Archive for the Category » Prin lume «

De ce-mi plăcea Florin Piersic când eram mică?

În staţie pe Memo, aşteptând autobuzul, văd coama roz a Biancăi năvălind afară dintr-un magazin şi încerc să îi fac cu mâna. Nu mă vede, dar e urmată îndeaproape de Ramona care îmi răsare în faţă cu o propunere:

- Hai cu noi la filme gratis cu Florin Piersic!

Ezit câteva secunde, dar curiozitatea mă împinge să văd cum arată noul cinematograf  “Florin Piersic” şi le accept propunerea.  De pe Memo până în Mihai Viteazu, Bianca turuie într-una despre cât de mîndră e de Florin Piersic, despre cum merita un cinematograf cu numele lui și despre cât de emblemă este el pentru viaţa culturală a Clujului. Îmi amintesc cât îmi plăcea de el când eram copil, deși nu mai știu prea bine de ce… Îmi vin în minte lacrimile de râs cu care vizionam acum câțiva ani  “Logodnicele aterizează la Paris” la Teatrul Național și îi dau dreptate.

Înfulecăm sandwichurile de la Rosa, parcă cu rușine să intrăm în holul sclipind de curățenie (sau din cauza granitului cu care e placat) și încerc să rememorez în acest timp primele filme pe care le-am văzut la Republica acum mulți, mulți ani. Nu îmi amintesc nici un film. Dar în schimb, simt încă mirosul homeleşilor cu care împărțeam duminica dimineața sala de cinema…

Vedem oameni care intră în sală, deși filmul începuse de vre-o 20 de minute. Îi urmăm, și, în ciuda faptului ca sala era aproape plină, găsim un rând gol și ne îndreptăm spre el, bucuroase că măcar e cald înăuntru. Rulează un film cu Mărgelatu: Trandafirul Galben. Primele 5 minute toata lumea vorbește în germană. Nu înțeleg nimic. Nu este nici subtitrare. Pe deasupra, de undeva din partea dreaptă vine un miros puternic de urină și jeg care mă duce cu gândul la vremurile când îmi țineam strâns poșeta în brațe în timpul filmelor de la Republica. Ah, good old times…

Mă holbez la sală: mi se pare mare și impractică. Concluzionez că au pus scaune mai confortabile, deși la fel de înghesuite, și multe becuri pe tavan de care nu îmi aminteam… Arată mai mult a sală de concerte decât a cinema. Le spun fetelor ca mi se va muta nasul la spate în curând și ies la baie. Ei, dacă sala nu m-a impresionat prea mult, trebuie să recunosc, baia arată bine și miroase curat. Mă uit după o cafenea – nu este. De fapt nu este nimic, în afară de stâlpii cu poze din filmele lui Piersic, nu la vedere cel puțin.

Profit de cele 4-5 LCD-uri ca să mă uit la scene din filme până astept să vină fetele. “Ce tânăr și blond este Piersic în filmul ăla”, mă gândesc… Dar stai, mi se pare cunoscut … sentimentul asta. DA! De asta îmi plăcea Piersic în copilărie: Harap Alb – Doamne, ce mult iubeam filmul asta! Ha ha… Îi spun Biancăi de el, dar nu își amintește. Nu-i nimic, am un motiv bun acum, de care uitasem complet, să îmi amintesc cu căldură de fiecare data de Florin Piersic şi să îi vizitez cu plăcere cinematograful. Cât de personale sunt de fiecare dată cele mai bune motive…


Imaginea a fost luata de pe cinemagia.ro.

Ultimul mesaj al cosmonautului

Ultimul mesaj al cosmonautului către femeia pe care a iubit-o cândva în fosta Uniune Sovietică, de David Craig, regia Radu Afrim, acesta este numele complet al piesei pe care am urmărit-o duminică, la Teatrul National din Cluj-Napoca. O piesă care m-a făcut să mă gândesc la dragoste, la insuficienţa actului de “a fi” şi la cosmos.
Cum să v-o descriu fără să vă stric plăcerea de a o urmări live?

Cand mi-a spus Cătălin “3 ore fara pauză”, acum o săptămână, m-am speriat puţin, nu atât la gândul durerii de spate care avea să urmeze, ci mai mult la ideea că există posibilitatea să mă plictisesc îngrozitor, cum am pătit la Visul unei nopţi de vară (piesă care este, ca text, una dintre preferatele mele…şi totuşi…). Nu s-a întâmplat. Nu am avut timp. În permanenţă câte un val de tristeţe, amuzament, excitare, contemplare sau diverse analogii cu alte lucrări sau convingeri personale îmi ocupau creierul, fără să mă lase sa ies din atmosfera creată de regizor: culoare, lumină, mijloace audiovizuale alternante, muzică, dans, costume (sau lipsa lor), frumuseţea tinerilor actori – toate mă ţineau cu ochii pe scenă şi cu sufletul strâns.

STRÂNS DE TRISTEŢE ŞI DE AMĂRĂCIUNE. Pentru că, în ciuda momentelor umoristice presărate prin piesă, subiectivitatea mea îmi spunea tot timpul că este vorba despre disperare, singurătate şi inutilitate, despre cosmonauţi mici care plutesc într-un univers mult prea mare, şi despre limitele fiinţei umane. It’s all about being high and down at the same time…

O descriere destul de amănunţită a acţiunii găsiţi aici (şi nici măcar nu va spoilaţi prea mult) pentru ca în proporţie de 80 % magia piesei stă în punerea în scena şi viziunea regizorului.
Iar mai jos gasiţi câteva poze frumoase din piesă luate de aici.

Printre fosile și borcane cu formol

Cum, doamne, să mai procrastinez învăţatul pentru examene?? Ei bine, ţinând cont că Ovi este un mare şi etern fascinat de tot ce-i viu pe lumea asta (în afară de oameni), am decis să onorez invitaţia puţin hilară a lui Mişu de a face o vizită pe la Muzeul Zoologic din Cluj. Nu trebuie să vă mai descriu scepticismul cu care am călcat holul clădirii unde mi-am dat atâtea examene în studenţie, fără să ştiu ce găzduieşte:

- Da’ chiar există?

- Da! E în spate la Geogra, unde-i faculta de Zoologie.

- Nu e închis?

- Nu, e deschis mai în fiecare zi până la 5 dupăamiaza dar trebuie să suni la uşă.

-Cât costă?

- 1.5 lei pentru studenţi (la care Ovi comentează: Bine că nu ne plătesc ei pe noi să mergem).

- Vine cineva cu noi să ne explice?

- Da, am vorbit şi vine un ghid…

Şi ne-am dus… Nu a venit nimeni sa ne explice. O tanti într-o haină de blană cât toate mamiferele împăiate din muzeu la un loc, ne-a deschis uşa şi fără un cuvânt a dispărut din faţa noastră într-un mic birou lateral. L-am rugat pe Mişu să bată la uşă să întrebe dacă vine cineva să ne ghideze, dar nu a primit decât un răspuns răstit:

- Nu-i nimeni de servici!

Am început să ne uităm la exponate, străduindu-ne să înţelegem ceva despre miile de organisme necunoscute, bucurându-ne ca nişte copii când recunoşteam ceva:

- Ui’ un fagure de miere!

- Yey, scoici…hai să le căutăm pe alea de perle!!

Singura sursă de informaţie erau biletelele care se găseau din două în două rafturi şi cuprindeau, pe lânga greşeli crase de ortografie sau gramatică, texte scurte despre o specie sau alta. Frigul din sală ne făcea însă să trecem repede peste unele rafturi şi să înaintăm spre părţi mai interesante: şerpii, crocodilul, păsările şi ce mai se găsea prin sălile celelalte în care nu intrasem încă. Tot mai interesant devenea pe măsură ce înaintam. Doar Ovi părea ca se blocase la raftul cu peşti în formol, raft la care noi restul nu zabovisem mult pentru ca peştii în formol nu sunt deloc graţioşi cum ne apar în realitate, ci nişte chestii decolorate şi scârboase la care nu te poţi uita pentru multa vreme.

În cea de-a doua sală erau specii de păsări din România şi habitatele lor recreate frumos dar din păcate acum vre-o 30 de ani, astfel încât praful era aşezat peste tot iar senzaţia de realitate era clar estompată de senzaţia de vechi, rânced şi fals. Am intrat apoi în sala mamiferelor, unde, spre distracţia celorlalţi eu am început să vorbesc cu animalele, vechi prietene de pe cărţile din jocul copilăriei  “Animale de pe continente” de unde le ştiam chiar şi numele în latină: lynx lynx, canis lupus şi aşa mai departe. Cel mai mult m-au impresionat armadillo-ul, ornitoringul şi un liliac urias, dar si puii de urs mici cât nişte şobolani sau animalele de dimensiuni mari: leul, yack-ul, ursul alb…

O idee deloc inspirată a fost să urcăm la etaj, unde scările din lemn, care scârţâtiau îngrozitor ne-au condus picioarele spre dulapuri cu borcate etichetate, printre care era şi cea mai mare oroare pe care am văzut-o în acest muzeu: un fetus uman bine dezvoltat dar cu multiple mutaţii care era etichetat: “MONSTRU”.

Dezgustaţi mai mult de etichetă decât de imagine, am ieşit repede, doar ca să realizăm că e deschis şi la vivariul din subsol, şi în speranţa că ne vom încălzi puţin, am purces să privim şi nişte animale vii şi pline de energie. Acolo chiar era un îngrijitor, tânăr care ne-a spus că se percepe o taxa modică de 1.5 lei, şi ne-a invitat să privim cum hrăneşte un şarpe cu clopoţei, strecurându-i în acvariu un şoricel viu. (în poza este anaconda, care ucide prin ştrangulare nu prin muşcătură veninoasă, dar altă poză n-am găsit)

Am căscat ochi mari până nu a mai ramas din şoricel decât picioruşele din spate şi coada, după care am înaintat să admirăm alţi şerpi, broscuţe ţestoase, şopârle, gândaci, şoareci, veveriţe, iepuri şi mai ales, vedeta zilei – un dihor nebun care l-ar fi făcut de râs pe Leul Alex din Madagascar cu stilul lui de a se da în spectacol.

În concluzie, nu am regretat deloc că am vizitat aceste două obiective… în sensul în care mi s-a părut şi instructiv şi distractiv. Din pacate muzeul nu este la nivelul celor din alte ţări şi multe s-ar putea face pentru a deveni un reper turistic în turul muzeelor clujene. Până una alta, eu am terminat Geogra în clădirea de peste drum şi habar nu am avut că se poate vizita şi că e deschis. Poate că nu oricine ar gusta vizionarea de animale în formol sau înpăiate dar cu siguranţa sunt mai mulţi curioşi în Clujul ăsta decât le dam noi credit că ar fi.

În viitorul post o să vizităm ceva mai relaxant şi mai plăcut: Teatrul Naţional, unde plănuiesc să mă destind după primul examen (dacă ajung la timp).

Peste noapte, iarna

Nu sunt fotograf bun, nici amator, nici pasionat…de fapt arareori pun mana pe vre-o camera, dar astazi dis de dimineata era atat de frumos afara ca am sarit in costumul de ski, am apucat in fuga aparatul foto de pe biroul fratelui meu si am scos cainele la o plimbare pe deal. Stiam ca zapada asta nu va dura mult. Deja sub pasii mei aparea pamantul umed, iar turturii de pe casa picurau.

Curtea nu era pregatitita de nisoare desi era de asteptat, asa ca am vrut sa prind in fotografii vesnic neasteptata iarna si surprinderea din fiecare an a naturii, a obiectelor, ba chiar a ochiului uman cunoscator si inteligent, pe care o aduce prima zapada, frumusete uimitoare dar aparenta  si degradare profunda a dedesubturilor: iarna, cu toate subintelesurile ei…

Violet palid ca vinul diluat

…asa descrie Henry James – Florenta. Imi aduc aminte una dintre primele poze ale frumoasei citadele care mi-a cazut in maini, acum vre-o 10 ani, cand nu aveam internet sau calculator, iar notiunea de Google nu se intiparise inca in mine ca instanta atotcunoscatoare, ca Isus al generatiei mele. Inca mai cautam salvarea in carti si in albume de arta cu nefireasca sete si neinchipuite suferinte ale sufletului, cum doar la 15 ani poti avea, cand te visezi la 22 pictand viata din Piazzale Michelangelo si profesand intr-ale artelor.
Am 25 acum, si nu mai pictez de ani buni, dar imi amintesc poza aceea, prima, si violetul photoshopat, de prost gust care invaluia orasul de parca ar fi fost toata dragostea si visele adolescentei mele.

Nu aveam altceva pe atunci, decat o durere adanca si tacuta ,o speranta de salvare: Orasul (faptul ca Florenta s-a nimerit sa fie acel oras ar putea fi o simpla intamplare) si o mie de oameni care imi strigau in urechi “copile nu fi prost, orasul e departe…”. Intre timp insa Florenta a devenit simbol, sentiment, gand, culoare. Nu il citisem inca pe Henry James, dar poza acceea decupata dintr-o carte mi-a imprimat in coltul ochiului culoarea vinului diluat – culoarea sperantei.

Am colindat intraga Europa, omitand mereu acelasi oras, punct terminus al calatoriei mele, cu o teama incredibila, nu ca imi va insela asteptarile sau ca va fi altfel decat ceea ce am visat mereu, ci pentru ca momentul in care voi deschide ochii si David se va infatisa  mai perfect decat orice fiinta in fata mea, va trebui sa inchid o data pentru totdeauna un capitol al vietii mele in care trairile au fost cele mai intense, iar ambitiile cele mai marete: adolescenta.

Din acel moment voi fi o fiinta matura, cu obiective SMART in loc de vise si cu frustrari marunte in loc de suferinte. Biletele din buzunar sunt dovada incontestabila, materiala a acestui fapt. Le mangai cu varfurile degetelor si ma las inca putin sa plutesc in reveria de care uit din ce in ce mai des in ultima vreme, ca intr-o motaiala de duminica dimineata, inganand un cantec vechi italian. “E non c’è più nessuno che mi parla ancora un po’ di lei, ancora un po’ di lei”.