Archive for the Category » Reviews «

Miez de noapte la Paris

Va amintiți de Vicky, Cristina, Barcelona? Un film în care regia de excepție, jocul actoricesc și cadrele lungi, luminoase și colorate, filmate inima capitalei catalane, îți zgâlțâie puțin lumea: te gândești dintr-o dată că parcă nu mai încapi în pielea ta și că locul tău ar fi altundeva, în lumea aceea magică cu iubiri, trădări, întâmplări neobișnuite și trăiri puternice care nici unde altundeva nu ar putea fi la fel de intense ca în Barcelona! Anul următor, după ce am vizionat filmul, mă plimbam singură pe străzile orașului acesta, încercând să retrăiesc acceaşi vrajă.

Woody Allen este un adevărat explorator al toposului în conștiința personajelor sale. Stoarce locul de cel mai suculent și mai profund înțeles al său, împingând limitele timpului, sau ale spațiului după propria voință. Am văzut aseară Midnight in Paris – Ultimul film al regizorului american, și din nou m-am regăsit înfruptându-mă din frumusețea unui oraș magic, nu prin raportarea la prezent ci prin explorarea trecutului.

Personajul principal, un scriitor mediocru american, obsedat de trecut, vizitează Parisul împreună cu logodnica sa. Cumva, insă, la miezul nopţii, in fiecare noapte este transportat în anii 1920, unde în crâşmele de pe Rue Napoleon în care se servește absint sau la seratele dansante organizate de soții Fitzgerald, frecventate de întraga spuma culturală a Montparnasse-ului, îi cunoaște pe marii artiști ai vremii: pe Hemingway, pe Picasso, pe Dali, pe Bunuel, pe Gertude Stein și pe T. S. Eliot.  Aici şi împreună cu aceştia, învață despre el, învață despre ceea ce scrie și despre adevărata semnificație a trecutului. Învață însă, mai ales, despre dragoste.

Peisajul parizian nu mai este cel colorat și luminos al Barcelonei.  Este unul în care lumina și întunericul se împletesc asemeni trecutului cu prezentul: “Nu pot spune dacă îmi place mai mult Parisul noaptea sau în timpul zilei” spune personajul principal, Gil.  Este un peisaj difuz, la limita dintre realitate și imaginație, ca o pictura impresionistă; sau mai bine zis ca un afiș publicitar desenat de Toulouse-Lautrec în încercarea de definire a conceptului de “reclamă”, când încă aceasta era confundabilă cu arta. Nu m-a surprins că Woody Allen a ales să deschidă acest film cu 10 minute în care  se derulează imagini ale Parisului de astăzi, pentru a finaliza acest intro cu personajele principale admirând ploaia în parcul pe care îl pictase Monnet cu 100 de ani în urmă. În acceaşi ploaie se și termină; cu o regăsire, o acceptare și o noua destinație.

Iar tu, spectatorule, te intorci spre tine însuţi, spre viaţa ta din fiecare zi și iți analizezi drumul pentru a vedea unde te-a mai purtat în ultimul an, de la ultima reevaluare. Din ceva motiv pe care nu mi-l explic simt nevoia să fac aceasta reevaluare după fiecare film al lui Woody Allen pe care îl vad. Poate pentru că filmul în sine este o reevaluare a unei vieți atât de apropiate ție. Construcţia realistă a personajelor, dialogurile care iți sună atât de familiar și locul, da, locul – minunat izvor al poveştii; ca și cum ar precede și ar anticipa tot ceea ce urmează să se întâmple.

Anul viitor, pe străzile Parisului, voi aștepta să bată miezul nopții…


Să vă povestesc despre TEDx Eroilor…

Sâmbătă dimineaţa am fost la TEDx Eroilor. Părerile prietenilor mei erau destul de împărţite în legătură cu acest subiect dar am decis să merg oricum, din două motive:

  1. Mai bine judec eu dacă merită sau nu, după ce văd ce se întâmplă la un TEDx event (mai ales că nu am mai participat la nici unul) decât să mă ghidez după ce spun alţii.
  2. Nu am net acasă deci mă simt ca un sinistrat pe o insulă pustie (vorba lui Aghi: acum ştiu cum arată iadul)

M-am bucurat să găsesc acolo foarte mulți prieteni printre organizatori și participanți (foști și actuali colegi voluntari din diverse cercuri sociale) cu care să stau la povești, să glumesc și să râd în pauze, când nu “dădeam târcoale” invitaţilor şi vorbitorilor.

Am presărat prin tot acest articol poze extrem de reuşite de la acest eveniment, poze pentru care vreau să le mulţumesc atât organizatorilor, cât şi fotografului Chris Nemes, pe al carui site puteţi găsi mult mai multe: www.chrisnemes.com

Trebuie să recunosc, m-am speriat puţin când am aflat că va dura de la 12 până seara , dar nu m-am plictisit nici o clipă. Nu ştiu cum a zburat timpul. Mă găseam mereu ori în mijlocul unor poveşti de viaţă copleşitoare, a unor idei extrem de interesante ori între prieteni, discutând cele întamplate sau povestind cu vorbitorii despre ideile pe care le-au inşirat pe scenă.

Câţiva dintre vorbitori m-au fascinat, alții m-au lăsat rece dar am plecat cu câteva gânduri de prin prezentări, interiorizate și adaptate la modelul meu de viaţă. Nu vreau să le scot din context acum pentru că vor suna cu totul altfel decât în momentul în care le-am auzit. Oricum atât discursurile cât și lista vorbitorilor le veți putea găsi în curând pe site-ul lor.

Tema în jurul căreia s-au învârtit toate discursurile a fost cea a alegerilor pe care le avem de făcut în viaţă – o temă frumoasă, permisivă, lăsând loc de multe exemple și interpretări. Au fost speakeri care au vorbit despre rolul creativității și intuiției în alegerile pe care le facem; alții ne-au prezentat modelul lor personal de interpretare a alegerilor; unii ne-au îndemnat la acțiune argumentându-ne că noi putem schimba totul în jurul nostru, iar alții pur și simplu ne-au arătat opțiuni pe care le avem.

Ieșit complet din context, a fost discursul profesorului David (pe care colegii mei de la psiho cu siguranța îl cunosc) care după câteva discursuri pline de optimism, ne-a argumentat științific de ce nu exista de fapt liber arbitru, creând valuri de indignare dar și de confirmare în sală.


Am şi râs cu Trofin și minunatele sale impersonări, am și mâncat papa bun la prânz, iar la final, după aproape 8 ore, am constatat cu stupoare că sala era la fel de plină ca la început.

E adevărat că această impresie pozitivă a ținut și de starea mea de spirit, si de deschiderea cu care am intrat în sala cinematografului ‘Victoria’, dar m-am simțit tot timpul împroșcată cu idei frumoase și convingătoare, entertained (ca distrata parca are alt sens), și plină de inspirație pentru discursul meu de la ToastMasters de luni. Felicitări organizatorilor şi aştept cu interes următoarea ediţie.

Napule e’ mille culure

Aşa zic ei cu mândrie şi trei bătăi cu pumnu’-n pept, mai ceva ca noi ăştia de pe la Cluj… Pe mine m-a bufnit râsul… e cam greu să nu te bufnească râsul ascultându-i şi văzându-i pe napoletani – şi nu mint ce zic: e într-adevăr cel mai colorat oraş pe care l-am văzut vreodată.

Străzi înguste cu rufe colorate atârnând de la balcoane, scootere omniprezente de parca ies direct din show-ul lui Eddie Izzard, urlându-ţi la ureche cu toata subtilitatea lor de bolovani scuipaţi din Vezuviu: “Ciao!!!” şi delicioase ciudăţenii cum rar gaseşti prin alte locuri.

Am ajuns într-o seara şi m-au întâmpinat pe peronul gării nu mai putin de 3 napoletani dintre care unul era  prietenul meu, Mauro (cunoştinţă veche din peregrinările mele prin Europa), iar ceilalţi, colegii lui de apartament. M-au dus acasa să păpăm… mâncare italienească cu nenumăratele lor feluri: peşte, paste, vinuri, cărnuri, mozarella, şi prăjituri. De fapt pot considera întraga mea şedere în Italia, un răsfaţ al gustului, pentru că nici unde în lume n+am văyut mai multa apreciere adusă mâncării. M-am simţit, pe scurt, ca Julia Roberts în Eat Pray Love, redescoperindu-şi pofta de viaţă odată cu apetitul. Cum să mă mai ridic de pe scaun? Noroc că după masă, napoletanii mei, reuniţi cu al 4-lea coleg de apartament, au început ritualul de digestie – trei chitare, dintre care una electrică, o vioară şi cel puţin două voci de barriton m-au făcut să încremenesc pe scaun cu urechile ciulite şi ochii mari până pe la 3 dimineaţa, sorbindu-mi vinul care nu părea să se termine niciodată.

A doua zi a început devreme, prea devreme, pentru că unul dintre băieţi avea chef de Verdi şi răsuna Aida în toată clădirea..  m-am îmbrăcat leneşă şi ameţita de la vin şi am pornit la cutreierat orașul.

Portul cu valurile uriașe, cartierul spaniol, piazza acoperită, catacombele, domul – fiecare luate individual nu sunt de magnitudinea monumentelor din Roma, dar împreună crează un mozaic colorat extrem de vivid și de atrăgător – plin de legende, sfinți și obiceiuri locale.

Stai şi te miri… şi nu te miri de locuri, ci de oamenii care păstrează cultura napolatenă vie, de parca sângele lui San Gennaro amu ni s-a lichefiat, Margherita s-a inventat ieri şi Pulcinella înca mai traieşte, atrăgând în capcane hilare turiştii rătăciţi si jucând şotii  celebritaţilor cazate prin hotelurile de 5 stele din golf.  Şi înainte să-ţi mai urle careva în ureche să iubeşti Nepoli-ul, turist necunoscător că dacă nu…o să arzi în iad, a trebuit să ne ascundem de o furtună cu grindină într-o cafenea micuță, fără scaune, ca toate celelelte, și sa bem forțat a 5-a cafea de un deget din ziua respectivă. La cererea mea de a o dilua, barmana/patroană și-a făcut de trei ori cruce şi mi-a adus un pahar de apă fiarta jurând pe acelaşi sânge al sfântului Gennaro că ea nu comite un astfel de sacrilegiu, aşa că , dacă vreau, să mă servesc singură.

Cu inima bătând ca toaca măicuțelor de la Rimetea, capul vâjâind de informație nouă și picioarele cerșind patul, am mers să mâncam din nou și din nou ne-am îndopat ca porcii înainte de Crăciun… Pe urmă, cântând din toți plămânii, am urcat pe ceva deal să vedem Vezuviul noaptea. Ui’ splendoare:

M-am dus la somn luând un pumn de metroclopramide și bolborosind în napoletană. Nu-mi mai amintesc ce, dar eram la fel de trista că urmează să plec din Napoli pe cât de bucuroasă că urmează să ajung la Roma. :D

Dimineața când m-am trezit, băieții erau plecați la şcoală, dar între perete şi marginea uscătorului de haine era agățat un mesaj de rămas bun, scris într-o engleză stricată, dar care mi-a umplut sufletul de bucurie. “Tornero”, le-am răspuns, pe aceeași foaie ruptă de hârtie și am plecat spre gară.

(Am scris acest post acum multe, multe luni pentru a fi publicat pe un alt blog de călătorii. Astăzi mi-a revenit în cale și cu această ocazie m-am gândit să vă povestesc despre călătoriile mele cu scopul de a vă trezi un dor de ducă și o curiozitate pe care eu, cu greu le înfrânez. PS: Acest post a fost corectat după sfatul si intervenția lui Mauro :) Multumesc.)

Recomandare film: Discursul Regelui

Ştiţi probabil, că una dintre pasiunile mele este vorbitul în public. Sunt conştientă de motivele pentru care un om se teme de o apariţie în public şi ştiu că pot fi eliminate prin exerciţiu şi antrenament,  dar să fii incapabil fizic să rosteşti o propoziţie întreagă şi să fii nevoit să te adresezi unei întregi naţiuni e o cu totul altă situaţie.

Regele George al VI-lea, era un bărbat capabil şi curajos dar avea o problemă: era bâlbâit. Cât de grav era acest lucru pentru un rege? Mai mult, cât de grav era acest lucru când singurul mijloc de comunicare era radioul iar ţara sa trecea prin cel mai urat război al secolului, în calitate de ultim bastion al democraţiei împotriva lui Hitler? Cum să transmiţi poporului suport şi încurajări? Cum să-i convingi să reziste bombardărilor continue când ei işi pierd casele şi vieţile pentru ţara lor?

Discursul regelui (King’s Speech) e un film puternic, despre un om excepţional. Colin Firth este un actor foarte convingător care te face să îl îndrăgeşti instant în ciuda faptului că nu este frumuseţea la care să te aştepţi de la un actor hollywoodean. E frumos doar în sensul “British” al cuvântului şi anume acela de a te fascina cu un joc actoricesc expresiv şi puternic. M-a fermecat în rolul lui Darcy în Mandrie si prejudecată şi din nou acum, în rolul regelui George al VI-lea. Un rol de Oscar aş îndrazni să spun.

Filmului, din pacate, îi lipseşte tragismul războiului, pe care eu l-aş fi explorat ceva mai în adâncime dar nu şi dramatismul schimbării prin care trece casa regală după moartea lui George al V-lea. Mi-a lipsit parcă şi puţină luptă internă la Berti între gelozia faţa de talentul oratoric al lui Hitler şi ura faţa de genocidul comis de acesta, deşi este puţin sugerată de anumite scene ale filmului, dar poate ca aceste sentimente nu ar fi fost demne de cineva din familia regală (cel puţin nu în modul în care ni se înfăţişează în film familia regală)… Oricum vă las cu un trailer să vă formaţi şi voi o părere şi să îmi contrargumentaţi sau sustineţi punctul de vedere.

PS: Acest post a fost scris acum o săptămână. Între timp, ieri, s+au făcut nominalizările la Oscar pt anul acesta şi, King’s Speech este unul dintre favorite, cu nu mai puţin de 12 nominalizări!

Ultimul mesaj al cosmonautului

Ultimul mesaj al cosmonautului către femeia pe care a iubit-o cândva în fosta Uniune Sovietică, de David Craig, regia Radu Afrim, acesta este numele complet al piesei pe care am urmărit-o duminică, la Teatrul National din Cluj-Napoca. O piesă care m-a făcut să mă gândesc la dragoste, la insuficienţa actului de “a fi” şi la cosmos.
Cum să v-o descriu fără să vă stric plăcerea de a o urmări live?

Cand mi-a spus Cătălin “3 ore fara pauză”, acum o săptămână, m-am speriat puţin, nu atât la gândul durerii de spate care avea să urmeze, ci mai mult la ideea că există posibilitatea să mă plictisesc îngrozitor, cum am pătit la Visul unei nopţi de vară (piesă care este, ca text, una dintre preferatele mele…şi totuşi…). Nu s-a întâmplat. Nu am avut timp. În permanenţă câte un val de tristeţe, amuzament, excitare, contemplare sau diverse analogii cu alte lucrări sau convingeri personale îmi ocupau creierul, fără să mă lase sa ies din atmosfera creată de regizor: culoare, lumină, mijloace audiovizuale alternante, muzică, dans, costume (sau lipsa lor), frumuseţea tinerilor actori – toate mă ţineau cu ochii pe scenă şi cu sufletul strâns.

STRÂNS DE TRISTEŢE ŞI DE AMĂRĂCIUNE. Pentru că, în ciuda momentelor umoristice presărate prin piesă, subiectivitatea mea îmi spunea tot timpul că este vorba despre disperare, singurătate şi inutilitate, despre cosmonauţi mici care plutesc într-un univers mult prea mare, şi despre limitele fiinţei umane. It’s all about being high and down at the same time…

O descriere destul de amănunţită a acţiunii găsiţi aici (şi nici măcar nu va spoilaţi prea mult) pentru ca în proporţie de 80 % magia piesei stă în punerea în scena şi viziunea regizorului.
Iar mai jos gasiţi câteva poze frumoase din piesă luate de aici.