, mi-am zis ca aberez si revenii la temerea initiala ca nu sunt capabila sa exprim in cuvinte ce am simtit intr-o imprejurare sau alta, cu exactitate. Stiam de pe acum ca nu voi avea raspuns la intrebarea: Cum a fost? altul decat un banal “bine”, “super”, “fain” – cuvinte lipsite de culoare si expresivitate.

Zambesc din nou, amintindu-mi de expresia lui Charli: “pe feeling”. Am adoptat-o toti din gasca foarte repede, in gluma, acordandu-i un sens simplu si usor de inlocuit in orice propozitie. Acela de “chef”. Nu-s pe feeling sa vin la bere azi = N-am chef. In urechile mele, expresia ia alt sens, unul mult mai personal. Esti pe feeling? = Simti si tu aceasi emotie ca mine in secunda asta? Imi intelegi si impartasesti trairea? Pentru ca eu nu as putea sa-ti explic prin cuvinte dar daca esti aici, acum, cu mine, exista o sansa sa simti la fel.” Dintr-o data nu mai vreau sa folosesc expresia asta oriunde, oricand si cu oricine. Nu mai vreau sa o rup din context pentru ca sensul ei e profund circumstantial.

Imi amintesc gara din Sacel si durerea incredibila de picioare insotita de rasete si multumire sufleteasca: am dobandit ceva atunci si eram toti 7 perfect constienti de asta. Fara cuvinte. Din piviri doar… Acum, daca ma uit la oamenii aia ajunge sa le dau un indicator geografic ca sa stiu ca suntem pe feeling si o sa fim in legatura cu acea gara cat timp avem memorie.

As vrea sa am cu mine toti oamenii dragi mie, tot timpul ca sa avem aceleasi experiente. Iar aberez. Sau as vrea sa sufar de genialitate artistica ca sa pot transmite o lume prin doar cateva cuvinte bine alese sau cateva culori pe o panza. As vrea asta. Pentru ca am ingropate in mine o multime de cuvinte care nu vor sa iasa si o multime de sentimente pentru care nu s-au inventat inca cuvinte.

PS: o sa vin si cu un reviw in spiritul celor cu care v-am obisnuit de la concert dar trebuia intai sa scap de of-ul asta

Nu pot altfel decat sa scriu, ca in curand o s aimbrac haine de tarzan si o sa ma avant cu curaj, buchete de flori si cutii de ciocolata in jungla birocratica clujeana. Credeam ca scap o data pentru totdeauna cand imi voi lua examenu de soferit dar NUUUUUUUUU, sa nu credeti ca va puteti ascunde pentru ca pericolele junglei va pandesc la tot pasul si eu, cu talentul meu natural de a da de bucluc, voi avea de strans nu unul, ci doua dosare cu acte in urmatoarele saptamani: unul pentru inscriere la master si unul pentru angajare.

Asa ca de dimineata, harnicuta fiind, dupa ce mi-am luat in sfarsit sala (nu ma felicitati si de-alea ca la condus am picat si data trecuta )) imi dau drumul usor pe o leana (33) si aterizez in Mihai Viteazu. De acolo sontac, pe jos, cu tocuri de 10 (ca doar asa trebe sa te incalti cand colectezi acte pentru dosare) ma indrept catre facultatea de Litere sa-mi elibereze certificat de competenta lingvistica echivalat cu diploma mea de la litere. Intru la primu chiosc si, numa asa- sa fiu sigura fac copii la toate actele mele: diploma, foaie matricola, adeverinta, tot…

Cu teancul de hartii intru la centrul Alpha unde o baba trecuta cu mult de varsta pensionarii isi scoate nasu de dupa birou si-si impinge ochelarii pe nas, tafnos in semn de “tu ce dracu vrei? Nu vezi ca programu incepe de la 11?”. Imi cer scuze ca o deranjez la 11 fara 10 , ii spun ce vreau si o intreb de ce acte am nevoie sa-mi fac echivalarea.

- Chitanta, imi zice (la momentul rostirii acestui cuvant magit, va rog sa va imaginati ca deja ii pierdusem complet contactul vizual, si tanti de la centru se scufunda din nou intr-un somn intelectual profund).

- Chitanta? intreb io de parca nu auzisem prima data… de unde?

- De la caserie! Cu asemenea ura a intonat aceste cuvinte suplimentare incat am auzit un “retardat-o!!” tacut urmandu-le si am preferat sa ies cu coada intre picioare si sa caut singura caseria prin facultatea vietii. Din fericire am gasit-o repede. Sau din nefericire?? Pe usa scria mare: CONCEDIU DE ODIHNA din 05.07 (adica azi) pana in 12.07. Ce-oi face? ma duc la informatii.

- Alta caserie mai e?

- Da, este una pe Bratianu.

Ma gandesc ca nu stiu unde-i aia si cer indicatii. Pe undeva pe langa universitatea mare, mi se spune si ma indrept incet spre iesire…

- Da’ nu va suparati, ma intorc catre tanti de la informatii cu dezamagirea drumului facut degeaba in ochi, acolo SIGUR nu-i concediu de odihna?

Partea interesanta a metodei Pecha Kucha e ca lasa destul de putin loc improvizatiei, prezentarile continand exact 20 de imagini/slide-uri, fiecaruia revenindu-i 20 de secunde pentru a fi explicat si pentru a se face tranzitia catre slide-ul urmator. Pentru aceasta prima editie au existat 8 de vorbitori, din domenii diverse (de la lumea vinurilor, pana la interculturalitate) si pot sa spun ca nici macar un singur speach nu a fost plictisitor sau neinteresant. Fiecare vorbitor si-a propus sa prezinte un concept, o idee, un loc sau o organizatie pe tema propusa de organizatori: frumos in Cluj. M-a bucurat mult sa avem o tema atat de particulara care sa ne induca in atmosfera unui spatiu familiar, iubit de toti cei prezenti in egala masura, si mai mult decat atat sa facem neworking intr-un context de bunadispozitie si umor.

Putin mai jos, il puteti vedea pe organizatorul principal al acestei seri, Emil Vadana introducand publicului vorbitorii. Pe aceasta cale vreau sa-i multumesc si lui, si Silviei Patrascu pentru invitatie si incurajari. Urmatoare editie va avea loc in toamna si mi-ar face placere sa participam in numar mare astfel incat comunitatea Pecha Kucha Romania sa devina la fel de impozanta precum cele din state sau din vestul Europei. Pana la urma networkingul este un mod de viata si ar trebui sa fim recunoscatori ca ni se ofera din ce in ce mai multe contexte de acest gen.

Numarul tras la lotto ma avantajeaza: 12. Excelent pentru o zi de vineri. Dupa DOAR 2 ore de stat la coada pe un frig crunt, timp in care nici n-am apucat sa termin cartea ce mi-o luasem cu mine special pentru astfel de evenimente, si inca 20 de minute de stat inauntru pe singurul scaun din sala de asteptare (cu durere in suflet la vazul oricarei batranici care se apropia, dar cu o durere de spate si mai urata ca aia de suflet) mi-a venit randul.

Nenea politistul, amabil de altfel, arunca un ochi peste dosarul meu si zice ca bai. Inmarmuresc cu ochii cascati si batai de inima. Se face liniste in jur. Mi se explica cu amabilitate ca acel cabinet din Zorilor unde mi-am facut analizele lucra in ilegalitate in acea perioada, asa ca toate fisele eliberate atunci nu mai sunt valabile. Inghit in sec. Ma gandesc cum, dumnezo, au fost bune primele doua dati cand mi-am dat examenul si acum,brusc, nu mai sunt. Insa imi amintesc cum instructorul m-a dus la un cabinet cu care, cica, “lucreaza” scoala si unde nu astept 3 zile dupa analize: dau numa’ banii si iaca fisa! Nu ma mai mir. Intreb politistul ce e de facut. Mi se recomanda sa merg la cabinet sa imi refaca fisa ca acum sunt legali, iar pentru ca in momentul ala ochii mei erau induiosator de tristi, probabil, politistul zambeste si ingaduitor, treaca de la el, imi spune sa nu mai stau la coada cand vin cu analizele, ci sa intru direct in fata.

Ies sufland flacari pe nas si ma trantesc intr-un taxi, bombanind adresa din Zorilor si gandindu-ma ca asta sigur e o cursa de peste 100 de mii, dar nu peste mult timp simt nevoia sa ma descarc taximetristului si ii spun toata poveste de la inceput: cum nu m-au lasat in examen pentru ca nu semanam cu aia din buletin, cum nu m-au lasat sa-mi fac buletin in Cluj din cauza numarului de la casa,  cum “regim de urgenta” inseamna regim normal cu extrataxa, daca nu esti clujean, cum am stat eu pe la cozi si in final povestea cu cabinetul. Taximetristul se uita la mine usor sarcastic si spune:

- Domnisoara, traiesti in Romania! Inca nu te-ai prins? Eu sunt proprietar si a trebuit sa imi fac flotant in propria casa din cauza procedurilor legale…

- Flotant? Serios? Daca imi spuneti ca platiti si impozit pentru ca va tineti chirias, va dau o bere – meritati!…

Incepem sa radem amandoi isteric indreptandu-ne spre Zorilor. Caci ce era sa fac altceva decat alt set de analize fictive care sa le inlocuiasca pe celelalte. Se pare ca analizele se fac in Cluj raspunzand corect la intrebarea:” Ai avut vre-o boala de cand ti-am facut analizele anterioare?” si asteptand 3 zile, in care doctorul va consulta pozitia astrelor si va scrie pe fisa medicala, indiferent de aliniamentul soarelui cu uranus si neptun: APT .

Asadar, daca sunteti pasionati de public speaking, vreti sa aflati ce e fain in Cluj sau pur si simplu vreti sa cunosteti oameni noi dintr-o multime de domenii, ne vedem acolo.

Am atasat mai jos si call-ul oficial al organizatorilor.

Dupa cum multi dintre voi stiti, mi-am picat o data sala si o data condusul, iar ca urmare nici in ziua de azi nu am carnet de sofer… Dar, pentru ca motivatia e un lucru fascinant de misterios pentru mine, ma trezesc marti dimineata cu gandul ca e timpul sa dau din nou examenul. Singurul lucru care ma ingrozeste e coada aia enorma, asa ca ma iau dupa Perijocul, care spunea ca daca merg dupa pranz, nu mai e nimeni pe acolo si pe la 11 ajung la politie. Intr-adevar cam rasfirata lumea,desi nu se putea zice ca lipseste. Totusi nu era coada aia lunga, diforma si groasa care inconjura de trei ori cladirea politiei ajungand pana la hotelul urat de langa statie. Explicatia nu se lasa mult asteptata:

- Au bagat astia sistem electonic din-ala cu numere, bah! striga unul de langa mine catre cineva care pesemne era foarte departe.

Intru si eu, si cu usoara tragere de inima apas butonasul: wow, sunt numarul 3103. Sa vedem ce numar e ultimul strigat: aaaa 3022…hmmmmm 81 de oameni in fata mea. E ora 11. Ma duc sa ma plimb. Ma intorc la 12 – numarul 3028. Schimb directia plimbarii. Ma intorc la 1 – 3033. Doar 60 de oameni in fata. Merg la Mercur, imi iau o revista cu Andreea Marin pe coperta, ma pun sa citesc. Pe la 2 revin la politie: 3047. Mama, dar au evoluat nu gluma. Incepe furtuna. 50 de oameni stau ingramaditi in picioare intr-o sala de 6 pe 5 metri. Fac un calcul: se inchide la 3, care sunt sansele ca aceasi oameni care au verificat de la 9 la 2 si-un sfert 50 de dosare sa mai rezolve inca 50 in patrujcinci de minute? 0. Intreb la informatii daca mai sunt valabile numerele pe maine. Bineinteles ca nu. Toarna torential. Inclusiv in cladirea politiei. Vine Miki si ma culege.

Azi ma duc din nou. De data asta-s jmechera. La ora 7:45 sunt la coada, coada care ajunge doar pana la birtul de pe colt, ceea ce, dupa aproximarea mea, inseamna ca am cam 60 de oameni in fata, din care multi is la inmatriculari. Plus ca sunt pregatita. Mi-am adus volumul doi din Iuresul Sabiilor si am sanse reale sa-l termin pana intru sa-mi iau numar. Nu l-am terminat dar m-a tinut ocupata. La 9 se deschid portile si carnatul de oameni e incet, incet consumat de cladirea alba si urata. Un nene politist sta langa aparat si da numere ca nu cumva sa isi ia cate unu vre-o 5-6 numere o data si sa le vanda pe urma pe piata neagra de afara. Ma intrebam la un moment data cat as da de mi-ar pica o astfel de oferta in maini. O fata se baga in fata mea. O injur. Nenea politistul imi da numarul 3029. Mi se pare decent.

Calculez dupa sederea de ieri ca asta inseamna ca pana la 11 sunt libera si tot imi ramane o marja de eroare de vre-o 5 oameni. E frig afara, birturile sunt pline de nesimtiti care ar rade de o fata singura cu o carte care-si bea cafeaua intr-un colt, asa ca decid sa merg la Varzarie sa pap ceva. Iau 33-ul, mananc, la 11 fara 10 sunt inapoi. Intru pe usa: e la fel de aglomerat, constat. Imi indrept ochii spre ghiseul 7 dar nu trebuie sa vad, pentru ca aud vocea operatoarei: numarul trei zero trei trei la ghiseul sapte… Ma uit in gol, stau asa pierduta cam 10 secunde… Ma duc la aparat, apas butonul: 3103. Predestinat, zic.
As putea sa ma plimb pana acasa, ca sa ma autoflagelez cumva. Si luni vin iar. la 6:30 de data asta.

Prima incercare am barat-o cu scuze patetice si am ramas pe mal, uitandu-ma cum spre ciuda mea, Ionuke sta in lotus pe apa, Vasile merge pe bicicleta, iar Bulan citeste ziarul… si rad toti ca prostii…si rad si eu de pe margine, dar nu fara o pofta inciudata in ochi de a rade cu ei, nu de ei, acolo in mijlocul lacului.
M-am dus la patura si mi-am deschis o bere, in timp ce ma minunam ce bine arata Cojocna de astazi, in comparatie cu povestile ce le auzeam pe vremuri despre cacati plutitori pe cristalinul apei si mizerie peste tot. Acum e ca la strand: balustrade, dusuri, bai, plaja sau, daca preferi, iarba, multe terase cu mici, bere si inghetata, dar mai ales apa verzuie, sarata si curata in care se balacesc copii si adulti deopotriva cu zambetul pe buze si fata albita de la sarea uscata la soare.
Pfuuuuu, dupa juma de ora m-am plictisit crunt: fetele alea care stau la plaja sunt toate bronzate, nu branza telemea ca mine, si is si mai slabe, au cica si tate mai mari… Aud vocea baietilor inca din lac, cum rad in hohote. Of, vreau sa rad si eu in apa cu ei, nu sa ma uit la femei lesinate pe paturi…
Dupa o pauza de masa, vin cu initiativa – hai la apa! Incerc si eu de data asta. Il asez pe Bulan la o distanta strategica de 5 m de margine, inot pana la el si inapoi. Imi urla sa mai incerc o data. Repet figura si e ok. Jmecherul de Bulan se muta de data asta la vre-o 10 m, dar am prins curaj, merg pana la el, dau sa ma intorc cand…..HOP! piciorul meu calca apa.
- Mah, urlu catre gasca, stau pe apa!!!!!!!!!! Ui!!! Nu ma duc la fund!!!!!
- Dooooooooooooh! Nu asta iti zicem de cand am venit??
Nu-mi venea sa cred, puteam sa plutesc, sa ma intorc in apa, sa stau cu genunchii la piept, pe spate, in picioare si aproape fara sa ma misc deloc… Eram atat de fericita, ca aproape mi-au dat lacrimele…Nu, alea erau de la sarea ce-mi intrase in ochi, dar oricum am reusit sa stau pana la sfarsit in mijlocul lacului, fara sa imi pese cati metri sunt sub mine, sa rad cu pretenii mei si sa ma simt asa de bine cum nu m-am simtit niciodata in preajma unui mediu acvatic.

Am scris postul asta in special pentru cei ca mine: care nu stiu sa inoate si care sunt terorizati de apa, desi tot timpul si-au dorit sa inoate. Incercati Cojocna – e aproape de Cluj, ieftin (10 lei intrarea), curat, amenajat decent, si mai ales – apa din lac te tine la suprafata – ce-ti poti dori mai mult??
iata si un filmulet ce l-am gasit pe youtube de la inaugurare: