Woody Allen este un adevărat explorator al toposului în conștiința personajelor sale. Stoarce locul de cel mai suculent și mai profund înțeles al său, împingând limitele timpului, sau ale spațiului după propria voință. Am văzut aseară Midnight in Paris – Ultimul film al regizorului american, și din nou m-am regăsit înfruptându-mă din frumusețea unui oraș magic, nu prin raportarea la prezent ci prin explorarea trecutului.

Personajul principal, un scriitor mediocru american, obsedat de trecut, vizitează Parisul împreună cu logodnica sa. Cumva, insă, la miezul nopţii, in fiecare noapte este transportat în anii 1920, unde în crâşmele de pe Rue Napoleon în care se servește absint sau la seratele dansante organizate de soții Fitzgerald, frecventate de întraga spuma culturală a Montparnasse-ului, îi cunoaște pe marii artiști ai vremii: pe Hemingway, pe Picasso, pe Dali, pe Bunuel, pe Gertude Stein și pe T. S. Eliot.  Aici şi împreună cu aceştia, învață despre el, învață despre ceea ce scrie și despre adevărata semnificație a trecutului. Învață însă, mai ales, despre dragoste.

Peisajul parizian nu mai este cel colorat și luminos al Barcelonei.  Este unul în care lumina și întunericul se împletesc asemeni trecutului cu prezentul: “Nu pot spune dacă îmi place mai mult Parisul noaptea sau în timpul zilei” spune personajul principal, Gil.  Este un peisaj difuz, la limita dintre realitate și imaginație, ca o pictura impresionistă; sau mai bine zis ca un afiș publicitar desenat de Toulouse-Lautrec în încercarea de definire a conceptului de “reclamă”, când încă aceasta era confundabilă cu arta. Nu m-a surprins că Woody Allen a ales să deschidă acest film cu 10 minute în care  se derulează imagini ale Parisului de astăzi, pentru a finaliza acest intro cu personajele principale admirând ploaia în parcul pe care îl pictase Monnet cu 100 de ani în urmă. În acceaşi ploaie se și termină; cu o regăsire, o acceptare și o noua destinație.

Iar tu, spectatorule, te intorci spre tine însuţi, spre viaţa ta din fiecare zi și iți analizezi drumul pentru a vedea unde te-a mai purtat în ultimul an, de la ultima reevaluare. Din ceva motiv pe care nu mi-l explic simt nevoia să fac aceasta reevaluare după fiecare film al lui Woody Allen pe care îl vad. Poate pentru că filmul în sine este o reevaluare a unei vieți atât de apropiate ție. Construcţia realistă a personajelor, dialogurile care iți sună atât de familiar și locul, da, locul – minunat izvor al poveştii; ca și cum ar precede și ar anticipa tot ceea ce urmează să se întâmple.

Anul viitor, pe străzile Parisului, voi aștepta să bată miezul nopții…

1. Mai bine judec eu dacă merită sau nu, după ce văd ce se întâmplă la un TEDx event (mai ales că nu am mai participat la nici unul) decât să mă ghidez după ce spun alţii.
2. Nu am net acasă deci mă simt ca un sinistrat pe o insulă pustie (vorba lui Aghi: acum ştiu cum arată iadul)

M-am bucurat să găsesc acolo foarte mulți prieteni printre organizatori și participanți (foști și actuali colegi voluntari din diverse cercuri sociale) cu care să stau la povești, să glumesc și să râd în pauze, când nu “dădeam târcoale” invitaţilor şi vorbitorilor.

Am presărat prin tot acest articol poze extrem de reuşite de la acest eveniment, poze pentru care vreau să le mulţumesc atât organizatorilor, cât şi fotografului Chris Nemes, pe al carui site puteţi găsi mult mai multe: www.chrisnemes.com

Trebuie să recunosc, m-am speriat puţin când am aflat că va dura de la 12 până seara , dar nu m-am plictisit nici o clipă. Nu ştiu cum a zburat timpul. Mă găseam mereu ori în mijlocul unor poveşti de viaţă copleşitoare, a unor idei extrem de interesante ori între prieteni, discutând cele întamplate sau povestind cu vorbitorii despre ideile pe care le-au inşirat pe scenă.

Câţiva dintre vorbitori m-au fascinat, alții m-au lăsat rece dar am plecat cu câteva gânduri de prin prezentări, interiorizate și adaptate la modelul meu de viaţă. Nu vreau să le scot din context acum pentru că vor suna cu totul altfel decât în momentul în care le-am auzit. Oricum atât discursurile cât și lista vorbitorilor le veți putea găsi în curând pe site-ul lor.

Tema în jurul căreia s-au învârtit toate discursurile a fost cea a alegerilor pe care le avem de făcut în viaţă – o temă frumoasă, permisivă, lăsând loc de multe exemple și interpretări. Au fost speakeri care au vorbit despre rolul creativității și intuiției în alegerile pe care le facem; alții ne-au prezentat modelul lor personal de interpretare a alegerilor; unii ne-au îndemnat la acțiune argumentându-ne că noi putem schimba totul în jurul nostru, iar alții pur și simplu ne-au arătat opțiuni pe care le avem.

Ieșit complet din context, a fost discursul profesorului David (pe care colegii mei de la psiho cu siguranța îl cunosc) care după câteva discursuri pline de optimism, ne-a argumentat științific de ce nu exista de fapt liber arbitru, creând valuri de indignare dar și de confirmare în sală.

Am şi râs cu Trofin și minunatele sale impersonări, am și mâncat papa bun la prânz, iar la final, după aproape 8 ore, am constatat cu stupoare că sala era la fel de plină ca la început.

E adevărat că această impresie pozitivă a ținut și de starea mea de spirit, si de deschiderea cu care am intrat în sala cinematografului ‘Victoria’, dar m-am simțit tot timpul împroșcată cu idei frumoase și convingătoare, entertained (ca distrata parca are alt sens), și plină de inspirație pentru discursul meu de la ToastMasters de luni. Felicitări organizatorilor şi aştept cu interes următoarea ediţie.

Străzi înguste cu rufe colorate atârnând de la balcoane, scootere omniprezente de parca ies direct din show-ul lui Eddie Izzard, urlându-ţi la ureche cu toata subtilitatea lor de bolovani scuipaţi din Vezuviu: “Ciao!!!” şi delicioase ciudăţenii cum rar gaseşti prin alte locuri.

Am ajuns într-o seara şi m-au întâmpinat pe peronul gării nu mai putin de 3 napoletani dintre care unul era  prietenul meu, Mauro (cunoştinţă veche din peregrinările mele prin Europa), iar ceilalţi, colegii lui de apartament. M-au dus acasa să păpăm… mâncare italienească cu nenumăratele lor feluri: peşte, paste, vinuri, cărnuri, mozarella, şi prăjituri. De fapt pot considera întraga mea şedere în Italia, un răsfaţ al gustului, pentru că nici unde în lume n+am văyut mai multa apreciere adusă mâncării. M-am simţit, pe scurt, ca Julia Roberts în Eat Pray Love, redescoperindu-şi pofta de viaţă odată cu apetitul. Cum să mă mai ridic de pe scaun? Noroc că după masă, napoletanii mei, reuniţi cu al 4-lea coleg de apartament, au început ritualul de digestie – trei chitare, dintre care una electrică, o vioară şi cel puţin două voci de barriton m-au făcut să încremenesc pe scaun cu urechile ciulite şi ochii mari până pe la 3 dimineaţa, sorbindu-mi vinul care nu părea să se termine niciodată.

A doua zi a început devreme, prea devreme, pentru că unul dintre băieţi avea chef de Verdi şi răsuna Aida în toată clădirea..  m-am îmbrăcat leneşă şi ameţita de la vin şi am pornit la cutreierat orașul.

Portul cu valurile uriașe, cartierul spaniol, piazza acoperită, catacombele, domul – fiecare luate individual nu sunt de magnitudinea monumentelor din Roma, dar împreună crează un mozaic colorat extrem de vivid și de atrăgător – plin de legende, sfinți și obiceiuri locale.

Stai şi te miri… şi nu te miri de locuri, ci de oamenii care păstrează cultura napolatenă vie, de parca sângele lui San Gennaro amu ni s-a lichefiat, Margherita s-a inventat ieri şi Pulcinella înca mai traieşte, atrăgând în capcane hilare turiştii rătăciţi si jucând şotii  celebritaţilor cazate prin hotelurile de 5 stele din golf.  Şi înainte să-ţi mai urle careva în ureche să iubeşti Nepoli-ul, turist necunoscător că dacă nu…o să arzi în iad, a trebuit să ne ascundem de o furtună cu grindină într-o cafenea micuță, fără scaune, ca toate celelelte, și sa bem forțat a 5-a cafea de un deget din ziua respectivă. La cererea mea de a o dilua, barmana/patroană și-a făcut de trei ori cruce şi mi-a adus un pahar de apă fiarta jurând pe acelaşi sânge al sfântului Gennaro că ea nu comite un astfel de sacrilegiu, aşa că , dacă vreau, să mă servesc singură.

Cu inima bătând ca toaca măicuțelor de la Rimetea, capul vâjâind de informație nouă și picioarele cerșind patul, am mers să mâncam din nou și din nou ne-am îndopat ca porcii înainte de Crăciun… Pe urmă, cântând din toți plămânii, am urcat pe ceva deal să vedem Vezuviul noaptea. Ui’ splendoare:

M-am dus la somn luând un pumn de metroclopramide și bolborosind în napoletană. Nu-mi mai amintesc ce, dar eram la fel de trista că urmează să plec din Napoli pe cât de bucuroasă că urmează să ajung la Roma.

Dimineața când m-am trezit, băieții erau plecați la şcoală, dar între perete şi marginea uscătorului de haine era agățat un mesaj de rămas bun, scris într-o engleză stricată, dar care mi-a umplut sufletul de bucurie. “Tornero”, le-am răspuns, pe aceeași foaie ruptă de hârtie și am plecat spre gară.

(Am scris acest post acum multe, multe luni pentru a fi publicat pe un alt blog de călătorii. Astăzi mi-a revenit în cale și cu această ocazie m-am gândit să vă povestesc despre călătoriile mele cu scopul de a vă trezi un dor de ducă și o curiozitate pe care eu, cu greu le înfrânez. PS: Acest post a fost corectat după sfatul si intervenția lui Mauro Multumesc.)

Regele George al VI-lea, era un bărbat capabil şi curajos dar avea o problemă: era bâlbâit. Cât de grav era acest lucru pentru un rege? Mai mult, cât de grav era acest lucru când singurul mijloc de comunicare era radioul iar ţara sa trecea prin cel mai urat război al secolului, în calitate de ultim bastion al democraţiei împotriva lui Hitler? Cum să transmiţi poporului suport şi încurajări? Cum să-i convingi să reziste bombardărilor continue când ei işi pierd casele şi vieţile pentru ţara lor?

Discursul regelui (King’s Speech) e un film puternic, despre un om excepţional. Colin Firth este un actor foarte convingător care te face să îl îndrăgeşti instant în ciuda faptului că nu este frumuseţea la care să te aştepţi de la un actor hollywoodean. E frumos doar în sensul “British” al cuvântului şi anume acela de a te fascina cu un joc actoricesc expresiv şi puternic. M-a fermecat în rolul lui Darcy în Mandrie si prejudecată şi din nou acum, în rolul regelui George al VI-lea. Un rol de Oscar aş îndrazni să spun.

Filmului, din pacate, îi lipseşte tragismul războiului, pe care eu l-aş fi explorat ceva mai în adâncime dar nu şi dramatismul schimbării prin care trece casa regală după moartea lui George al V-lea. Mi-a lipsit parcă şi puţină luptă internă la Berti între gelozia faţa de talentul oratoric al lui Hitler şi ura faţa de genocidul comis de acesta, deşi este puţin sugerată de anumite scene ale filmului, dar poate ca aceste sentimente nu ar fi fost demne de cineva din familia regală (cel puţin nu în modul în care ni se înfăţişează în film familia regală)… Oricum vă las cu un trailer să vă formaţi şi voi o părere şi să îmi contrargumentaţi sau sustineţi punctul de vedere.

PS: Acest post a fost scris acum o săptămână. Între timp, ieri, s+au făcut nominalizările la Oscar pt anul acesta şi, King’s Speech este unul dintre favorite, cu nu mai puţin de 12 nominalizări!

Cand mi-a spus Cătălin “3 ore fara pauză”, acum o săptămână, m-am speriat puţin, nu atât la gândul durerii de spate care avea să urmeze, ci mai mult la ideea că există posibilitatea să mă plictisesc îngrozitor, cum am pătit la Visul unei nopţi de vară (piesă care este, ca text, una dintre preferatele mele…şi totuşi…). Nu s-a întâmplat. Nu am avut timp. În permanenţă câte un val de tristeţe, amuzament, excitare, contemplare sau diverse analogii cu alte lucrări sau convingeri personale îmi ocupau creierul, fără să mă lase sa ies din atmosfera creată de regizor: culoare, lumină, mijloace audiovizuale alternante, muzică, dans, costume (sau lipsa lor), frumuseţea tinerilor actori – toate mă ţineau cu ochii pe scenă şi cu sufletul strâns.

STRÂNS DE TRISTEŢE ŞI DE AMĂRĂCIUNE. Pentru că, în ciuda momentelor umoristice presărate prin piesă, subiectivitatea mea îmi spunea tot timpul că este vorba despre disperare, singurătate şi inutilitate, despre cosmonauţi mici care plutesc într-un univers mult prea mare, şi despre limitele fiinţei umane. It’s all about being high and down at the same time…

O descriere destul de amănunţită a acţiunii găsiţi aici (şi nici măcar nu va spoilaţi prea mult) pentru ca în proporţie de 80 % magia piesei stă în punerea în scena şi viziunea regizorului.
Iar mai jos gasiţi câteva poze frumoase din piesă luate de aici.

O alta trasatura comuna a celor doua fime este constructia. Daca incep ca niste comedii savuroase in care limba are rolul cel mai important, ei bine se sfarsesc in drama, daca nu chiar in tragism datorita profunzimii reale a subiectului.

Primul, in ordinea in care le-am vazut este Gadjo Dilo, un film frantuzesc, filmat in Sambata de Sus, un sat de tigani din Romania care descrie cautarea de catre un tanar francez a unei cantarete de muzica lautareasca, a carei melodie era singurul lucru ramas de la tatal sau. Filmul este 45 % in franceza, 45 % rromanes si doar 10 % sau chiar mai putin romaneste. Subiectul impleteste o frumoasa si comica poveste de iubire cu episoade hilare din viata tiganilor : conflictele cu romanii, viata in colibele de lut, nunta, inmormantarea,  dar mai ales muzica – parte integranta a vietii lor si personaj in sine, pentru ca trebuie sa mentionez, in cazul ambelor filme, coloana sonora este extraordinar de bine facuta. Spuneam ca limbajul este esential, ei bine, da – pentru ca din comicul de limbaj provin aproape toate momentele interesante, din lipsa de intelegere a limbii celuilalt si din crearea de confuzii din cauza acestor interpretari eronate. Uite si un trailer tare bun:

Tot acest tip de comic il intalnim si in cel de-al doilea film, Everything is Illuminated, in care un tanar evreu din Statele Unite pleaca in Ucraina sa gaseasca femeia care l-a salvat pe tatal sau de nazisti, sau cel putin asa crede el… Trei sferturi de film este o calatorie palpitanta a tanarului evereu colectionar de …obiecte diverse (cum el insusi spune), a unui ucrainean jmecher, facinat de americani si de cultura negro, a bunicului sau – soferul orb al masinii cu care calatoresc (care nu vorbeste engleza, de altfel) si a cainelui dement Sammy Davis Jr.Jr. Razand cu gura pana la urechi am urmarit desfasurarea peripetiilor lor prin frumoasa Ucraina, tara a contrastelor, a carei oameni par sa aibe un simt al umorului pana si in constructia peisajului (a se vedea drumul de tara din camp cu doua sensuri separate de o banda de iarba, sau camerele de hotel). Tragismul razboiului, bineinteles, le prinde din urma intr-un final pe personajele noastre si spre sfarsit hohotele se transforma in lacrimi. La final, la fel ca si in Gadjo Dilo, toti ajung sa vorbeasca cumva aceasi limba.

PS: faza mea preferata din Everything is Illuminated: trec calatorii nostrii pe langa niste blocuri darapanate cu geamurile sparte ce-mi aduc aminte personal de Gura Barza, iar  tanarul uncrainean da din cap a dezamagire si ofteaza: “Sovietici…” la care americanul intreaba: “Ce s-a-ntamplat aici?” Ucraineanul se uita scarbit la el si ii raspunde intr-un singur cuvant: “Independenta!”

Interesant pentru un film care incepe cu povestea pisicii lui Schrodinger, devine tragic inainte de primul sfert si se termina… amu nu-s Strejer sa va zic cum se termina dar atat va pot zice: nu cum v-ati astepta voi.

Povestea am intalnit-o mai demult, in Repo the Genetic Opera si desi, povestea acolo mi se parea superficiala si simpluta (cum altfel ar fi putut fi altfel povestea unui musical), am asteptat cu interes sa apara acest nou Repo Men cu Jude Low si Forest Whitaker, doi dintre actorii mei preferati, pentru a dezvolta o tema care mie cel putin mi se pare a trata una dintre cele mai oribile versiuni ale viitorului intalnite in paginile SF-ului. O tema sumbra, intunecata si macabra, asemeni filmului, in care emotiile sunt tabuuri, desi povestea care ni se infatiseaza e una despre sentimente frumoase ca dragostea sau prietenia. Locul lor pare sa fie mai degraba in simulatoare neurologice decat in inimile oamenilor.

Va atasez aici trailerul si daca vedeti filmul, nu ezitati sa lasati un comentariu, ca sa castig ceva credibilitate pe langa parerea mea pur subiectiva, amatoare de perspective gothice.

Asadar, daca sunteti pasionati de public speaking, vreti sa aflati ce e fain in Cluj sau pur si simplu vreti sa cunosteti oameni noi dintr-o multime de domenii, ne vedem acolo.

Am atasat mai jos si call-ul oficial al organizatorilor.

Prima incercare am barat-o cu scuze patetice si am ramas pe mal, uitandu-ma cum spre ciuda mea, Ionuke sta in lotus pe apa, Vasile merge pe bicicleta, iar Bulan citeste ziarul… si rad toti ca prostii…si rad si eu de pe margine, dar nu fara o pofta inciudata in ochi de a rade cu ei, nu de ei, acolo in mijlocul lacului.
M-am dus la patura si mi-am deschis o bere, in timp ce ma minunam ce bine arata Cojocna de astazi, in comparatie cu povestile ce le auzeam pe vremuri despre cacati plutitori pe cristalinul apei si mizerie peste tot. Acum e ca la strand: balustrade, dusuri, bai, plaja sau, daca preferi, iarba, multe terase cu mici, bere si inghetata, dar mai ales apa verzuie, sarata si curata in care se balacesc copii si adulti deopotriva cu zambetul pe buze si fata albita de la sarea uscata la soare.
Pfuuuuu, dupa juma de ora m-am plictisit crunt: fetele alea care stau la plaja sunt toate bronzate, nu branza telemea ca mine, si is si mai slabe, au cica si tate mai mari… Aud vocea baietilor inca din lac, cum rad in hohote. Of, vreau sa rad si eu in apa cu ei, nu sa ma uit la femei lesinate pe paturi…
Dupa o pauza de masa, vin cu initiativa – hai la apa! Incerc si eu de data asta. Il asez pe Bulan la o distanta strategica de 5 m de margine, inot pana la el si inapoi. Imi urla sa mai incerc o data. Repet figura si e ok. Jmecherul de Bulan se muta de data asta la vre-o 10 m, dar am prins curaj, merg pana la el, dau sa ma intorc cand…..HOP! piciorul meu calca apa.
- Mah, urlu catre gasca, stau pe apa!!!!!!!!!! Ui!!! Nu ma duc la fund!!!!!
- Dooooooooooooh! Nu asta iti zicem de cand am venit??
Nu-mi venea sa cred, puteam sa plutesc, sa ma intorc in apa, sa stau cu genunchii la piept, pe spate, in picioare si aproape fara sa ma misc deloc… Eram atat de fericita, ca aproape mi-au dat lacrimele…Nu, alea erau de la sarea ce-mi intrase in ochi, dar oricum am reusit sa stau pana la sfarsit in mijlocul lacului, fara sa imi pese cati metri sunt sub mine, sa rad cu pretenii mei si sa ma simt asa de bine cum nu m-am simtit niciodata in preajma unui mediu acvatic.

Am scris postul asta in special pentru cei ca mine: care nu stiu sa inoate si care sunt terorizati de apa, desi tot timpul si-au dorit sa inoate. Incercati Cojocna – e aproape de Cluj, ieftin (10 lei intrarea), curat, amenajat decent, si mai ales – apa din lac te tine la suprafata – ce-ti poti dori mai mult??
iata si un filmulet ce l-am gasit pe youtube de la inaugurare:

Ce se intampla cu viata  de zi cu zi cand activitatile noastre  (de la plata unei facturi, la intrecerile sportive) se desfasoara in intregime prin intermediul avatarurilor? Dar despre pericolele in care ne atrage online-ul ne-am saturat cu totii, pentru ca ne sunt predicate de toti cei cu teama de a accede in lumea virtuala si tema devine astfel tragica, patetica si chiar plictisitoare cum pot fi toate temele moralizatoare incepand de la propaganda religioasa – pana la teoriile conspirationiste. De ce sa ma uit atunci, ma intrebam si cu un scepticism care mi-a facut asteptarile sa dea cu minus, m-am asezat in fata ecranului aproape decisa sa carcotesc la fiecare scena.

Dupa primele 15 minute, parasisem complet preconceptiile initiale, lasandu-ma purtata prin emotiile autentice ale personajelor, in lumea traitionala a satului japonez, unde culmea, din ceva motiv inexplicabil mie, mediul virual se gasea ca la el acasa si nu facea decat sa sporeasca conexiunile pure intre oameni si mediul din care fac parte. Fara sa vreau m-am trezit transpunand “razboiul vitual” pe meleagurile mele autentice si intrebandu-ma daca cumva, bunica mea ar fi avut indrazneala si curajul sa inteleaga ce e aia Inteligenta Artificiala si cum un “joc” ar putea salva lumea de la haos. Haha – buna mea, din Valea Bradului, care nici televizorul nu stia sa-l porneazca…

Oare tehnologia trebuie sa faca parte din cultura noastra ca muzica sau ca sapatul cucuruzului, ca sa putem concepe o asemenea simbioza? Sau oare e vorba de un cult al familiei care sa estompeze diferentele dintre generatii? Va las pe voi sa va dati seama singuri, intre timp, fie si doar pentru lacrimile de ras pe  care vi le starnesc momentele amuzante presarate pe ici pe colo, sau pentru complexitatea temei, va recomand “Summer Wars” sa va umpleti o dupaamiaza de marti cu cel putin 2 ore bune.