Sa va zic ce am facut noi (io si inca 5 oameni) sambata dupamasa. Ne-am inteles sa ne intalnim la 2 jumate in gara. Ne-am luat belete pana la Jucu. Nu, nici unul dintre noi nu cunoaste pe nimeni in Jucu, nu lucreaza sau locuieste acolo. Am coborat la Jucu si primul lucru a fost sa ne luam belete inapoi pe trenul care se intorcea in Cluj peste 10 minute. Dupa ce ne-am vast cu beletele in posnar, am profitat de intarzierea  trenului ca sa ne tragem in chip cu Gara Jucu in toate pozitiile si moacele la care ne-am gandit. Pe urma ne-am urcat in tren si am venit inapoi in Cluj.

***

In apropierea garii din Tokyo, in zona numita HaraJuku, tinerii adolescenti japonezi se intalnesc pentru a da frau liber imaginatiei si creativitatii in ceea ce priveste expresia vestimentara. Daca credeati ca stilul Emo e iesit din comun si grotesc, atunci nu ati vazut ce se intampla in Harajuku. Copii astia isi trag sursele de inspiratie din costumele trupelor de rock japonez, din anime-uri, din carti, din jocuri video, dar mai mult decat atat: combina, mixeaza si rearanjeaza o gramada de elemente artistice dand nastere la ceva extrem variat pana aproape la limita kitch-ului. Daca exista in moda termenul de postmodernism atunci el s-a nascut in Harajuku si nu-i de mirare ca a devenit o sursa continua de inspiratie pentru toti designeri mari ai lumii.

Noi am aflat de Harajuku de la prietenul Rares, omul caruia daca ii zici ceva rau de Japonia primesti o bata de kendo peste cap. Culmea a prins. La primele seturi de poze trimise pe lista noastra de discutii eram oripilati, dar curand am aflat ca daca o zi nu ne primim doza de ciudatenie devenim frustrati si nervosi. Nu am inceput sa ne imbracam ca adolescentii din Harajuku dar ne-am tot gandit cum sa facem o astfel de manifestare si la noi, cand lui Bulanski i-a trecut prin capatana:

- Da ce mah, noi nu puteam face Harajuku nostru, ca tot avem GaraJucu aci aproape.

Asa ca weekendul asta organizam primul GaraJucu Party. O sa fie si un concurs de costume si castigatorul primeste un bilet de tren dus intors pentru 2 persoane pana in GaraJucu. O sa revin cu poze dupa. Pana una alta ne-am gandit sa mergem,  si noi astia de organizam sa ne tragem in chip cu GaraJucu ca sa dam putina soliditate ideii si sa aratam ca suntem seriosi ))

***

In gara, Sandu catre mine:

- Hai tu Bibi ia tu biletele ca io o sa izbucnsc in ras cand le cer.

- Bine mah! (ii iau legitimatiile din mana si ma intrc catre tanti de la ghiseu) 6 bilete catre GaraJucu aaaaaaa catre Jucu ahahahahahahahahahahahahahaha.

***

Am pus acest post ca  apartinand si categoriei “prin lume” unde de obicei scriu review-uri la calatoriile mele pe alte meleaguri )))) Faptul ca am mers juma de ora cu trenul se pune ca meleag strain, nu?

- Mah Andi, cum zici tu ca e usurel filmu’, ca tot drumu’ din Mall pana acilea numa despre chestiile ce nu le-am inteles am discutat cu Aghi.

- (Aghi tuseste a bullshit) Adica vrei sa spui ca tu ai intrebat si eu ti-am clarificat?

- Ezac. Pana una alta, e un film pentru pasionatii de fantasy si fanii lui Gilliam. Restu sa se duca dracului. De asta nici nu a luat cine stie ce premii. Dar pentru mine e cel mai bun film de gen pe care l-am vazut de la Labirintul lui Pan incoace.

- Si ce anume n-ai inteles?

- Poi ce se petrece in lumea cui? Daca mori in imaginar, mori si in realitate? A cui era lumea din final? Cine era de fapt Tony? Uf o groaza de intrebari am (culmea, una, cea mai importanta, imi scapa atunci).

***

In mintea mea stiam insa raspunsul la toate aceste intrebari, dar le puneam oricum, pentru ca doream sa mai poposesc inca cateva minute in lumea filmului inainte sa ma indrept sprea alte lumi – mai banale si mai….friguroase.

The Imaginarium of Doctor Parnassius se numeste filmul si este, o oda adusa imaginarului si creativitatii fiecaruia.  Temele nu sunt noi: batranul Faust si pactul cu diavolul, tanara fiica pierduta  intr-un joc de noroc din nuvelele lui Puskin,  puterea naratiunii/imaginatiei care tine in picioare lumea – motiv originand in Peter Pan si preluat mai tarziu de Rushdie in Harun si marea de povestiri, teatrul ambulant shakespearian, oglinda ca poarta spre universuri paralele. Viziunea lui Gilliam este insa, una dintre cele mai savuroase: pornind dintr-o Londra contemporana, gri si lipsita de imaginatie, ajungem in propria noastra minte – v-ati gandit vreodata cum ar arata cele mai dulci ganduri ale voastre transpuse in realitate? (Ah, draga lume de vis, cum mi-as vinde sufletul pentru tine.) Dar nu toti oamenii sunt la fel de curiosi sa patrunda in imginar: pentru cei multi e o frauda ca oricare alta fata de care sunt suspiciosi si inhibati.

Personajul Tony e cel care le deschide ochi, el – mincinosul, el ipocritul, el- ingerul care vine de nu se stie unde pentru a-l insela pana si pe diavol. Nici la final nu ii cunostem adevarata identitate. Nici nu trebuie ca sa stim ca e cel mai complex personaj din film. Solutia pe care a gasit-o Gilliam, mortii neasteptate a lui Heath Ledger si anume inlocuirea acestuia de cate ori patrunde in imaginar cu un alt actor in functie de idealul celui care il creaza (Johnie Depp, Jude Low, Collin Ferrel) e absolut geniala: as spune ca mult mai buna si cu siguranta mult mai atractiva pentru spectatori, decat ideea originala a filmului. Insa nu doar Tony aduce savoare lumilor deschise de regizor. Tot castul, de la Valentina si amorezul ei Anton, la vesnicul Parnassus si piticul sau intelept, pana si diavolul vicios si amuzant: toti parca au o singura pasiune – jocul sub oricare forma a ei. Jocul imaginatie, mai mult decat oricare altul.

Asadar, cine e Parnassus? Dumnezeu nu e, desi are magica putere de a creea lumi, Faust nu – ca isi are puterile dinainte de a deveni nemuritor , deci om nu ar fi putut fi nici macar inainte de primul pariu cu diavolul, si atunci? Frumoasa Valentina ne ia ochii, diavolul ne amageste cu tensiunea pariurilor in care ne atrage, Tony ne retine atentia asupra personajului sau complex, astfel incat uitam pana la sfarsit principala intrebare: Cine e Dr. Parnassus??

Mi-a trecut prin gand la vre-o doua zile dupa ce am vazut filmul si inca nu am elucidat-o. Poate nici nu are raspuns intrebarea mea…

Ati patit vre-o data sa va ia un autocar dinasta la stop?

Eh? Eh?

Noi da. Noi, adica io cu Trollii si Fulgerica ne-am pus la stop in Deva dimineata pe la 8, cu o tona de bagaje (asteptabil de la 2 fete ati spune) pe care Trollii le cara de zor, inghitind in sec… Nici o tigara intreaga n-am pufait, ca ditai autocaru de 5 stelutze, supraetajat, cu aer conditionat, cabina de fumat, buda, televizor, si-alte jmecherii nemaivazute de dinastia ca noi care calatorim cu dacii luate la ocazie si carnat de personale. L-am intrebat subtil pe sofer cam cat planuieste sa ne ia, ca suntem mai calici asa de felul nostru si el lasand la ltitudinea noastra, am stabilit ca 10 lei pentru ruta Deva- Brasov este , vorba unui preten, bucata de prajitura. Atat de regal ma simtem pe scaunul de deasupra locului sferului, ca am decis sa-i pun si nume. Si pentru ca venea din Hamburg, i-am zis – Autocarul Ferdinand.

Daca tot ne-au ramas banii de transport, am zis ca de ce sa nu mancam noi in Unirea Shopping Center cu pretenii brasoveni inainte sa ne continuam dumul spre Buzau. Dar nici nu am poposit bine, ca a trebuit sa ne imbarcam din nou, de data asta intr-o rata care strabatea muntii pe la Siriu in cautarea altor aventuri nemaipomenite. Si aventurile…ah, de nu vrem sa le pomenim este nu pentru ca ne-au placut, dar imaginati-va ca din autocarul nostru Ferdinand, atat de gol si de lin ca am fi jucat golf pe culoarul dintre scaune sa fi avut o crosa, tocmai am urcat in rata Veta categorisita la minus 5 stele, plina ochi, mirosind a balega si emanandu-ne o cultura profunda inspirata din versurile unui CD cu selectii romanesti de cea mai buna calitate: de la Andre la Nicola, si de la Pepe la Cotabita (nu fac discriminari: ii urasc pe toti la fel..).

Langa mine o balena verde cuvanta intr-un telefon verde, ocupand un scaun si jumatate si ma priveste acuzator: cum de am indraznit sa ii iau si celalta jumatate de scaun? Trollii imi sopteste confuz ca nu intelege de ce tanti din fata lui are o pisica in cap. Ii sugerez sa nu o mangaie si ne vedem de drum. Druuuuum nu gluma: 5 ore, in care fundul meu ia forma unu lighian de plastic. Nu peste mult urca si o gasca de 20 de puradei galagiosi plecati cu sorcova, contribuind la vacarmul general al ratei Veta. Intr-un final seara si pe intuneric ajungem si in Buzau. V-as zice ca obositi si ofticati dar ne cuprinse o asemenea frenezie ca suntem aproape la locatie si ca deseara urma sa fie party party , si ca ne reunim cu gasca de Clujeni, de dansam si cantam in mijlocul drumului, fara nici o grija.

Sa va zic cati bani am dat pe drumul cu rata Veta? Mi-e rusine dar va zic: DUBLU…

Intre cortul meu si oala de ceai ce aburea pe primus nu erau mai mult de 3 metri, dar ceata deasa nu ma lasa sa vad nici pana la un metru jumate in fata. Ma uit cu oroare spre rapa pe unde ar trebui sa o luam, dupa spusele celebrei cartulii saptezeciste, din colectia “Muntii Nostri”.  Salvamont ioc, asadar ne incredem ori in turisti, ori in carte. Fiecare are avantajele si dezavantajele ei. Pana una alta, strangem bagajele si infulecam conservele ramase (ca doar nu le-om cara inapoi).

Pe la 10 jumate ceata incepe sa se ridice si rapa nu mai pare de nestrabatut..ba mai mult, se vad si marcajele. Incepem sa coboram. Nu dureaza mult distractia ca zarim primul tanc de urcat si ne e deloc mic.  Noroc ca delusorul plin de jnepeni pe care urcam, abunda in afine si merisoare coapte si delicioase. Dupa zece metri, Petrica e deja nervos ca inaintam prea incet, Tavi si Miki arata ca niste zombies a caror hrana preferata e cerneala, iar Iulia imprastie zvonuri despre ursi pofticiosi la afine si chiar mai pofticiosi la turisti…

Dupa ce coboram din nou in vale, gasim si apa, si nu un firicel, ci o poiana intreaga cu izvoare, mici cascade, iarba verde si pante line – o adevarata placere. Parca nici spatele nu ne mai doare de la greutatea rucsacilor. Suntem in Fagaras, totusi…mai are rost sa va zic ce urmeaza??? Ditai muntocu’ de nici nu-i vedem capatul, de urcat pieptis si-n urma noastra se strang repede, repede puzderie de nori mari si mici, ca o ceata deasa si rece de-ti trece prin haine, prin piele, prin carne si ti se ghemuieste in suflet.

Ne grabim si urcam, spre disperarea unora (a se citi “a lui Tavi”), doar pentru a descoperi de partea cealalta, alti nori si alta ceata, mai amenintatoare si parca, mai uda. Ca sa fie drumul si mai greu ne intersectam si cu stanele. Inca mai avem destula energie incat sa glumim cu ciobanii, sau mai precis despre cainii lor si primul dintre noi care va deveni dejun. De aici, mai e putin si ajungem la capatul sudic al tunelului Transfagarasan. Dincolo de el stim ca ne asteapta un schimb curat de haine, caldura din masina si mere bune, dar suntem deja pe robot automat.  Gandurile noastre se petrec in trecutul apropiat pe creste, in prezent -  la durerea si frigul din oase si intr-un viitor foarte scurt – la ciorbita buna din Miercurea Bai, unde vom face prima oprire. Cel putin o saptamana stim sigur ca Fagarasul va aparea in fiecare conversatie pe care vom incerca sa o purtam.

***

Postul urmator: Ochiul a pastrat (Fagaras -3: Poze)

De la tigania care se numeste Balea lac, pornim pe poteci mult prea civilizate pentru gustul meu, spre lacul Caltun, unde urmeaza sa intindem corturile pe noapte. Turisti de toate varstele, echipati sau nu, ne intersecteaza aproape pe fiecare vana de munte, sa, firisor de apa sau pisc. Drumul e greu… Ai spune ca nu-i pentru oricine. Mergem pe creasta, cu rucsacii grei in spate, oprind des si minunadu-ne atat de peisaj cat si de dificultatea traseului: coboram ca sa urcam… asa se descrie creasta Laitei si Laitelului, unde ajungi sa te ingrozesti cand vezi ca urmeaza un coboras abrupt, la gandul ca dupa el, vine o panta si mai abrupta de urcat.

Dupa 4 ore jumate, cand deja eram o ceata cocosata de pitici, ca-n cantec, de la greutatea rucsacilor, ni se deschide in fata, ca in povestile alea de le zice basme ca toti le cred ireal de frumoase, vatra lacului Caltun: o pata neagra, langa care (in spatele unor parapeti de piatra) tremura colorate, cateva corturi. Valea e din trei parti marginita de pereti inalti de pe care curg pana aproape de lac limbi lungi de zapada si, dintr-o parte, de o rapa care insa nu reprezinta decat o deschidere spre alte zeci de creste, pana departe in orizont, ca niste valuri uriase care in curand te vor inghiti flamande. Lasam corturile si jumatate din gasca acolo, la poale, si impreuna cu Miki si Petrica, ma incumet la alt traseu, scopul calatoriei noastre si al doilea varf ca inaltime din tara: Negoiu.

Fara incarcatura de peste 20 de kg, zburdam ca niste capre negre din piatra in piatra pe blocurile scuipate de munte care urca dinspre lac, apoi pe potecile pe curba de nivel care duc la spectaculoasa Strunga a Dracului. Tot mai putini turisti pe aici, dar cei care vin sunt bine echipati si prietenosi ne dau varii informatii despre cum sa ajungem la Negoiu, pe unde si in cat timp, fara sa lipseasca avertismentul soptit cu voce respectuasa si aproape tematoare fata de solemnitatea multelui: aveti grija!!

Eh, ne dam si noi seama curand de ce ar trebui sa avem grija. Gura iadului se deschide deasupra noastra, si e de piatra. Un pat vertical si rece de pe care atarna suspendate lanturi grele, de multe ori singurul nostru spijin in lupta cu muntele. Pas cu pas urcam, bucurandu-ne de fiecare salt pe lant ca de o adevarata pompa de adrenalina din care tasneste curaj si nebunie si uluire… Din capatul Strungai mai sunt doar 15 minute pana atingem varful, of obositoare sunt aste ultime minute de parca ne taram ca melcii pe pietre. Sus ne asteapta marea de munti: cat vezi cu ochii, in toate directiile, iar Negoiu e regele nebun care duce mana la ochi uitandu-se in zare si exclamand ironic: “Domne, da’ departe stau!!” Vantul bate puternic si dupa nici 15 minute ne aduce aminte ca e ora 6, iar la 8 e deja intuneric.

Coborma pe celalata parte, pe Strunga Doamnei, glumind ca asta e plimbarea prin parc dupa care tanjea Tavi inainte sa porneasca in Fagaras cu noi, si ne punem in gand sa nu uitam sa-i facem in ciuda cand ajungem jos Cam o ora jumatate ne ia, dar surpiza face ca vantul sa fie la fel de salbatic si jos ca pe creasta. Ne imbracam bine si sorbim cu sete din supica fierbinte pregatita de Mariana. Maine avem iarasi drum greu.

Postul urmator: Versantul din nori (Fagaras – 2)

Mi-am cumparat tricou cu FNM.  Scrie pe el, pe un background cu nori si lumini paradisiace: The second coming – ca pe revistele alea iehoviste ce le primim prin oras, care ne anunta de a doua venire a domnului nostru Jeesy Creesy. Observati ironia…Faith No More: the Second Coming. Si culmea, ironia se extindea la nivel personal, pentru ca ii vedeam acum a doua oara.

V-am zis io ca Mike Patton e Dumnezeu da nu m-ati crezut (mai ales Victorash, care sustine ca tre sa scrie cu grafitti pe un perete si un caine sa se usureze pe numele sau, ca in cazul asta, ca sa ii poti atribui prerogative divine). A doua oara la concert-ul lor m-am convins… nimic nu trebuie sa se intample pentru ca Mike Patton sa fie God. Absolut nimic. Nici macar sa moara, dupa principiul Animicstiutor: “ce este este, ce nu este nu este”.

Am intrat in sala si as vrea sa pot spune ca mi-am facut loc cu coatele, dar m-am strecurat lejer printre cele cateva miutze de fani (miutze, da, ca numarul lor era undeva inte 1 si 5, intr-o sala in care incapeau 10) pana in primul rand. Copertinele rosii imi dadeau un sentiment ciudat de deja vue: trupa in negru cu flori in piept ca la Nova Rock, costumul rosu contrastant al lui Patton, inceputul puternic cu the Real Thing, emotiile mele pana la lacrimi de atunci. Nu vroiam nimic mai putin. Si-am asteptat…

In tipatele fanilor au intrat in scena John Hudson, Billy Gould, Roddy Bottum si Mike Bordin, toti impecabili in costume calcate la dunga, de nuante pastelate de verde, roz sau crem si cu nelipsitul trandafir alb din piept. Welcome gentelmen, le spun in gandul meu, si astept sa apara cel datorita caruia, sau pentru care ma aflam acolo: Patton, iar asteptarile mele sunt uriase… Hahaha, de parca Patton a avut vreodata probmele cu asta: prestanta lui face asteptarile noastre sa se simta patetice.

Incep cu Reunited, si Out Of Nowhere. Nimic nu-mi mai zice: I-am mai vazut! Alt palylist, alte costume, alt joc de scena, pana si sonorizarea e alta, desi asta nu pot spune ca e mai buna…dimpotriva. Pana si publicul. Habar nu au romanii sa se bucure de un concert. Ma uit in spate si tare sunt dezamagita. E normal sa nu fie toti fani exclusivisti si unilaterali, indobitociti si indoctrinati cum sunt eu si ceilalti 4 oameni veniti din Cluj.  Dar e si mai normal sa se simta bine daca tot sunt acolo si sa faca totul pentru asta, nu?

Revenind la playlist, vreau sa spun ca fost excelent: “King for a Day”, “Midlife Crisis”, “Last Cup of Sorrow”, “Just a man” – pe care Patton a numit-o: “American manele”, “Epic” (asta-i singura care mi-a stors o lacrima ca mi-a adus aminte ca a fost prima pesa de la ei ascultata), “I started a joke”, “Ashes to ashes”, “Evidence”, “Stripsearch”, “Land of sunshine”……… (aici intra restu) si intr-un final apoteotic, pesa pe care toata ziua am fredonat-o cu zambetul pe buze: “We care a lot” – “Yeah it’s a dirty job, but someone’s gotta do it”.

Coborand de la Polivalenta, mi-am amintit ca ma durea stomacul tare inainte sa inceapa, iar acum ma durea si mai tare.. si cu el, picioarele, capul, gatul… “Yeah it’s a dirty job…caring” m-am gandit si am inceput sa rad de una singura. “Nu pot vorbi despre asta, inca”.. si incet, in tacere, m-am despartit de gasca si m-am plimbat vre-o jumatate de ora, pana am ajuns acasa la Ghanima, unde 2 – 3 pahare de rom cu gheata si vocea vesela a lui Vlad m-am calmat ca un medicament .

Va pun si 2 poze faine luate de aici, si selectate special cu Patton, sa vedeti si voi cum arata Dumnezo.

- Ai grija de asta, imi spune Andrei – Oroles, intinzandu-mi o sticla de plastic! Oricum vei sta in cetate. Tine-o la umbra ca-i cherosen pentru aprins momaia. O iau cu grija si o bag in geanta de lana… nu imi stiu clar rolul, dar ma apuca si pe mine emotiile la vederea emotiilor celorlalti. Toata lumea ia in brate arme, bidoane cu apa, baloti de paie. E cald, al dracu de cald. Romanii poarta armuri grele din metal… Nu vreau sa stiu cum e intr-una. Ii compatimesc. Nici dacii nu-s cu mult avantajati – poarta in spate pelerine grele de lana si blanuri.
Coboram spre platforma si vedem cum sus, pe deal, lumea incepe sa se adune, pregatindu-se parca de o navala. Cati sunt? 200-300 – de jos par mult mai multi. Baietii incep sa zideasca balotii – cetatea noastra. Inca nu reusesc sa imi dau seama ce se intampla. Ajung si si romanii, in formatie, la comanda centurionului, frumos aliniati, carandu-si scuturile grele si rosii. Ai nostri par sa se intinda pe toata latimea terenului. Ma intreb daca ei stiu ce sa faca: par extrem de calmi si de rabdatori.. Poate in afara de Oroles, care urla in dreapta si in stanga indicatii. Nici macar nu le stiu la toti numele de scena.

Incepem. Dacii merg sa treaca vama, 2 fete sunt rapite, un dac e omorat, il cara pe scuturi. Romanii trimit o fata inapoi. Dacii merg sa o salveze pe cealalta. Se lovesc, se ataca, se bat. Pe bune. Ciocitul armelor si urletele se aud pana jos in vale. Dacii se retrag sa isi arda mortul. Sau asta s-a intamplat mai devreme? Oricum pentru prima data ma simt utila: le torn vin in pahare de lut, vin adevarat cu paie din baloti, si toti beau si rad in timp ce momaia/mortul arde cu flacari mari.

Nu trec mai mult de cateva minute ca suntem atacati. Si de data asta nu cu sabii ci cu sageti aprinse. In spatele cetatii cu totii, cu scuturi de jur imprejur si cu ochii pironiti pe balotii de paie, purtand inca flacarile momaii in pupila. Mi-e frica si nu ma pot concentra.
- Hey, e o joaca – nu vreau sa mor intr-o joaca!! de ce facem asta??? Adrenalina e oricum mai mare decat teama, ca atunci cand ai in fata o stanca de sute de metrii, sub tine hau si totusi mergi inainte.
Toata lumea striga Andrada. Cine e Andrada? Fuck, eu sunt Andrada! Ce am facut? Aud vocea Soranei/ Ziais care imi urla sa ma aplec si, pentru ca nu reactionez, ma trage cu putere de mana si ma arunca sub un scut. Foc! La nici doi metri in spatele meu se infige o sageata aprinsa. Dupa ea vin altele care se opresc ori in scuturi, ori in pamantul din spate. Cineva striga: ARMEAZA SCORPIO! Initial nu realizez gravitatea vorbelor dar vad albastrul pe fetele tuturor si agitatia din-nainte cu cateva secunde impietreste intr-o tacere ciudata. O bufnitura puternica loveste placa de aparare din fata balotilor si suntem salvati. E randul nostru sa aruncam cu sageti si sulite in zidul de scuturi al armatei romane.

Moare cineva? nici nu stiu! am impietrit undeva pe branci in spatele cetatii si nu vad nimic. Aud doar lovituri de arme si strigate din toate partile. Cand reusesc in sfarsit sa ma ridic, pe platforma din fata sunt doar …..morti. Toti la pamant, toti gramada. Doar in capatul celalalt al terenului centurionul si inca 2-3 soldati romani in picioare.

- Ce facem? Striga fetele din cetate. Ne predam? Pentru cateva secunde ne uitam una la alta fara nici o idee, dupa care o vad pe Tekalo aplecandu-se:
- Pune mana pe o sica!!!
- LUPTAM, striga Ziais, infricosatoare si incruntata ca o printesa amazoana. Un sarac de soldat roman trimis in recunostere si convins ca ne vom preda, se trezeste inconjurat si il omoram. Ceilalti ataca si rand pe rand cadem toate. Intr-o lupa corp la corp spectaculoasa, Ziais ii ia capul centurionului si se prabusesc impreuna.
Castiga romanii!!!!!!

Sus pe deal, oamenii aplauda, ne ridicam.. Oroles, cu ranjetu pe buze, prima data de cand a inceput lupta da mana cu centurionul:
- Ne vedm noi la Covaci!
Chiar si un neavizat ca mine stie ca la Covaci e festivalul dacic si ca acolo dacii nu mai trebuie sa piarda. Toata lumea rade si incepem sa ne aducem aminte cat de cald e afara.
- Haideti,mah, la o bere ca aci murim!

Zice Radu sa ma duc cu el la Zilele Romane in Zalau… N-am mai fost si, de curioasa, ma prezint la 7 la gara, cum ne-a fost intelesul. La 10 ma trezesc echipata in printesa daca, si cu lectia de istorie invatata… Asa imi trebe daca am stat 2 ore pe autobuz langa Rubobostes. De fapt, tot weekendul a fost o lectie de istorie controversata si plina de picanterii, istorie veche (cu daci, romani, izvoare, lupte, ritualuri si obiceiuri) dar si istorie recenta, istoria asociatiei Terra Dacica Aeterna si a plimbarilor lor prin Romania in incercarea reconstituirii cat mai exacte a ceea ce insemna lumea de atunci.

Am cunoscut profesori, doctori, arheologi, studenti la istorie si altii, toti cu pasiunea asta in suflet si cu dorinta de a aduce la viata cat mai real vremuri demult trecute. Costumele, atat ale dacilor cat si ale romanilor, si le-au facut ei, cu mana lor sau le-au comandat, dupa modelul celor de pe columna iar armele sunt facute intocmai ca dimensiune si design, asemeni celor descoperite prin sapaturi arheologice.

Mie, initial, mi s-a parut o joaca de copii sa ii vad pe toti imbracati asa si tot din spirit de joaca mi-am tras si eu rochia Cristinei pe mine, dar, nu dupa multa vreme, am inceput sa aud cuvinte ca parada, scenariu, prezentare, contract, ba chiar si aluzii rautacios-admirative la concurenta (o legiune de romani tare bine echipata, venita din Ungaria) si am inceput sa ma panichez. Sus pe platforma din spatele liceului mi-am primit si numele de daca: Andrada! Tare ciudat mi s-a parut sa fiu strigata pe nume strain dar intr-un fel mi-a placut…Mi-ar placea ,cred, si mai mult, daca as putea iesi din pielea mea sa intru in pielea Andradei macar pe timpul spectacolului, dar asta e mai usor de zis decat de facut, mai ales avand in vedere ticurile mele de organizator si ideile preconcepute despre cum ar fi o organizatie ideala, acumulate in cei 5 ani de BEST.

A fost faina si parada de dupaamiaza, si beuta de dupa, chiar si concertul lui Alifantis, la care am nimerit intamplator… Ne-am simtit chiar ca dacii la hotel Grif, cand am stat trei oameni, 10 minute sa ne dam seama cum se aprind becurile )))))), dar cea mai autentica experienta a fost batalia dintre daci si romani, moment de adrenalina maxima, care isi merita propriul sau post mult mai narativ decat acesta, si pe care voi il veti citi pe blog in cursul dupaamiezei sau maine.

Toata ziua de duminica am petrecut-o sus la Porrolisum, unde in ciuda caldurii sufocante si a lipsei umbrelor dese, peste 300 de oameni au asistat in permanenta la spectacole si reconstituiri ale vietii din vechea cetate. Dupa amiaza toate discutiile se invarteau in jurul bataliei, sursa nesfarsita de topici si idei: “cine m-a omorat, ma?”, “ati auzit ca pe centurion l-a omorat o daca?”, “mah, era sa fac infarct cand am vazut ca armati Scorpio!”, “ce faina-i poza asta cu fumu-n spate!”, “vezi ca te-ai bronzat cu tatuaje pe fata!!” si altele.

Transpirati si murdari, obositi din adrenalina luptei si de la armurile de peste 30 de kilograme purtate pe o caldura ingrozitoare, ne-m asezat la umbra sa povestim, bem o bere rece si sa facem planuri de viitor. Am fost invitata sa ma alatur lor. Nu am luat inca decizia asta, dar oricum ar fi mi-a placea mult sa ii ajut in continuare ca sunt oameni pasionati si inteligenti, plini de energie si entuziasm – exact felul de oameni pe care mi i-as dori ca prieteni!

In timpul paradei, in timp ce eu eram rosie pana in varful urechilor si toata lumea se chiora la noi, m-am simtit mandra si de romanii in formatie disciplinata, si de barbarii mei de daci “hazii” – cum ne-a zis un mosulica din public. In timpul luptei, tot rosie, dar de la soare de data asta, m-a simtit infricosata, confuza si plina de energie, chiar daca am murit ca deh… la Zilele Romane tre sa castige romanii. La urma urmelor, m-am simtit bine primita si onorata sa stau cateva zile in cuibul lor : felicitari TDA si la cat mai multe reprezentatii!

Tre sa ma folosesc de toate mijloacele media de care dispun sa imi aduc aminte ce s-a intamplat la evenimentul asta… Noroc ca am inca dovezile: pozele facute de mine in prima zi de eveniment si, mai ales, SMS-urile primite a doua zi de la organizatori cu informatii proaspete despre prezentari/testari.

Sa incepem asadar: BEST a organizat saptamana trecuta faza nationala a competitiei ingineresti RoBEC, prima editie de acest gen, cu participarea echipelor din 5 centre universitare romanesti si din Chisinau. Nu are rost sa va zic ca echipele Clujului au fost cele mai bune, nu? Una dintre ele chiar a castigat

Ar fi bine sa va zic ce  s-au intrecut sa faca, nu? Echipele care au concurat la proba de Team Design au avut de conceput un device de tipul Rube Goldberg (am aflat si io ulterior ce inseamna: jucaria aia din Tom si Jerry in care un mecanism declanseaza altul, care declanseaza altul, care declanseaza altul etc…) iar echipele de Case Study s-au intrecut in a propune un proiect ecologic national pornind de la un buget relativ mic. A fost tare interesant sa ii observ la lucru, mai ales ca e placerea mea sa merg sa le pun intrebari, sa-i deranjez si sa imi bag coada (sau ochiul) unde nu imi fierbe oala. A fost si placut sa imi petrec dupamiaza cu cafeiu de la Starbucks in botic si aparatu foto al lui Cata atarnandu-mi pe brat.

Testarea am urmarit-o prin intermediul Steamingului live de la eveniment si a SMS-urilor primite:

“urmeaza Iasu care toti au palarii in cap, pardon coronite. Ii de fapt o bataie intre doi regi: intre regele de diamant si ala de trefla. ala de trefla vrea sa fure fiica regelui de diamant si sa doboare cavalerul si zidul. acuma explica dispozitivul si incepe… asteptam sa se topeasca ceara ca sa dea drumul la ata si niste micute nereguli vre-o doua imp[insaturi, zid doborat si cavalerul a ramas in picioare.”

“Urmeaza bucurestiu care acuma explica
o fost foarte nice, le-o iesit aproape perfect si banan a facut o baie. O singura interventie”

“Timisoara au o masinuta …Si asteptam sa porneasca aerul conditionat si asteptam si asteptam si asteptam si asteptam si o pornit da n-o mers a doua incercare cu multe intervenii si tot nu a mers…”

Astea au fost cateva exemple dar am primit zeci si zeci de mesaje care nu aveau mai mult sens ca acestea, dar ce vreti, in febra evenimentului, cine sa se mai gandeasca si la semne de punctuatie.

Revenind, in urma unei gale frumoase de premiere cu tare multe speach-uri, la Casa Adeleana (good food!!), am aflat si castigatorii: La Team Design echipa Bucurestiului, iar la Case Study, baietii mei dragi din Cluj, cu care am petrecut pe urma pana ne-au dat afara din Music Puc (a se vedea postul anterior). Binenteles ca nu a fost blat! Ca daca ar fi fost, ar fi castigat la ambele categorii Clujul .

Adevarul e ca sunt tare destepti copii astia si stiu ca o sa ne reprezinte cu succes la Gent in Belgia, la etapa europeana. Pana una alta… primele doua poze sunt cu castigatorii, restul sunt poze random de la eveniment. Enjoy si data viitoare cand va chem la un eveniment sa veniti ca de nu, va scot ochii!!!