Vreau doar sa va amintesc ca maine seara, 24 iunie,de la ora 20,00, la Ristoremi (Aurel Vlaicu 25) va avea loc prima Pecha Kucha Night din Cluj-Napoca si va avea ca tema “Frumos in Cluj”. Va invit cu drag pentru ca voi fi unul dintre vorbitori si am nevoie de sprijinul vostru, aceasta fiind prima mea prezentare dupa tehnica Pecha Kucha.

Asadar, daca sunteti pasionati de public speaking, vreti sa aflati ce e fain in Cluj sau pur si simplu vreti sa cunosteti oameni noi dintr-o multime de domenii, ne vedem acolo.

Am atasat mai jos si call-ul oficial al organizatorilor.

Petrica: Hai tu, intra prima!
Bibi: Nu intru! Mi-e frica! Sa nu va puna dracu sa ma-mpingeti ca mor!
Petrica: Dara frica! N-are numai 85 de m apa!
Bualan: (cu obisnuita sa expertiza) Daca stai sa te gandesti, peste 2 metri nu mai conteaza cat de adanca e… Ce ti-i ca-s 4, ce ti-s ca-s 85? tot acolo…
Ionuke: Uite stau in picioare si nu ma misc de loc. Nu poti sa te scufunzi nici de vrei.
Bulan: (din nou instructiv) cel mai rau lucru care ti se poate intampla e sa te rastorni pe burta, da atunci te intorcem noi cu fata-n sus…
***
Cand eram mica, aproape mi-am dat duhul trasa de curent la fund, cand inotam linistita in spatele unui baraj de acumulare din zona unde locuiam. Asta este pretextul pe care il folosesc ori de cate ori sunt pusa in contact cu apa, ca sa nu inot inca de pe vremea aia. De fapt e mult mai simplu: mi-e frica de apa! Atat de frica incat pana si apa care imi ajunge la piept mi se pare amenintatoare. Nu stiu daca de vina este discursul pe care l-am ascultat luni la ToastMasters despre iesirea din zona de confort pentru a ne explora limitele, sau pur si simplu incurajarile continue ale prietenilor mei, dar ieri, la Cojocna mi-am depasit frica in cel mai stupid si mai nevinovat mod cu putinta.

Prima incercare am barat-o cu scuze patetice si am ramas pe mal, uitandu-ma cum spre ciuda mea, Ionuke sta in lotus pe apa, Vasile merge pe bicicleta, iar Bulan citeste ziarul… si rad toti ca prostii…si rad si eu de pe margine, dar nu fara o pofta inciudata in ochi de a rade cu ei, nu de ei, acolo in mijlocul lacului.
M-am dus la patura si mi-am deschis o bere, in timp ce ma minunam ce bine arata Cojocna de astazi, in comparatie cu povestile ce le auzeam pe vremuri despre cacati plutitori pe cristalinul apei si mizerie peste tot. Acum e ca la strand: balustrade, dusuri, bai, plaja sau, daca preferi, iarba, multe terase cu mici, bere si inghetata, dar mai ales apa verzuie, sarata si curata in care se balacesc copii si adulti deopotriva cu zambetul pe buze si fata albita de la sarea uscata la soare.
Pfuuuuu, dupa juma de ora m-am plictisit crunt: fetele alea care stau la plaja sunt toate bronzate, nu branza telemea ca mine, si is si mai slabe, au cica si tate mai mari… Aud vocea baietilor inca din lac, cum rad in hohote. Of, vreau sa rad si eu in apa cu ei, nu sa ma uit la femei lesinate pe paturi…
Dupa o pauza de masa, vin cu initiativa – hai la apa! Incerc si eu de data asta. Il asez pe Bulan la o distanta strategica de 5 m de margine, inot pana la el si inapoi. Imi urla sa mai incerc o data. Repet figura si e ok. Jmecherul de Bulan se muta de data asta la vre-o 10 m, dar am prins curaj, merg pana la el, dau sa ma intorc cand…..HOP! piciorul meu calca apa.
- Mah, urlu catre gasca, stau pe apa!!!!!!!!!! Ui!!! Nu ma duc la fund!!!!!
- Dooooooooooooh! Nu asta iti zicem de cand am venit??
Nu-mi venea sa cred, puteam sa plutesc, sa ma intorc in apa, sa stau cu genunchii la piept, pe spate, in picioare si aproape fara sa ma misc deloc… Eram atat de fericita, ca aproape mi-au dat lacrimele…Nu, alea erau de la sarea ce-mi intrase in ochi, dar oricum am reusit sa stau pana la sfarsit in mijlocul lacului, fara sa imi pese cati metri sunt sub mine, sa rad cu pretenii mei si sa ma simt asa de bine cum nu m-am simtit niciodata in preajma unui mediu acvatic.

Am scris postul asta in special pentru cei ca mine: care nu stiu sa inoate si care sunt terorizati de apa, desi tot timpul si-au dorit sa inoate. Incercati Cojocna – e aproape de Cluj, ieftin (10 lei intrarea), curat, amenajat decent, si mai ales – apa din lac te tine la suprafata – ce-ti poti dori mai mult??
iata si un filmulet ce l-am gasit pe youtube de la inaugurare:

Ne-a recomandat Cipixul, mie si Biancai, un anime mai recent si intr-o dupaamiaza de marti, cand pana si sa ne facem manichiura parea overrated, am decis sa-i dam o sansa.  Filmul se numaste “Summer Wars” si imbina atmosfera amuzant-jucausa a animeuri-lor clasice japoneze despre familii numeroase cu copii galagiosi, bunici intelepte si povesti de dragoste adolescentina, cu ideea de online social network dusa la extrem.

Ce se intampla cu viata  de zi cu zi cand activitatile noastre  (de la plata unei facturi, la intrecerile sportive) se desfasoara in intregime prin intermediul avatarurilor? Dar despre pericolele in care ne atrage online-ul ne-am saturat cu totii, pentru ca ne sunt predicate de toti cei cu teama de a accede in lumea virtuala si tema devine astfel tragica, patetica si chiar plictisitoare cum pot fi toate temele moralizatoare incepand de la propaganda religioasa – pana la teoriile conspirationiste. De ce sa ma uit atunci, ma intrebam si cu un scepticism care mi-a facut asteptarile sa dea cu minus, m-am asezat in fata ecranului aproape decisa sa carcotesc la fiecare scena.

Dupa primele 15 minute, parasisem complet preconceptiile initiale, lasandu-ma purtata prin emotiile autentice ale personajelor, in lumea traitionala a satului japonez, unde culmea, din ceva motiv inexplicabil mie, mediul virual se gasea ca la el acasa si nu facea decat sa sporeasca conexiunile pure intre oameni si mediul din care fac parte. Fara sa vreau m-am trezit transpunand “razboiul vitual” pe meleagurile mele autentice si intrebandu-ma daca cumva, bunica mea ar fi avut indrazneala si curajul sa inteleaga ce e aia Inteligenta Artificiala si cum un “joc” ar putea salva lumea de la haos. Haha – buna mea, din Valea Bradului, care nici televizorul nu stia sa-l porneazca…

Oare tehnologia trebuie sa faca parte din cultura noastra ca muzica sau ca sapatul cucuruzului, ca sa putem concepe o asemenea simbioza? Sau oare e vorba de un cult al familiei care sa estompeze diferentele dintre generatii? Va las pe voi sa va dati seama singuri, intre timp, fie si doar pentru lacrimile de ras pe  care vi le starnesc momentele amuzante presarate pe ici pe colo, sau pentru complexitatea temei, va recomand “Summer Wars” sa va umpleti o dupaamiaza de marti cu cel putin 2 ore bune.

De ziua mea ma gandesc io sa-mi rasfat macar capu si cum sa fac asta? ca doara nu m-oi apuca de citit carti sau pierdut vremea pe la teatre ca un absolvent de litere ce sunt. Numai Bulan s-ar relaxa rezolvand integrale sau cautand matrici in lumea din jur, cat despre munca, sa fim seriosi: doar nu o sa muncesc in timpul meu liber.

Asadar imi sun coafeza, pe Cristina care-mi stie capu cel mai bine. Imi zice ca acum lucraza la un salon nou, mai jmecher si ca ma invita acolo. Io ma tot gandesc: salon nou insemna bani mai multi, io-s cam leftera inainte de atatea chefuri (adica mi-s programate cheltuielile pe alcohol pentru mine si pretenii mei) dar nah, o data e ziua mea, si parca mi-as da capul pe mainile Cristinei… Ce sa fac,  ce sa fac? Intre timp, ia sa intru intr-un magazin de palarii sa probez una- doua. Nici nu mi-a trecut prin cap ca probatul palariilor insemna uitatul in oglinda si asta va fi un factor decisiv pentru mersul la coafor.

Ma vad peste 10 minute intrand pe niste usi de sticla, si purtata de niste scari pana in fata unei receptii, unde o domnisoara foarte draguta ma roaga sa imi las paltonul la vestiar si ma intraba daca prefer ceaiul sau cafeaua. Ma gandesc ca inca mai pot fugi. (Sa ne intelegem: Cristina lucra intr-un gang neluminat, intr-un coafor cu 2 scaune, fara caldura, la care trebuia sa ajung in mersul piticului pe niste scari in spirala ca altfel dadeam cu capul). La cum arata locul asta SIGUR va trebui sa amanetez aprtamentul lui Feri ca sa pot plati. O domnisoara blonda cu o piele perfecta apare de dupa colt si imi intinde mana:

- Buna! Voi fi cosmeticiana ta. Te rog, urmeaza-ma!

Trecem prin sala principala unde sunt vre-o 10 oglinzi coplet echipate cu scule de coafat si scaune ce par extrem de confortabile in fata lor, totul intr-o combinatie impecabila de alb cu rosu si negru, elemente decorative dragalase, plantute, etc. Cristina imi face cu mana de la o masa de tuns, in timp ce eu intru in cabinetul de cosmetica: lumanarele, produse mii, prosoape albe si rosii, totul imaculat.  Nu cred ca are rost sa zic ca am avut parte de cel mai meticulor si indelungat makeover al sprancenelor mele dintotdeauna, in timp ce eu ascultam muzica si ma relaxam complet.

Dupa o ora, cosmeticiana ma conduce din nou in salonul mare de unde ma preia Cristina si ma duce intr-un alt salon unde imi ia vre-o 5 minute sa-mi culeg fata de pe jos inainte sa ma asez pe un scaun. Daca aia de pe Death Star aveau coafor, asa arata! )). Asta era sala asa zisa de vopsit: scaune asemanatoare celor din camera cu oglinzi, doar ca oglinzile erau inlocuite de LCD-uri iar desupra erau chestii dinalea ca niste OZN-uri de scurteaza durata actiunii vopselei cand iti plutesc deasupra capului. Mi se ofera telecomanda si incep sa butonez cu sete, bucuroasa ca nu tre sa citesc reviste de acu 2 ani cu mirese. Ce zi-i azi? Da mah, ii ziua cu finalele la sarituri cu skiurile, asa ca degraba caut EuroSportu sa ma holbez: ca ce alt sport are atati blonduti bunoci la un loc? In tot acest timp Cristina facea ceva in capu meu, da-mi putea face si creasta de punker, ca eram atat de distrasa de nu m-ar fi deranjat.

Peste cateva minute, imi zice ca ar fi timpul sa merg la spalat, in alt salon cu un fel de scaune / sezlong, unde un tip isi face aparitia, mi se prezinta si imi spune ca el ma va spala pe cap. Ma gandesc: dic ce strategie de marketing – partea cea mai senzuala a operatiunii “avut grija de capu meu” au dat-o pe mana unui bunoc. Din pacate nu chiar de masaj la cap am avut parte ci ma degraba de frecat cu jmirghelul vopseua lipita pe piele…dar poate ca-s si io prea sensibila si n-am stiut aprecia ).

Ajunsa din nou in sala oglinzilor desi mi se paruse ca a durat o vesnicie spalatul, Cristina se apuca sa faca iar chestii in capul meu, in timp ce eu o iau la intrebari. Aflu asadar, ca salonul mai are si cabinete pentru manichiura si pedichiura, sali de clasa (ca e si scoala de stilisti) si magazin de desfacere pentru produse de infrumusetare, ca veverita ei paralizata s-a vindecat aproape de tot, ca intre timp si-a luat o pisica pe care o cheama Manolo si ca primsc un bon de 50 % reducere la urmatoarea vizita.

Mandra de capul meu impecabil, merg la casa cu sentimentul ca ma usurez de bani buni, cand aflu ca mai imi ramane ceva piele pe mine dupa ce achit tot si pe langa tichetul de 50 % reducere pentru mine, mai primesc unul pentru inca o domnisoara interesata de serviciile celor de la Headmasters (asa se numeste salonul) – deci, fetelor, daca vreti sa va rasfatati si voi capul, fata, mainile sau picioarele pana dati un buzz si facem sa fie bine.

Pery, stai la coada, draga – am zis fetelor!!!

Sa va zic ce am facut noi (io si inca 5 oameni) sambata dupamasa. Ne-am inteles sa ne intalnim la 2 jumate in gara. Ne-am luat belete pana la Jucu. Nu, nici unul dintre noi nu cunoaste pe nimeni in Jucu, nu lucreaza sau locuieste acolo. Am coborat la Jucu si primul lucru a fost sa ne luam belete inapoi pe trenul care se intorcea in Cluj peste 10 minute. Dupa ce ne-am vast cu beletele in posnar, am profitat de intarzierea  trenului ca sa ne tragem in chip cu Gara Jucu in toate pozitiile si moacele la care ne-am gandit. Pe urma ne-am urcat in tren si am venit inapoi in Cluj.

***

In apropierea garii din Tokyo, in zona numita HaraJuku, tinerii adolescenti japonezi se intalnesc pentru a da frau liber imaginatiei si creativitatii in ceea ce priveste expresia vestimentara. Daca credeati ca stilul Emo e iesit din comun si grotesc, atunci nu ati vazut ce se intampla in Harajuku. Copii astia isi trag sursele de inspiratie din costumele trupelor de rock japonez, din anime-uri, din carti, din jocuri video, dar mai mult decat atat: combina, mixeaza si rearanjeaza o gramada de elemente artistice dand nastere la ceva extrem variat pana aproape la limita kitch-ului. Daca exista in moda termenul de postmodernism atunci el s-a nascut in Harajuku si nu-i de mirare ca a devenit o sursa continua de inspiratie pentru toti designeri mari ai lumii.

Noi am aflat de Harajuku de la prietenul Rares, omul caruia daca ii zici ceva rau de Japonia primesti o bata de kendo peste cap. Culmea a prins. La primele seturi de poze trimise pe lista noastra de discutii eram oripilati, dar curand am aflat ca daca o zi nu ne primim doza de ciudatenie devenim frustrati si nervosi. Nu am inceput sa ne imbracam ca adolescentii din Harajuku dar ne-am tot gandit cum sa facem o astfel de manifestare si la noi, cand lui Bulanski i-a trecut prin capatana:

- Da ce mah, noi nu puteam face Harajuku nostru, ca tot avem GaraJucu aci aproape.

Asa ca weekendul asta organizam primul GaraJucu Party. O sa fie si un concurs de costume si castigatorul primeste un bilet de tren dus intors pentru 2 persoane pana in GaraJucu. O sa revin cu poze dupa. Pana una alta ne-am gandit sa mergem,  si noi astia de organizam sa ne tragem in chip cu GaraJucu ca sa dam putina soliditate ideii si sa aratam ca suntem seriosi ))

***

In gara, Sandu catre mine:

- Hai tu Bibi ia tu biletele ca io o sa izbucnsc in ras cand le cer.

- Bine mah! (ii iau legitimatiile din mana si ma intrc catre tanti de la ghiseu) 6 bilete catre GaraJucu aaaaaaa catre Jucu ahahahahahahahahahahahahahaha.

***

Am pus acest post ca  apartinand si categoriei “prin lume” unde de obicei scriu review-uri la calatoriile mele pe alte meleaguri )))) Faptul ca am mers juma de ora cu trenul se pune ca meleag strain, nu?

- Mah Andi, cum zici tu ca e usurel filmu’, ca tot drumu’ din Mall pana acilea numa despre chestiile ce nu le-am inteles am discutat cu Aghi.

- (Aghi tuseste a bullshit) Adica vrei sa spui ca tu ai intrebat si eu ti-am clarificat?

- Ezac. Pana una alta, e un film pentru pasionatii de fantasy si fanii lui Gilliam. Restu sa se duca dracului. De asta nici nu a luat cine stie ce premii. Dar pentru mine e cel mai bun film de gen pe care l-am vazut de la Labirintul lui Pan incoace.

- Si ce anume n-ai inteles?

- Poi ce se petrece in lumea cui? Daca mori in imaginar, mori si in realitate? A cui era lumea din final? Cine era de fapt Tony? Uf o groaza de intrebari am (culmea, una, cea mai importanta, imi scapa atunci).

***

In mintea mea stiam insa raspunsul la toate aceste intrebari, dar le puneam oricum, pentru ca doream sa mai poposesc inca cateva minute in lumea filmului inainte sa ma indrept sprea alte lumi – mai banale si mai….friguroase.

The Imaginarium of Doctor Parnassius se numeste filmul si este, o oda adusa imaginarului si creativitatii fiecaruia.  Temele nu sunt noi: batranul Faust si pactul cu diavolul, tanara fiica pierduta  intr-un joc de noroc din nuvelele lui Puskin,  puterea naratiunii/imaginatiei care tine in picioare lumea – motiv originand in Peter Pan si preluat mai tarziu de Rushdie in Harun si marea de povestiri, teatrul ambulant shakespearian, oglinda ca poarta spre universuri paralele. Viziunea lui Gilliam este insa, una dintre cele mai savuroase: pornind dintr-o Londra contemporana, gri si lipsita de imaginatie, ajungem in propria noastra minte – v-ati gandit vreodata cum ar arata cele mai dulci ganduri ale voastre transpuse in realitate? (Ah, draga lume de vis, cum mi-as vinde sufletul pentru tine.) Dar nu toti oamenii sunt la fel de curiosi sa patrunda in imginar: pentru cei multi e o frauda ca oricare alta fata de care sunt suspiciosi si inhibati.

Personajul Tony e cel care le deschide ochi, el – mincinosul, el ipocritul, el- ingerul care vine de nu se stie unde pentru a-l insela pana si pe diavol. Nici la final nu ii cunostem adevarata identitate. Nici nu trebuie ca sa stim ca e cel mai complex personaj din film. Solutia pe care a gasit-o Gilliam, mortii neasteptate a lui Heath Ledger si anume inlocuirea acestuia de cate ori patrunde in imaginar cu un alt actor in functie de idealul celui care il creaza (Johnie Depp, Jude Low, Collin Ferrel) e absolut geniala: as spune ca mult mai buna si cu siguranta mult mai atractiva pentru spectatori, decat ideea originala a filmului. Insa nu doar Tony aduce savoare lumilor deschise de regizor. Tot castul, de la Valentina si amorezul ei Anton, la vesnicul Parnassus si piticul sau intelept, pana si diavolul vicios si amuzant: toti parca au o singura pasiune – jocul sub oricare forma a ei. Jocul imaginatie, mai mult decat oricare altul.

Asadar, cine e Parnassus? Dumnezeu nu e, desi are magica putere de a creea lumi, Faust nu – ca isi are puterile dinainte de a deveni nemuritor , deci om nu ar fi putut fi nici macar inainte de primul pariu cu diavolul, si atunci? Frumoasa Valentina ne ia ochii, diavolul ne amageste cu tensiunea pariurilor in care ne atrage, Tony ne retine atentia asupra personajului sau complex, astfel incat uitam pana la sfarsit principala intrebare: Cine e Dr. Parnassus??

Mi-a trecut prin gand la vre-o doua zile dupa ce am vazut filmul si inca nu am elucidat-o. Poate nici nu are raspuns intrebarea mea…

Ati patit vre-o data sa va ia un autocar dinasta la stop?

Eh? Eh?

Noi da. Noi, adica io cu Trollii si Fulgerica ne-am pus la stop in Deva dimineata pe la 8, cu o tona de bagaje (asteptabil de la 2 fete ati spune) pe care Trollii le cara de zor, inghitind in sec… Nici o tigara intreaga n-am pufait, ca ditai autocaru de 5 stelutze, supraetajat, cu aer conditionat, cabina de fumat, buda, televizor, si-alte jmecherii nemaivazute de dinastia ca noi care calatorim cu dacii luate la ocazie si carnat de personale. L-am intrebat subtil pe sofer cam cat planuieste sa ne ia, ca suntem mai calici asa de felul nostru si el lasand la ltitudinea noastra, am stabilit ca 10 lei pentru ruta Deva- Brasov este , vorba unui preten, bucata de prajitura. Atat de regal ma simtem pe scaunul de deasupra locului sferului, ca am decis sa-i pun si nume. Si pentru ca venea din Hamburg, i-am zis – Autocarul Ferdinand.

Daca tot ne-au ramas banii de transport, am zis ca de ce sa nu mancam noi in Unirea Shopping Center cu pretenii brasoveni inainte sa ne continuam dumul spre Buzau. Dar nici nu am poposit bine, ca a trebuit sa ne imbarcam din nou, de data asta intr-o rata care strabatea muntii pe la Siriu in cautarea altor aventuri nemaipomenite. Si aventurile…ah, de nu vrem sa le pomenim este nu pentru ca ne-au placut, dar imaginati-va ca din autocarul nostru Ferdinand, atat de gol si de lin ca am fi jucat golf pe culoarul dintre scaune sa fi avut o crosa, tocmai am urcat in rata Veta categorisita la minus 5 stele, plina ochi, mirosind a balega si emanandu-ne o cultura profunda inspirata din versurile unui CD cu selectii romanesti de cea mai buna calitate: de la Andre la Nicola, si de la Pepe la Cotabita (nu fac discriminari: ii urasc pe toti la fel..).

Langa mine o balena verde cuvanta intr-un telefon verde, ocupand un scaun si jumatate si ma priveste acuzator: cum de am indraznit sa ii iau si celalta jumatate de scaun? Trollii imi sopteste confuz ca nu intelege de ce tanti din fata lui are o pisica in cap. Ii sugerez sa nu o mangaie si ne vedem de drum. Druuuuum nu gluma: 5 ore, in care fundul meu ia forma unu lighian de plastic. Nu peste mult urca si o gasca de 20 de puradei galagiosi plecati cu sorcova, contribuind la vacarmul general al ratei Veta. Intr-un final seara si pe intuneric ajungem si in Buzau. V-as zice ca obositi si ofticati dar ne cuprinse o asemenea frenezie ca suntem aproape la locatie si ca deseara urma sa fie party party , si ca ne reunim cu gasca de Clujeni, de dansam si cantam in mijlocul drumului, fara nici o grija.

Sa va zic cati bani am dat pe drumul cu rata Veta? Mi-e rusine dar va zic: DUBLU…

Intre cortul meu si oala de ceai ce aburea pe primus nu erau mai mult de 3 metri, dar ceata deasa nu ma lasa sa vad nici pana la un metru jumate in fata. Ma uit cu oroare spre rapa pe unde ar trebui sa o luam, dupa spusele celebrei cartulii saptezeciste, din colectia “Muntii Nostri”.  Salvamont ioc, asadar ne incredem ori in turisti, ori in carte. Fiecare are avantajele si dezavantajele ei. Pana una alta, strangem bagajele si infulecam conservele ramase (ca doar nu le-om cara inapoi).

Pe la 10 jumate ceata incepe sa se ridice si rapa nu mai pare de nestrabatut..ba mai mult, se vad si marcajele. Incepem sa coboram. Nu dureaza mult distractia ca zarim primul tanc de urcat si ne e deloc mic.  Noroc ca delusorul plin de jnepeni pe care urcam, abunda in afine si merisoare coapte si delicioase. Dupa zece metri, Petrica e deja nervos ca inaintam prea incet, Tavi si Miki arata ca niste zombies a caror hrana preferata e cerneala, iar Iulia imprastie zvonuri despre ursi pofticiosi la afine si chiar mai pofticiosi la turisti…

Dupa ce coboram din nou in vale, gasim si apa, si nu un firicel, ci o poiana intreaga cu izvoare, mici cascade, iarba verde si pante line – o adevarata placere. Parca nici spatele nu ne mai doare de la greutatea rucsacilor. Suntem in Fagaras, totusi…mai are rost sa va zic ce urmeaza??? Ditai muntocu’ de nici nu-i vedem capatul, de urcat pieptis si-n urma noastra se strang repede, repede puzderie de nori mari si mici, ca o ceata deasa si rece de-ti trece prin haine, prin piele, prin carne si ti se ghemuieste in suflet.

Ne grabim si urcam, spre disperarea unora (a se citi “a lui Tavi”), doar pentru a descoperi de partea cealalta, alti nori si alta ceata, mai amenintatoare si parca, mai uda. Ca sa fie drumul si mai greu ne intersectam si cu stanele. Inca mai avem destula energie incat sa glumim cu ciobanii, sau mai precis despre cainii lor si primul dintre noi care va deveni dejun. De aici, mai e putin si ajungem la capatul sudic al tunelului Transfagarasan. Dincolo de el stim ca ne asteapta un schimb curat de haine, caldura din masina si mere bune, dar suntem deja pe robot automat.  Gandurile noastre se petrec in trecutul apropiat pe creste, in prezent -  la durerea si frigul din oase si intr-un viitor foarte scurt – la ciorbita buna din Miercurea Bai, unde vom face prima oprire. Cel putin o saptamana stim sigur ca Fagarasul va aparea in fiecare conversatie pe care vom incerca sa o purtam.

***

Postul urmator: Ochiul a pastrat (Fagaras -3: Poze)

De la tigania care se numeste Balea lac, pornim pe poteci mult prea civilizate pentru gustul meu, spre lacul Caltun, unde urmeaza sa intindem corturile pe noapte. Turisti de toate varstele, echipati sau nu, ne intersecteaza aproape pe fiecare vana de munte, sa, firisor de apa sau pisc. Drumul e greu… Ai spune ca nu-i pentru oricine. Mergem pe creasta, cu rucsacii grei in spate, oprind des si minunadu-ne atat de peisaj cat si de dificultatea traseului: coboram ca sa urcam… asa se descrie creasta Laitei si Laitelului, unde ajungi sa te ingrozesti cand vezi ca urmeaza un coboras abrupt, la gandul ca dupa el, vine o panta si mai abrupta de urcat.

Dupa 4 ore jumate, cand deja eram o ceata cocosata de pitici, ca-n cantec, de la greutatea rucsacilor, ni se deschide in fata, ca in povestile alea de le zice basme ca toti le cred ireal de frumoase, vatra lacului Caltun: o pata neagra, langa care (in spatele unor parapeti de piatra) tremura colorate, cateva corturi. Valea e din trei parti marginita de pereti inalti de pe care curg pana aproape de lac limbi lungi de zapada si, dintr-o parte, de o rapa care insa nu reprezinta decat o deschidere spre alte zeci de creste, pana departe in orizont, ca niste valuri uriase care in curand te vor inghiti flamande. Lasam corturile si jumatate din gasca acolo, la poale, si impreuna cu Miki si Petrica, ma incumet la alt traseu, scopul calatoriei noastre si al doilea varf ca inaltime din tara: Negoiu.

Fara incarcatura de peste 20 de kg, zburdam ca niste capre negre din piatra in piatra pe blocurile scuipate de munte care urca dinspre lac, apoi pe potecile pe curba de nivel care duc la spectaculoasa Strunga a Dracului. Tot mai putini turisti pe aici, dar cei care vin sunt bine echipati si prietenosi ne dau varii informatii despre cum sa ajungem la Negoiu, pe unde si in cat timp, fara sa lipseasca avertismentul soptit cu voce respectuasa si aproape tematoare fata de solemnitatea multelui: aveti grija!!

Eh, ne dam si noi seama curand de ce ar trebui sa avem grija. Gura iadului se deschide deasupra noastra, si e de piatra. Un pat vertical si rece de pe care atarna suspendate lanturi grele, de multe ori singurul nostru spijin in lupta cu muntele. Pas cu pas urcam, bucurandu-ne de fiecare salt pe lant ca de o adevarata pompa de adrenalina din care tasneste curaj si nebunie si uluire… Din capatul Strungai mai sunt doar 15 minute pana atingem varful, of obositoare sunt aste ultime minute de parca ne taram ca melcii pe pietre. Sus ne asteapta marea de munti: cat vezi cu ochii, in toate directiile, iar Negoiu e regele nebun care duce mana la ochi uitandu-se in zare si exclamand ironic: “Domne, da’ departe stau!!” Vantul bate puternic si dupa nici 15 minute ne aduce aminte ca e ora 6, iar la 8 e deja intuneric.

Coborma pe celalata parte, pe Strunga Doamnei, glumind ca asta e plimbarea prin parc dupa care tanjea Tavi inainte sa porneasca in Fagaras cu noi, si ne punem in gand sa nu uitam sa-i facem in ciuda cand ajungem jos Cam o ora jumatate ne ia, dar surpiza face ca vantul sa fie la fel de salbatic si jos ca pe creasta. Ne imbracam bine si sorbim cu sete din supica fierbinte pregatita de Mariana. Maine avem iarasi drum greu.

Postul urmator: Versantul din nori (Fagaras – 2)