Archive for the Category » Prin lume «

Luiz, piratul

Câştigătorul la concursul de Public Speaking de luni a fost Daniel Homorodean, cu un discurs real, amuzant şi plin de viaţă despre un pirat din Venezuela pe nume Luiz. După ce am discutat cu Daniel şi am aflat că este un mare iubitor de călătorii în zone neobişnuite ale lumii – un explorator în adevăratul sens al cuvântului, l-am rugat să îmi dea discursul său într-o formă scrisă pentru a-l posta aici. Varianta extinsă a acestui discurs şi poze din călătoriile sale puteţi găsi chiar pe blogul lui Daniel: www.olumemare.ro .

Până una alta, iată povestea lui Luiz aşa cum am ascultat-o noi, luni seară!

*fotografie realizata de Daniel Homorodean

Voi ştiţi că în ziua de azi înca mai există piraţi. Aţi auzit de cei somalezi… Dar piraţi există şi în alte locuri ale lumii.

Vă voi povesti cum am dat de unul dintre ei, cum am fost răpit şi cum am petrecut 3 zile cu acesta.

Eram în Venezuela, într-o călătorie de 2 săptămâni prin junglă. În ultimele 3 zile mi-am propus să  vizitez delta fluviului Orinocco, dar am ajuns prea târziu la agenţie şi turul organizat plecase.

Carlos, de la agenţie, mi-a zis că mă rezolvă altfel. Să mă duc cum pot în Tucupita, oraşul de la intrarea în deltă, şi îmi aranjează el să mă aştepte un ghid destoinic, bun vorbitor de engleză, care mă va duce la un hotel, îmi va arăta oraşul şi mâine mă va duce în deltă. Îl cheamă Luiz.

Aşa că găsesc o maşină şi ajung la amiază în Tucupita, în piaţa centrală. E o căldură infernală şi umezeală ca într-o saună. Oraşul complet pustiu şi nici urmă de ghid, aşa că stau în saună cu rucsacul langa mine, deja nervos.

După câteva minute, la o margine a pieţei apare o arătare. Un individ care vine hotărât spre mine privindu-mă fix. Tuciuriu, fibros, lipăind desculţ pe asfalt cu pantalonii suflecaţi, cu un tricou murdar şi găurit, mustaţa pe oală, cu o cicatrice pe obrazul stâng şi ochi sfredelitori.

- Ola ! Soy Luiz !

Şi îmi intinde mâna lui, brună, păroasă, noduroasă, gata să strângă.

[întind şi eu mâna în stilul lui Luiz]

- Hi Luiz, so you are my guide ?

L-am lăsat cu mâna întinsă şi l-am întrebat în engleză, de momeală…

- NO. Hablo. Ingles !

Ca gloanţele au ieşit cuvintele din gura lui. Parcă eram într-un univers paralel, într-un film cu Clint Eastwood şi în faţa mea era acel bandito ars de soare, cu cartuşiera pe piept şi pistoalele îndreptate spre mine, gata să tragă.

Asta e, am intrat in joc, trebuie sa merg mai departe.

- Ola, Luiz !

Abia aştepta să mă strângă…

- We go to hotel ?

- Vamos, tomamos un taxi !

Ca prin minune, un taxi apare în piaţa pustie chiar atunci. Mă urc în spate, Luiz, lângă mine. Taxi-ul a şi pornit, fără să i se spună adresa şi merge, merge, iese din centru. Ne hurducăm pe uliţe desfundate, printre case mici, sărăcăcioase, cu garduri înalte ornate cu sârmă ghimpată. Şi oprim, în faţa unei casuţe. Luiz sare jos şi îmi apucă rucsacul.

- Dar Luiz, ăsta nu e hotel…

- Es mi casa ! Vamos !

Taximetristul mă priveşte amuzat. Am intrat in joc, deci joc mai departe, ce să fac… Intrăm în casa lui Luiz, pe un coridor întunecat, igrasios. Îmi deschide cu zăvorul o uşă metalică şi îmi arată:

- Tu cuarto ! Camera ta!

O celulă fără geamuri, cu un bec chior, gol,  atârnând de un fir din tavan. Un pat desfundat. Şi mai ales uşa – din metal masiv, cu zăvor atât pe dinăuntru, cât şi pe dinafara.

-  Intră! Nevastă-mea o să-ţi aducă de mâncare!

Vaai, îmi zic, în ce m-am putut băga… Nimeni nu ştie că-s aici. Ăştia au pus totul la cale de la bun început. …Răpit în Venezuela…. Ştiam că se întâmplă răpiri pentru răscumpărare, dar nu credeam că mi se va întampla tocmai mie. Acum, era cazul să joc ultima carte. Să joc tare.

- NUU! NU, Luiz! Nu vreau să-mi dea nevasta ta de mâncare! Nu vreau să stau aici în celula asta! Eu am venit să stau la hotel, să mi se arate oraşul, să fiu dus în deltă! Nu stau aici! Vreau să vorbesc cu Carlos, acum!

Luiz a ramas trăznit, cu ochii bulbucaţi şi gura deschisă. Făcea ture pe hol, gesticulând muţeşte, ca beat, apoi a intrat într-o cameră şi a ieşit după scurt timp cu un caiet in mână, un caiet de şcoală, umflat de umezeală, pe care l-a deschis la întâmplare şi mi l-a pus în faţă.

- Mira! Mira aqui! Uită-te aici!

Paginile erau pline de scris mărunt, în divere stiluri, în diverse limbi.

- Aqui, ingles !

În engleză, cineva spunea … că Luiz e cel mai bun ghid, că ştie delta ca nimeni altul, că iţi oferă o experienţă de neuitat la un preţ imbatabil.

- Aqui… Aqui… frances… japonez..

Ochii lui Luiz înotau în lacrimi.

- Vamos, hai în centru, să-l sunăm pe Carlos…

Y yo, estupido gringo, am realizat ce-am făcut. Omul m-a luat din stradă, m-a dus la el acasă, mi-a dat cea mai bună cameră pe care o avea, nevasta lui îmi pregătea masa… şi eu, l-am acuzat că m-a răpit. Am ajuns în centru,  l-am sunat pe Carlos, ne-am lămurit, am primit de mâncare, am fost dus la hotel şi a doua zi am plecat cu Luiz în deltă.

Luiz ştia delta la perfecţie. 2 zile am stat cu el, alături de prietenii lui, indieni Warao. Călătoream pe canale cu barca lui, ne tăiam drum cu maceta prin desis la vânătoare de tarantule, pescuiam piranha ca să avem ce mânca şi dormeam în hamace agăţate între stâlpi, într-o casă fără pereţi, acoperită cu stuf, pe malul apei.  Şi ne-am înţeles perfect.

Luiz e un pirat. “Pirata” li se spune acolo ghizilor neautorizaăţi, care agaţă turişti sau lucrează la negru în combinaţie cu agenţii obscure. Estupido gringo suntem fiecare dintre noi câteodată, când nu putem să vedem în spatele învelişului necizelat, dincolo de prima impresie, când nu putem să vedem Omul care stă în faţa noastră.

Aşa că dacă vreţi vreodată să vedeţi Delta Orinocco-ului şi ajungeţi în Tucupita, cîutaţi-l pe Luiz.

E cel mai bun !”

*fotografie realizata de Daniel Homorodean

JobShop 2011

Suntem invitați la JobShop. Iata şi comunicatul de presă:

Organizaţia studenţească BEST Cluj-Napoca organizează în perioada 11-15 aprilie cea de-a XVII-a ediţie a evenimentului de carieră JobShop. JobShop este cel mai mare eveniment naţional de carieră pentru studenţii şi absolvenţii din România, fiind dezvoltat de organizaţia BEST în trei dintre cele mai mari centre universitare din ţară: Cluj-Napoca, Iaşi şi Timişoara.

Evenimentul JobShop doreşte să reunească cei trei factori necesari dezvoltării forţei de muncă specializate: studenţii, universitatea şi companiile. Evenimentul se doreşte a fi un spaţiu sinergic, unde cele trei entităţi fac schimb de experienţă şi informaţii. Studenţii participanţi află care sunt companiile dornice să îi angajeze. Companiile au ocazia de a sta faţă în faţă cu viitorii angajaţi, iar Universitatea se asigură să îndeplinească rolul de legătură între cele două părţi. Universitatea are oportunitatea de a se ajusta nevoilor pieţei, în ceea ce priveşte specialiştii care sunt necesari pe piaţă şi de a oferi astfel studenţilor o educaţie conformă cu trendurile actuale. Astfel, în cadrul evenimentului, studenţii îşi pot găsi atât locuri de muncă, cât şi companii care oferă internship-uri ori locuri pentru practică.

Pe lângă cele două zile de stand, care vor avea loc miercuri, 13 aprilie, şi joi, 14 aprilie, într-un cort special amenajat în curtea Universităţii Tehnice, JobShop include şi traininguri pentru studenţi susţinute de persoane specializate, prezentări de companie, vizite la companii, competiţii, prezentări şi discuţii despre business start-up şi întâlniri cu reprezentanţi ai firmelor participante.

În cadrul JobShop-ului are loc şi BEST Academics and Companies (BACo), o masă rotundă la care se întâlnesc reprezentanţi ai Universităţii Tehnice, ai companiilor şi ai studenţilor. La această masă rotundă are loc o discuţie de ordin academic, unde este important punctul de vedere al tuturor celor trei părţi constituente mai sus menţionate.

Până acum, la ediţia din acest an a evenimentului şi-au anunţat participarea peste 30 de companii, printre care Nokia România, Continental AG România, Property Shark.

BEST – Board of European Students of Technology este organizaţia europeană a studenţilor din domeniul tehnic înfiinţată în 1989 în Grenoble. În acest moment sunt grupuri locale BEST în 89 universităţi din 30 de ţări Europene.

Grupul local Best Cluj-Napoca a fost înfiinţat în anul 1995 şi reprezintă Universitatea Tehnică Cluj-Napoca în cadrul organizaţiei europene. În România mai sunt înca 4 grupuri locale în fiecare mare centru universitar: Braşov, Bucureşti, Iaşi şi Timişoara. Printre scopurile organizaţiei noastre se numără asigurarea unei educaţii complementare studenţilor din domeniul tehnic, sprijin în căutarea unui loc de muncă şi în dezvoltarea carierei încă din primii ani de facultate şi implicarea în sistemul de învatământ european.

Mai multe informaţii despre eveniment pot fi găsite pe adresa www.jobshop.ro.

Cafe Boheme

Cum vă spuneam şi în posturile anterioare, săptămâna trecută am facut un tur al vestului ţării pentru a ţine câteva traininguri merchandiserilor G7 din aceasta regiune. Nu am uitat să ma simt bine între timp şi să explorez oraşele vizitate, seara, după program.

Astfel am ajuns în cafeneaua Boheme din Arad, unde am avut parte de o infuzie de muzică europeană de cea mai buna calitate, condimentată cu un vin roşu și bun la pahar.
Nu m-am putut abține, şi pentru că mi-a plăcut atât muzica, am intrat în legătură cu cei doi proprietari – o doamnă amabilă cu voce cladă și un bătrânel cu par lung si grizonat, care servea din spatele barului. La rugămintea mea “dulce ca o savarină”, mi-au dat pe stick câteva dintre melodiile care mi-au incântat urechile (vre-o 2 Gb) şi de atunci le tot ascult.

Iată niște mostre si pentru voi, să vă deschid apetitul pentru muzică boemă…

Un biciclist nebun şi frica de cădere

Stăteam pe marginea unei clădiri de cel puțin 10 etaje și nu aveam de ce să mă țin. Deodată, mi-am pierdut echilibrul și simțeam  că mă desprind de marginea îngustă pe care stau. Ţip dar degeaba, nu e nimeni sa ma audă. Știu ca voi muri. Şi cad.

Ma trezesc transpirată, cu inima galopând ca după 3 cafele tari și tremurând de frică. Aş vrea să-mi dau două palme și să-mi spun ca n-a fost decât un vis, și totuși parcă încă simt teama și căderea și amețeala cauzată de înălțime. Îmi ia câteva minute bune să mă calmez, timp în care îl strâng tare pe Ovi în brate să mă asigur ca e cald, real, lângă mine.

În timpul zilei, dau peste poza de mai jos și, deși uitasem complet de vis, creierul meu face analogia instant și mă trezesc tremurând din nou. “Fake”, îmi spun, ca să mă calmez,  dar dau totuși click pe link-ul de sub poză mai mult să găsesc alte poze interesante decât pentru a verifica dacă e contrafăcută poza. M-a bătut suficient soarele în cap pe vârfuri de stânca încât să îmi dau seama că aşa ceva NU SE POATE!

Culmea, exista un biciclist pe nume Vittorio Brumotti și a fost acolo sus, pe vârful acela, ba chiar a intrat și în Cartea Recordurilor pentru asta. Nu contează că a tras bicicleta sus cu o sfoară. Bravo lui ca s-a gândit la asta. Eu nu aş fi stat într-o roata pe piscul acela nici dacă de jur împrejurul vârfului ar fi fost plasă. Şi știți ce a făcut după aceea? A sărit! Da, a sărit cu tot cu bicicletă! Uite aici!

Un discurs de anul trecut al Lianei Nemes, ne vorbea despre sfera de confort și despre cum nici un lucru măreț nu se poate întâmpla dacă nu încercam să ne depășim limitele. Sunt de acord, și mai mult, cred că această zonă este cel mai mare dușman al evoluției noastre și principalul obstacol între ceea ce suntem și ceea ce putem deveni. Îmi propun să fac în fiecare zi câte ceva prin care să îmi provoc și să-mi împing limitele. Vă invit să încercați și voi.

Napule e’ mille culure

Aşa zic ei cu mândrie şi trei bătăi cu pumnu’-n pept, mai ceva ca noi ăştia de pe la Cluj… Pe mine m-a bufnit râsul… e cam greu să nu te bufnească râsul ascultându-i şi văzându-i pe napoletani – şi nu mint ce zic: e într-adevăr cel mai colorat oraş pe care l-am văzut vreodată.

Străzi înguste cu rufe colorate atârnând de la balcoane, scootere omniprezente de parca ies direct din show-ul lui Eddie Izzard, urlându-ţi la ureche cu toata subtilitatea lor de bolovani scuipaţi din Vezuviu: “Ciao!!!” şi delicioase ciudăţenii cum rar gaseşti prin alte locuri.

Am ajuns într-o seara şi m-au întâmpinat pe peronul gării nu mai putin de 3 napoletani dintre care unul era  prietenul meu, Mauro (cunoştinţă veche din peregrinările mele prin Europa), iar ceilalţi, colegii lui de apartament. M-au dus acasa să păpăm… mâncare italienească cu nenumăratele lor feluri: peşte, paste, vinuri, cărnuri, mozarella, şi prăjituri. De fapt pot considera întraga mea şedere în Italia, un răsfaţ al gustului, pentru că nici unde în lume n+am văyut mai multa apreciere adusă mâncării. M-am simţit, pe scurt, ca Julia Roberts în Eat Pray Love, redescoperindu-şi pofta de viaţă odată cu apetitul. Cum să mă mai ridic de pe scaun? Noroc că după masă, napoletanii mei, reuniţi cu al 4-lea coleg de apartament, au început ritualul de digestie – trei chitare, dintre care una electrică, o vioară şi cel puţin două voci de barriton m-au făcut să încremenesc pe scaun cu urechile ciulite şi ochii mari până pe la 3 dimineaţa, sorbindu-mi vinul care nu părea să se termine niciodată.

A doua zi a început devreme, prea devreme, pentru că unul dintre băieţi avea chef de Verdi şi răsuna Aida în toată clădirea..  m-am îmbrăcat leneşă şi ameţita de la vin şi am pornit la cutreierat orașul.

Portul cu valurile uriașe, cartierul spaniol, piazza acoperită, catacombele, domul – fiecare luate individual nu sunt de magnitudinea monumentelor din Roma, dar împreună crează un mozaic colorat extrem de vivid și de atrăgător – plin de legende, sfinți și obiceiuri locale.

Stai şi te miri… şi nu te miri de locuri, ci de oamenii care păstrează cultura napolatenă vie, de parca sângele lui San Gennaro amu ni s-a lichefiat, Margherita s-a inventat ieri şi Pulcinella înca mai traieşte, atrăgând în capcane hilare turiştii rătăciţi si jucând şotii  celebritaţilor cazate prin hotelurile de 5 stele din golf.  Şi înainte să-ţi mai urle careva în ureche să iubeşti Nepoli-ul, turist necunoscător că dacă nu…o să arzi în iad, a trebuit să ne ascundem de o furtună cu grindină într-o cafenea micuță, fără scaune, ca toate celelelte, și sa bem forțat a 5-a cafea de un deget din ziua respectivă. La cererea mea de a o dilua, barmana/patroană și-a făcut de trei ori cruce şi mi-a adus un pahar de apă fiarta jurând pe acelaşi sânge al sfântului Gennaro că ea nu comite un astfel de sacrilegiu, aşa că , dacă vreau, să mă servesc singură.

Cu inima bătând ca toaca măicuțelor de la Rimetea, capul vâjâind de informație nouă și picioarele cerșind patul, am mers să mâncam din nou și din nou ne-am îndopat ca porcii înainte de Crăciun… Pe urmă, cântând din toți plămânii, am urcat pe ceva deal să vedem Vezuviul noaptea. Ui’ splendoare:

M-am dus la somn luând un pumn de metroclopramide și bolborosind în napoletană. Nu-mi mai amintesc ce, dar eram la fel de trista că urmează să plec din Napoli pe cât de bucuroasă că urmează să ajung la Roma. :D

Dimineața când m-am trezit, băieții erau plecați la şcoală, dar între perete şi marginea uscătorului de haine era agățat un mesaj de rămas bun, scris într-o engleză stricată, dar care mi-a umplut sufletul de bucurie. “Tornero”, le-am răspuns, pe aceeași foaie ruptă de hârtie și am plecat spre gară.

(Am scris acest post acum multe, multe luni pentru a fi publicat pe un alt blog de călătorii. Astăzi mi-a revenit în cale și cu această ocazie m-am gândit să vă povestesc despre călătoriile mele cu scopul de a vă trezi un dor de ducă și o curiozitate pe care eu, cu greu le înfrânez. PS: Acest post a fost corectat după sfatul si intervenția lui Mauro :) Multumesc.)