Aşa zic ei cu mândrie şi trei bătăi cu pumnu’-n pept, mai ceva ca noi ăştia de pe la Cluj… Pe mine m-a bufnit râsul… e cam greu să nu te bufnească râsul ascultându-i şi văzându-i pe napoletani – şi nu mint ce zic: e într-adevăr cel mai colorat oraş pe care l-am văzut vreodată.

Străzi înguste cu rufe colorate atârnând de la balcoane, scootere omniprezente de parca ies direct din show-ul lui Eddie Izzard, urlându-ţi la ureche cu toata subtilitatea lor de bolovani scuipaţi din Vezuviu: “Ciao!!!” şi delicioase ciudăţenii cum rar gaseşti prin alte locuri.

Am ajuns într-o seara şi m-au întâmpinat pe peronul gării nu mai putin de 3 napoletani dintre care unul era  prietenul meu, Mauro (cunoştinţă veche din peregrinările mele prin Europa), iar ceilalţi, colegii lui de apartament. M-au dus acasa să păpăm… mâncare italienească cu nenumăratele lor feluri: peşte, paste, vinuri, cărnuri, mozarella, şi prăjituri. De fapt pot considera întraga mea şedere în Italia, un răsfaţ al gustului, pentru că nici unde în lume n+am văyut mai multa apreciere adusă mâncării. M-am simţit, pe scurt, ca Julia Roberts în Eat Pray Love, redescoperindu-şi pofta de viaţă odată cu apetitul. Cum să mă mai ridic de pe scaun? Noroc că după masă, napoletanii mei, reuniţi cu al 4-lea coleg de apartament, au început ritualul de digestie – trei chitare, dintre care una electrică, o vioară şi cel puţin două voci de barriton m-au făcut să încremenesc pe scaun cu urechile ciulite şi ochii mari până pe la 3 dimineaţa, sorbindu-mi vinul care nu părea să se termine niciodată.

A doua zi a început devreme, prea devreme, pentru că unul dintre băieţi avea chef de Verdi şi răsuna Aida în toată clădirea..  m-am îmbrăcat leneşă şi ameţita de la vin şi am pornit la cutreierat orașul.

Portul cu valurile uriașe, cartierul spaniol, piazza acoperită, catacombele, domul – fiecare luate individual nu sunt de magnitudinea monumentelor din Roma, dar împreună crează un mozaic colorat extrem de vivid și de atrăgător – plin de legende, sfinți și obiceiuri locale.

Stai şi te miri… şi nu te miri de locuri, ci de oamenii care păstrează cultura napolatenă vie, de parca sângele lui San Gennaro amu ni s-a lichefiat, Margherita s-a inventat ieri şi Pulcinella înca mai traieşte, atrăgând în capcane hilare turiştii rătăciţi si jucând şotii  celebritaţilor cazate prin hotelurile de 5 stele din golf.  Şi înainte să-ţi mai urle careva în ureche să iubeşti Nepoli-ul, turist necunoscător că dacă nu…o să arzi în iad, a trebuit să ne ascundem de o furtună cu grindină într-o cafenea micuță, fără scaune, ca toate celelelte, și sa bem forțat a 5-a cafea de un deget din ziua respectivă. La cererea mea de a o dilua, barmana/patroană și-a făcut de trei ori cruce şi mi-a adus un pahar de apă fiarta jurând pe acelaşi sânge al sfântului Gennaro că ea nu comite un astfel de sacrilegiu, aşa că , dacă vreau, să mă servesc singură.

Cu inima bătând ca toaca măicuțelor de la Rimetea, capul vâjâind de informație nouă și picioarele cerșind patul, am mers să mâncam din nou și din nou ne-am îndopat ca porcii înainte de Crăciun… Pe urmă, cântând din toți plămânii, am urcat pe ceva deal să vedem Vezuviul noaptea. Ui’ splendoare:

M-am dus la somn luând un pumn de metroclopramide și bolborosind în napoletană. Nu-mi mai amintesc ce, dar eram la fel de trista că urmează să plec din Napoli pe cât de bucuroasă că urmează să ajung la Roma.

Dimineața când m-am trezit, băieții erau plecați la şcoală, dar între perete şi marginea uscătorului de haine era agățat un mesaj de rămas bun, scris într-o engleză stricată, dar care mi-a umplut sufletul de bucurie. “Tornero”, le-am răspuns, pe aceeași foaie ruptă de hârtie și am plecat spre gară.

(Am scris acest post acum multe, multe luni pentru a fi publicat pe un alt blog de călătorii. Astăzi mi-a revenit în cale și cu această ocazie m-am gândit să vă povestesc despre călătoriile mele cu scopul de a vă trezi un dor de ducă și o curiozitate pe care eu, cu greu le înfrânez. PS: Acest post a fost corectat după sfatul si intervenția lui Mauro Multumesc.)