Je n’ai pas peur de la route
Faudrait voir, faut qu’on y goûte
Des méandres au creux des reins
Et tout ira bien là
Le vent nous portera

Vă spuneam în primul post despre Sfântu Gheorghe că prima impresie a mea despre deltă a fost dominată de un peisaj nisipos cu vânt. Ei bine nu doar prima impresie, ci întregul sejur, zi după zi, atrasă de o forță irezistibilă la malul mării, simțeam firișoarele de nisip purtate de vânt lovindu-mă peste faţă şi mă gândeam fără să vreau la versurile frumoase de mai sus.

Căldura soarelui mă împingea să port turbane făcute din fustele văratice aduse cu mine și să îmi arunc prosopul peste spate, pentru că umbreluțele, absolut inutile, zburau în depărtări cu o disperare aproape copilărească, asemeni celei din videoclipul piesei amintite. Atât de mult mă obseda această melodie, încât probabil ar trebui să o asculţi în timp ce citești aceste rânduri pentru a înțelege ce am simțit.

Într-una dintre seri, apa era caldă și plină de meduze: una lângă alta, lipicioase și inofensive erau zeci, sute, mii de ființe translucide care împărțeau cu noi același spațiu. Mă uitam la ele fascinată și mă feream temătoare din calea lor ca și cum n-aş fi vrut să le disturb traiectoria marină.

Ovidiu se plângea de singurătate: unde e atmosfera de stațiune? tarabele, oamenii din apa? nebunia? Îi simțeam în glas, nostalgia vacanțelor din copilărie, când marea era un privilegiu și cea mai mare bucurie pe care și-o putea imagina. Eu nu am avut parte de acest privilegiu, aşa că marea asta: goală, calmă și stranie, o simțeam ca fiind a mea și mă bucuram din tot sufletul că nu trebuie sa o împart cu străini care îmi invadează intimitatea.

Marea mea personala, o mare aşa cum o vedeam acum, prima oară, aici:  doar meduzele, vacile aproape boeme care dormeau pe malul mării, fără să se sinchisească de turiștii sporadici, și câțiva pescăruși; un cântec obsesiv, câteva personaje ale lui Bulgakov aievea, pentru că e greu să separi ceea ce viețuiește în tine de ceea ce există în afara ta, și iubitul meu – mereu în apă, mereu morocănos, mereu curios, admirând ore în şir un peștișor blocat într-o bulă de apă de la mal, sau o plantă nemaiîntâlnită.

Locul nostru preferat, a fost de departe gura de vărsare a Dunării, unde apa mică și cristalină făcea să se întrezărească mii de pești argintii și de viermișori, vânați la rândul lor de păsări de dimensiuni și culori diferite. Am stat ore să ne chiorâm la ei, și am revenit a doua zi, urmați de o potaie cu păr sârmos din sat, pusă pe joacă, care într-un moment de neatenție i-a furat șlapii lui Ovidiu și a alergat cu ei în mare spre hohotele mele de râs și disperarea proprietarului șlapilor, care nu i-a mai putut recupera din valuri.

Am lăsat Sfântu Gheorghe în urmă dimineața la ora 7, după o săptămână și ceva, cu tristețe și cu nostalgie, iar acesta la rândul său, ne-a făcut un ultim cadou: un răsărit glorios pe Dunăre, pe care l-am fotografiat de pe catamaran și pe care o să îl păstrez mereu în colțul ochiului. Ca să îi potolim lui Ovi dorul de stațiune, ne-am îndreptat spre o mare mult mai sălbatică și mai albastră- cea de la Constanţa, unde însă plaja era aproape la fel de pustie, iar gheretele, discotecile și stand-urile cu bunătăți demult închise. Am vizitat orașul în schimb, și pe faleză, în apropierea cazino-ului, când ne pregăteam să ne îndreptăm spre gară am realizat că nu avem nici o poză împreună, asa ca ne-am tras în chip cu marea și cu rânjete largi pe faţă, ne-am luat rămas bun de la vacanţă.

- S-a cam dus vremea lor, și vate și vântul seara…

Răspunsul său nu făcu decât să mă bucure și mai tare. Acum, seara când Ovi era pe dig la pescuit, puteam sta în hamac cu cartea în mana și berea lângă mine fără să mă tem că voi fi ciuruită de trompele însetate de sânge ale micilor vampiri.

Campingul s-a închis deja și acum turiștii sunt chiar mai puțini decât erau. Nici măcar trocariciul care ne ducea până la plajă și înapoi nu mai circulă… E timpul să ne bucurăm de deltă mi-am zis. Dragoș, un vecin de-al gazdei noastre, ne-a promis să ne ducă cu bărcuța sa cu motor (o barcă de lemn normală cu un motor de motocositoare montat pe ea) la insula Sacalin să vedem colonia de pelicani.

Dragoș e un copil blond și foarte bronzat care umblă doar desculț (singurul om treaz din sat după cele 2 zile de nuntă continuă) și care ne spune că este într-a 12-a la Tulcea, iar peste vară face bani de internat ducând turiștii la plimbări cu barca și vânzând pește. Ne povestește despre anul în care Dunărea a înghețat și a rămas blocat în Tulcea de Crăciun, nereușind să mai ajungă acasă la părinții săi. Spune ca pe atunci era și mai izolat satul, dar nici nu erau atât de multe reguli ca acum.

- De te prinde până și cu o plătică în barcă, te saltă.

Ne povestește că în primăvară au fost controale la toate casele din sat și pe cei pe care i-au prins cu pește ilegal i-au amendat și le-au confiscat proviziile. Ne descrie tot felul de moduri și unelte de pescuit și vorbește cu ură despre cei care “umblă cu curent”.

Am impresia când vorbesc cu el, că stau de vorbă cu un bătrân de vârsta lui nea Gelu, nu cu un copil de 18 ani.

Ne duce la insula Sacalin, unde sălbăticia e înfricoșătoare: văd doar apă peste tot și smocuri de iarbă sau trestie și crengi care ies din apa tulbure pentru a folosi ca reazăm păsărilor obosite de la atâta vânătoare. Văd pești sărind din apă, șerpi de dimensiuni considerabile, păsări de toate felurile, și undeva în orizont colonia maiestuoșilor pelicani. Nu ne putem apropia prea tare pentru că apa este mica și plina de alge. Dar stam la câteva zeci de metri de ei și ii admirăm minute în sir.

La întoarcere, vedem cabanițele vechilor paznici, acum părăsite,  și o luăm pe un canal mult mai îngust unde găsim ciulini. Ma fascinează nodul acesta crescut pe o rădăcina, al cărui conținut are un gust atât de bun. Îmi aduce aminte de nuca verde.

Ne mai bucurăm încă câteva minute de Dunărea cea darnică și iată-ne ajunși înapoi pe dig, unde băieții negociază o escapadă la pescuit pe a doua zi. Mă bucur în gând că Ovi e fericit, și în față îmi apare imaginea unui om privind spre un deal cu măslini și mângâind un câine, imagine care mă obsedează de când am început Maestrul și Margareta şi căreia sper să îi dezleg misterul mâine, în timp ce Ovi, ca un bărbat adevărat, aduce mâncarea în casă.

Drumul de nisip care ne-a purtat până la casa lui nea Gelu (gazda noastră), de-a lungul digului, ne îngreuna înaintarea, însă acoperișurile de stuf și mirosul de deltă, ne făceau ușor aerieni și plini de bună dispoziție la ceea ce avea să urmeze.

- Îmi las bagajul și merg la mare, spune hotărât Ovidiu. Eu eram puțin sceptică pentru că se lăsa încet seara și teama de țânțarii nenumărați din descrierile prietenilor, îmi cam paraliza orice îndrăzneală.

Casa albastră, tradițională, a lui nea Gelu cu decorațiuni marine ne îmbie înăuntru. Suntem așteptați. Avem tot ce ne trebuie: bucătărie cu vase pentru gătit, living cu televizor, un dormitor micuț, şi duş. Modeste, dar suficiente. Mă surprinde faptul că nu există geamuri de sticlă, ci doar niște plase de țânțari și obloane grele de lemn.

Ne-am instalat repede și am alergat aproape până la mare la insistențele lui Ovidiu. Sunt cam 15 minute de mers pe jos străbătând Delta mică, o zonă superbă, plină de lotuși, trestii, egrete – în care vacile lăsate libere și caii sălbatici pasc pe câte un prund de pământ înconjurat de ape. Se văd câteva cazemate vechi, nemțești, părăsite, între zidurile cărora păsările și-au făcut cuib.

Cum te apropii de mare apare tot mai mult nisip în peisaj iar bălțile se răresc,  până când, în faţa ta se deschide o plajă lungă și fină, și o mare lentă, fără valuri, deasupra căreia se rotesc în zbor pescărușii. Ovidiu se aruncă în mare, sperând să înoate, dar are de mers cel puțin 100 de metri ca apa să îi ajungă la umeri. Eu ma așez pe nisip și las vântul să îmi bată în par, în timp ce soarele apune peste sat.

Ei, dar vântul ăsta nu stă cuminte ci se întețește amenințător ridicând rotocoale de nisip în aer, care plutesc în lumina roșie a apusului ca o ceață. Aceasta este prima mea fotografie mentală din deltă. Din păcate însă, chiar în acea seară aparatul foto mi s-a blocat și nu am reușit sa captez altfel imaginea decât asa cum ochiul meu a surprins-o: cu nisipul roșiatic strălucind cam la un metru de sol, cu vântul bătând atât de tare încât trebuia să îmi acopăr faţa, cu florile mov care mai târziu am aflat că își păstrează culoarea și după ce se usucă, înclinându-se în direcția vântului, și cu întunericul cuprinzând încet tot ce e în jurul nostru.

Zilele următoare, vom lua o barcă din sat și vom merge la insula Sacalin, vom vizita gura de vărsare a Dunării, și ne vom scălda în soarele palid de septembrie. Dar despre toate acestea, data viitoare.

Sunt destul de multe corturi dar uimitor de puţini oameni vorbesc românește pe aici: nemți, maghiari, austrieci… Râd în sine la gândul că dacă erau romani, locul arăta ca o cocină probabil și se auzeau manele stereo. Lăsăm lucrurile în mașină, luăm cu noi doar strictul necesar și pornim pe traseu: ne așteptăm să dureze cam 6 ore cu tot cu explorarea câtorva peşteri pe drum.

Primul hop nu se lasă mult așteptat: se pare ca trebuie sa trecem râul de foarte multe ori. În plus a plouat cu câteva zile în urmă, deci nu e prea ușor de trecut fără să te uzi puțin la picioare. Am tot încercat noi exerciţii de echilibristică de genul cățăratului pe stânci, săritului din piatră în piatră, ba chiar ne-am descălțat însă să te tot descalți din 10 în 10 minute e enervant și nu tocmai confortabil, aşa că la final de traseu, toți și fără excepție eram uzi la picioare.

Notă pentru vizitatori:  neapărat să vă aduceți o pereche de papuci de schimb și muulte șosete.

Valea râului este extrem de frumoasă: multă vegetație bogată, căderi de apă, peşteri și mici grote săpate în stâncă, bușteni căzuți peste râu – o minunăție a naturii de care puţini știu. Peste tot curățenie: nu chiştoace pe jos, nu doze de bere sau pungi, perfect pentru o ieșire liniștită de vară cu prietenii sau colegii. Traseul e lung, dar ușor – nu pune dificultăți fizice nimănui și asta era evident din varietatea turiștilor întâlniți pe traseu: familii întregi de la bunică la pisică își bucurau ochii cu peisajul abundent și umed.

Partea cea mai plină de adrenalină, pentru mine, a fost explorarea peşterii Măgura: o peșteră de peste 2 km lungime, neamenajată pentru turiști, în care întunericul și apa (cele mai mari fobii ale mele) se întâlnesc cu liliecii și teama de a te pierde într-un labirint de galerii subterane. Echipați cu frontale și hartă, și hotărâți să vedem fiecare tunel unde ne poartă, ne-am târât, am tremurat de frig și ne-am și rătăcit o data (deși nu recunoaște nimeni nimic), însă albul sclipitor al calcarului și frumoasele formațiuni speologice, complementate de grandoarea galeriilor și de zgomotul subtil și înfricoșător al liliecilor, au făcut din acesta experiență, una memorabilă.

Notă pentru vizitatori: nu vă avântați în peşteri fără frontală și hartă!

După ce am ieșit din peșteră , am continuat să urmăm marcajele pentru a ajunge la canion dar după vre-o jumătate de oră, am realizat că traseul ne poartă pe deasupra acestuia și ne-am întors pentru a urma valea râului. Canionul este îngust cu pereți verticali, atât de apropiați încât dacă deschizi brațele îi atingi pe amândoi, cu copaci răsturnați pe care calci pentru a traversa cheile și la capăt, cu o cascada de aproape 10 metri care se răstoarnă într-un ochi de apă limpede și plin de șerpișori. Este chiar valea râului Sighiştel, și în acest mic lac submerge  pentru a reapărea în aval după câteva zeci de metri.

Întoarcerea a fost floare la ureche și însoțiți de râsete și de gândul la grătarele pe care le vom face la gura cortului, aproape am alergat de-a lungul râului descoperind noi modalități inventive (și riscante) de a NU traversa valea. Ne-a și plouat puțin, doar atât cât să ne amintească cât de umezi ni-s deja bocancii și să ne lase grătarele doar pe jumătate gătite, dar cred că pot spune în numele tuturor că a fost o ieșire reușită.

Fotografiile au fost făcute de Daniel Homorodean.

“Firenze sogna, Firenze sogna, Ullallà
Il risveglio della sua voglia
Gentildonna lei, che sotto sotto si identifica
E fai viaggiare con il biglietto speciale,
Ma il viaggio è già finito da un po’.”

E un cântec al unei trupe de punkeri italieni, formată prin 1980 si numită Liftiba. De ce l-am citat aici? Pentru că a trebuit să mă aşez pe balustrada podului Santa Trinita şi să mă zgâiesc la Ponte Vecchio cu ochi goi, ca să înteleg ca drumul meu spiritual s-a încheiat deja şi că mă aflu aici în calitate de turist şi nimic mai mult.

Aşa că mi-am încălțat papucii mei de turist și am luat bătrâna cetate a vieții la pas, cu troller-ul zgâlțâindu-se pe piatra cubica, în urma mea.

E cald afară și bate puțin vântul. Am impresia subită că tot acest oraş înghesuit e mai mic decât îmi imaginam. Parcă ajung oriunde într-un timp mult mai scurt decât îmi plănuisem, ceea ce mă bucură dar mă face şi să mă îngrijorez că voi vedea TOT prea repede şi nu voi mai avea ce face. Stupid, nu? Picioarele mă poartă spre Piazza Del Duomo şi mă gândesc că e cel mai frumos lucru pe care l-am văzut vreodată, dar nu sunt aici sa vad lucruri frumoase, ci să simt orașul, aşa că mă urmărește o frustrare inexplicabilă.

Mănânc îngheţată şi paste, beau vin şi intru în discuţii cu diverşi localnici sau turişti. Toată lumea ştie engleză, e deschisă şi bucuroasă să-mi răspundă la întrebări. Îmi fac rezervări la muzee, mă cazez la hotel, ies la plimbare, mă chiorăsc la magazinele de pe via Tornabuoni de parca mi-aş putea permite ceva şi încerc să mă simt cumva ca acasă, dar sentimentul copleșitor că sunt un turist rătăcit (vorba cântecului) nu mă lasă în pace pâna seara la culcare.

A doua zi mă trezesc ceva mai bine dispusă, și hotărâtă să mă resemnez. O să valorific fiecare secundă a şederii mele aici. FIECARE! Îmi fac un plan de bătaie și pornesc agale către Piazza della Segnoria: o sa petrec dimineaţa la Uffizi, după amiaza la Palazzo Pitti, iar deseară o sa mă caţăr pe deal la Piazzale Michelangelo sa admir punctele de Belvedere. Zis şi făcut.

Seara târziu, pe o bancă în faţa bisercii San Miniato al Monte, stau si mă gândesc la toate lucrurile pe care le-am văzut, şi realizez că nimic nu aş vrea mai mult decât să împart cu cineva tot ce simt. Sunt împroșcată cu frumusețe, o frumusețe atât de profundă încât frustrarea mea de ieri pare uşor ireală. Un ghid la Uffizi spunea despre florentini că ei se credeau a fi singurii cunoscători ai esteticii din lume. Pe fiecare stradă, fiecare detaliu arhitectural, fiecare casă par încremenite în trecut, într-o lume în care arta valora mai mult decât aurul.

În jurul lor, roiesc ca nişte viespi, turistii si comercianţii ambulanţi, toţi Înfruptându-se hămesiți cu polen rânced şi dulceag, dar înca hrănitor pentru ochii străini şi curioşi sau buzunarele crescânde ale localnicilor. Şi-mi amintesc de Amsterdam, şi de ghidul nostru care repeta la sfârşitul fiecărei prezentări cu o voce undeva între ironică şi admirativă: “It’s all for the business – the freedom, the tolerance, the vices…”

În ultima zi am vizitat Grădinile Boboli, Galleria Accademica și câteva muzee mai mici, după care am ales să îmi petrec dupăamiaza cum fac toţi tinerii florentini: pe iarbă, în Piazza Santa Maria Novella – unde e mereu aglomerat, se râde, se vorbeşte, se visează, pacifiştii şi asociaţile anti drog işi sprijină cauza printre turişti adunaţi în jurul lor, iar comercianţii sunt mai puţini decât în alte părti. Pare un loc ideal pentru a-ţi odihni picioarele răpuse de atâta mers. În plus creierul se descongestionează şi la căldura plăcută a soarelui de primăvară, reuşeşte să filtreze toata informaţia cu care a fost bombardat.

Mă gândeam la ce este Florența acum, dacă atunci era capitala culturală a lumii. O ciudată relicvă plină de viaţă. Mă trezesc râzând de acest gând absurd, dar următoarea întrebare deja se cuibăreşte înfricoşator în mine: unde mă îndrept de aici?

Până una alta, spre hotel să-mi fac bagajul. Restul deciziilor le las pe altă data. Gândul la ‘acasa’ e din ce în ce mai apetisant…

Până una alta, iată povestea lui Luiz aşa cum am ascultat-o noi, luni seară!

*fotografie realizata de Daniel Homorodean

Voi ştiţi că în ziua de azi înca mai există piraţi. Aţi auzit de cei somalezi… Dar piraţi există şi în alte locuri ale lumii.

Vă voi povesti cum am dat de unul dintre ei, cum am fost răpit şi cum am petrecut 3 zile cu acesta.

Eram în Venezuela, într-o călătorie de 2 săptămâni prin junglă. În ultimele 3 zile mi-am propus să  vizitez delta fluviului Orinocco, dar am ajuns prea târziu la agenţie şi turul organizat plecase.

Carlos, de la agenţie, mi-a zis că mă rezolvă altfel. Să mă duc cum pot în Tucupita, oraşul de la intrarea în deltă, şi îmi aranjează el să mă aştepte un ghid destoinic, bun vorbitor de engleză, care mă va duce la un hotel, îmi va arăta oraşul şi mâine mă va duce în deltă. Îl cheamă Luiz.

Aşa că găsesc o maşină şi ajung la amiază în Tucupita, în piaţa centrală. E o căldură infernală şi umezeală ca într-o saună. Oraşul complet pustiu şi nici urmă de ghid, aşa că stau în saună cu rucsacul langa mine, deja nervos.

După câteva minute, la o margine a pieţei apare o arătare. Un individ care vine hotărât spre mine privindu-mă fix. Tuciuriu, fibros, lipăind desculţ pe asfalt cu pantalonii suflecaţi, cu un tricou murdar şi găurit, mustaţa pe oală, cu o cicatrice pe obrazul stâng şi ochi sfredelitori.

- Ola ! Soy Luiz !

Şi îmi intinde mâna lui, brună, păroasă, noduroasă, gata să strângă.

[întind şi eu mâna în stilul lui Luiz]

- Hi Luiz, so you are my guide ?

L-am lăsat cu mâna întinsă şi l-am întrebat în engleză, de momeală…

- NO. Hablo. Ingles !

Ca gloanţele au ieşit cuvintele din gura lui. Parcă eram într-un univers paralel, într-un film cu Clint Eastwood şi în faţa mea era acel bandito ars de soare, cu cartuşiera pe piept şi pistoalele îndreptate spre mine, gata să tragă.

Asta e, am intrat in joc, trebuie sa merg mai departe.

- Ola, Luiz !

Abia aştepta să mă strângă…

- We go to hotel ?

- Vamos, tomamos un taxi !

Ca prin minune, un taxi apare în piaţa pustie chiar atunci. Mă urc în spate, Luiz, lângă mine. Taxi-ul a şi pornit, fără să i se spună adresa şi merge, merge, iese din centru. Ne hurducăm pe uliţe desfundate, printre case mici, sărăcăcioase, cu garduri înalte ornate cu sârmă ghimpată. Şi oprim, în faţa unei casuţe. Luiz sare jos şi îmi apucă rucsacul.

- Dar Luiz, ăsta nu e hotel…

- Es mi casa ! Vamos !

Taximetristul mă priveşte amuzat. Am intrat in joc, deci joc mai departe, ce să fac… Intrăm în casa lui Luiz, pe un coridor întunecat, igrasios. Îmi deschide cu zăvorul o uşă metalică şi îmi arată:

- Tu cuarto ! Camera ta!

O celulă fără geamuri, cu un bec chior, gol,  atârnând de un fir din tavan. Un pat desfundat. Şi mai ales uşa – din metal masiv, cu zăvor atât pe dinăuntru, cât şi pe dinafara.

-  Intră! Nevastă-mea o să-ţi aducă de mâncare!

Vaai, îmi zic, în ce m-am putut băga… Nimeni nu ştie că-s aici. Ăştia au pus totul la cale de la bun început. …Răpit în Venezuela…. Ştiam că se întâmplă răpiri pentru răscumpărare, dar nu credeam că mi se va întampla tocmai mie. Acum, era cazul să joc ultima carte. Să joc tare.

- NUU! NU, Luiz! Nu vreau să-mi dea nevasta ta de mâncare! Nu vreau să stau aici în celula asta! Eu am venit să stau la hotel, să mi se arate oraşul, să fiu dus în deltă! Nu stau aici! Vreau să vorbesc cu Carlos, acum!

Luiz a ramas trăznit, cu ochii bulbucaţi şi gura deschisă. Făcea ture pe hol, gesticulând muţeşte, ca beat, apoi a intrat într-o cameră şi a ieşit după scurt timp cu un caiet in mână, un caiet de şcoală, umflat de umezeală, pe care l-a deschis la întâmplare şi mi l-a pus în faţă.

- Mira! Mira aqui! Uită-te aici!

Paginile erau pline de scris mărunt, în divere stiluri, în diverse limbi.

- Aqui, ingles !

În engleză, cineva spunea … că Luiz e cel mai bun ghid, că ştie delta ca nimeni altul, că iţi oferă o experienţă de neuitat la un preţ imbatabil.

- Aqui… Aqui… frances… japonez..

Ochii lui Luiz înotau în lacrimi.

- Vamos, hai în centru, să-l sunăm pe Carlos…

Y yo, estupido gringo, am realizat ce-am făcut. Omul m-a luat din stradă, m-a dus la el acasă, mi-a dat cea mai bună cameră pe care o avea, nevasta lui îmi pregătea masa… şi eu, l-am acuzat că m-a răpit. Am ajuns în centru,  l-am sunat pe Carlos, ne-am lămurit, am primit de mâncare, am fost dus la hotel şi a doua zi am plecat cu Luiz în deltă.

Luiz ştia delta la perfecţie. 2 zile am stat cu el, alături de prietenii lui, indieni Warao. Călătoream pe canale cu barca lui, ne tăiam drum cu maceta prin desis la vânătoare de tarantule, pescuiam piranha ca să avem ce mânca şi dormeam în hamace agăţate între stâlpi, într-o casă fără pereţi, acoperită cu stuf, pe malul apei.  Şi ne-am înţeles perfect.

Luiz e un pirat. “Pirata” li se spune acolo ghizilor neautorizaăţi, care agaţă turişti sau lucrează la negru în combinaţie cu agenţii obscure. Estupido gringo suntem fiecare dintre noi câteodată, când nu putem să vedem în spatele învelişului necizelat, dincolo de prima impresie, când nu putem să vedem Omul care stă în faţa noastră.

Aşa că dacă vreţi vreodată să vedeţi Delta Orinocco-ului şi ajungeţi în Tucupita, cîutaţi-l pe Luiz.

E cel mai bun !”

*fotografie realizata de Daniel Homorodean

Organizaţia studenţească BEST Cluj-Napoca organizează în perioada 11-15 aprilie cea de-a XVII-a ediţie a evenimentului de carieră JobShop. JobShop este cel mai mare eveniment naţional de carieră pentru studenţii şi absolvenţii din România, fiind dezvoltat de organizaţia BEST în trei dintre cele mai mari centre universitare din ţară: Cluj-Napoca, Iaşi şi Timişoara.

Evenimentul JobShop doreşte să reunească cei trei factori necesari dezvoltării forţei de muncă specializate: studenţii, universitatea şi companiile. Evenimentul se doreşte a fi un spaţiu sinergic, unde cele trei entităţi fac schimb de experienţă şi informaţii. Studenţii participanţi află care sunt companiile dornice să îi angajeze. Companiile au ocazia de a sta faţă în faţă cu viitorii angajaţi, iar Universitatea se asigură să îndeplinească rolul de legătură între cele două părţi. Universitatea are oportunitatea de a se ajusta nevoilor pieţei, în ceea ce priveşte specialiştii care sunt necesari pe piaţă şi de a oferi astfel studenţilor o educaţie conformă cu trendurile actuale. Astfel, în cadrul evenimentului, studenţii îşi pot găsi atât locuri de muncă, cât şi companii care oferă internship-uri ori locuri pentru practică.

Pe lângă cele două zile de stand, care vor avea loc miercuri, 13 aprilie, şi joi, 14 aprilie, într-un cort special amenajat în curtea Universităţii Tehnice, JobShop include şi traininguri pentru studenţi susţinute de persoane specializate, prezentări de companie, vizite la companii, competiţii, prezentări şi discuţii despre business start-up şi întâlniri cu reprezentanţi ai firmelor participante.

În cadrul JobShop-ului are loc şi BEST Academics and Companies (BACo), o masă rotundă la care se întâlnesc reprezentanţi ai Universităţii Tehnice, ai companiilor şi ai studenţilor. La această masă rotundă are loc o discuţie de ordin academic, unde este important punctul de vedere al tuturor celor trei părţi constituente mai sus menţionate.

Până acum, la ediţia din acest an a evenimentului şi-au anunţat participarea peste 30 de companii, printre care Nokia România, Continental AG România, Property Shark.

BEST – Board of European Students of Technology este organizaţia europeană a studenţilor din domeniul tehnic înfiinţată în 1989 în Grenoble. În acest moment sunt grupuri locale BEST în 89 universităţi din 30 de ţări Europene.

Grupul local Best Cluj-Napoca a fost înfiinţat în anul 1995 şi reprezintă Universitatea Tehnică Cluj-Napoca în cadrul organizaţiei europene. În România mai sunt înca 4 grupuri locale în fiecare mare centru universitar: Braşov, Bucureşti, Iaşi şi Timişoara. Printre scopurile organizaţiei noastre se numără asigurarea unei educaţii complementare studenţilor din domeniul tehnic, sprijin în căutarea unui loc de muncă şi în dezvoltarea carierei încă din primii ani de facultate şi implicarea în sistemul de învatământ european.

Mai multe informaţii despre eveniment pot fi găsite pe adresa www.jobshop.ro.

Astfel am ajuns în cafeneaua Boheme din Arad, unde am avut parte de o infuzie de muzică europeană de cea mai buna calitate, condimentată cu un vin roşu și bun la pahar.
Nu m-am putut abține, şi pentru că mi-a plăcut atât muzica, am intrat în legătură cu cei doi proprietari – o doamnă amabilă cu voce cladă și un bătrânel cu par lung si grizonat, care servea din spatele barului. La rugămintea mea “dulce ca o savarină”, mi-au dat pe stick câteva dintre melodiile care mi-au incântat urechile (vre-o 2 Gb) şi de atunci le tot ascult.

Iată niște mostre si pentru voi, să vă deschid apetitul pentru muzică boemă…

Ma trezesc transpirată, cu inima galopând ca după 3 cafele tari și tremurând de frică. Aş vrea să-mi dau două palme și să-mi spun ca n-a fost decât un vis, și totuși parcă încă simt teama și căderea și amețeala cauzată de înălțime. Îmi ia câteva minute bune să mă calmez, timp în care îl strâng tare pe Ovi în brate să mă asigur ca e cald, real, lângă mine.

În timpul zilei, dau peste poza de mai jos și, deși uitasem complet de vis, creierul meu face analogia instant și mă trezesc tremurând din nou. “Fake”, îmi spun, ca să mă calmez,  dar dau totuși click pe link-ul de sub poză mai mult să găsesc alte poze interesante decât pentru a verifica dacă e contrafăcută poza. M-a bătut suficient soarele în cap pe vârfuri de stânca încât să îmi dau seama că aşa ceva NU SE POATE!

Culmea, exista un biciclist pe nume Vittorio Brumotti și a fost acolo sus, pe vârful acela, ba chiar a intrat și în Cartea Recordurilor pentru asta. Nu contează că a tras bicicleta sus cu o sfoară. Bravo lui ca s-a gândit la asta. Eu nu aş fi stat într-o roata pe piscul acela nici dacă de jur împrejurul vârfului ar fi fost plasă. Şi știți ce a făcut după aceea? A sărit! Da, a sărit cu tot cu bicicletă! Uite aici!

Un discurs de anul trecut al Lianei Nemes, ne vorbea despre sfera de confort și despre cum nici un lucru măreț nu se poate întâmpla dacă nu încercam să ne depășim limitele. Sunt de acord, și mai mult, cred că această zonă este cel mai mare dușman al evoluției noastre și principalul obstacol între ceea ce suntem și ceea ce putem deveni. Îmi propun să fac în fiecare zi câte ceva prin care să îmi provoc și să-mi împing limitele. Vă invit să încercați și voi.

Străzi înguste cu rufe colorate atârnând de la balcoane, scootere omniprezente de parca ies direct din show-ul lui Eddie Izzard, urlându-ţi la ureche cu toata subtilitatea lor de bolovani scuipaţi din Vezuviu: “Ciao!!!” şi delicioase ciudăţenii cum rar gaseşti prin alte locuri.

Am ajuns într-o seara şi m-au întâmpinat pe peronul gării nu mai putin de 3 napoletani dintre care unul era  prietenul meu, Mauro (cunoştinţă veche din peregrinările mele prin Europa), iar ceilalţi, colegii lui de apartament. M-au dus acasa să păpăm… mâncare italienească cu nenumăratele lor feluri: peşte, paste, vinuri, cărnuri, mozarella, şi prăjituri. De fapt pot considera întraga mea şedere în Italia, un răsfaţ al gustului, pentru că nici unde în lume n+am văyut mai multa apreciere adusă mâncării. M-am simţit, pe scurt, ca Julia Roberts în Eat Pray Love, redescoperindu-şi pofta de viaţă odată cu apetitul. Cum să mă mai ridic de pe scaun? Noroc că după masă, napoletanii mei, reuniţi cu al 4-lea coleg de apartament, au început ritualul de digestie – trei chitare, dintre care una electrică, o vioară şi cel puţin două voci de barriton m-au făcut să încremenesc pe scaun cu urechile ciulite şi ochii mari până pe la 3 dimineaţa, sorbindu-mi vinul care nu părea să se termine niciodată.

A doua zi a început devreme, prea devreme, pentru că unul dintre băieţi avea chef de Verdi şi răsuna Aida în toată clădirea..  m-am îmbrăcat leneşă şi ameţita de la vin şi am pornit la cutreierat orașul.

Portul cu valurile uriașe, cartierul spaniol, piazza acoperită, catacombele, domul – fiecare luate individual nu sunt de magnitudinea monumentelor din Roma, dar împreună crează un mozaic colorat extrem de vivid și de atrăgător – plin de legende, sfinți și obiceiuri locale.

Stai şi te miri… şi nu te miri de locuri, ci de oamenii care păstrează cultura napolatenă vie, de parca sângele lui San Gennaro amu ni s-a lichefiat, Margherita s-a inventat ieri şi Pulcinella înca mai traieşte, atrăgând în capcane hilare turiştii rătăciţi si jucând şotii  celebritaţilor cazate prin hotelurile de 5 stele din golf.  Şi înainte să-ţi mai urle careva în ureche să iubeşti Nepoli-ul, turist necunoscător că dacă nu…o să arzi în iad, a trebuit să ne ascundem de o furtună cu grindină într-o cafenea micuță, fără scaune, ca toate celelelte, și sa bem forțat a 5-a cafea de un deget din ziua respectivă. La cererea mea de a o dilua, barmana/patroană și-a făcut de trei ori cruce şi mi-a adus un pahar de apă fiarta jurând pe acelaşi sânge al sfântului Gennaro că ea nu comite un astfel de sacrilegiu, aşa că , dacă vreau, să mă servesc singură.

Cu inima bătând ca toaca măicuțelor de la Rimetea, capul vâjâind de informație nouă și picioarele cerșind patul, am mers să mâncam din nou și din nou ne-am îndopat ca porcii înainte de Crăciun… Pe urmă, cântând din toți plămânii, am urcat pe ceva deal să vedem Vezuviul noaptea. Ui’ splendoare:

M-am dus la somn luând un pumn de metroclopramide și bolborosind în napoletană. Nu-mi mai amintesc ce, dar eram la fel de trista că urmează să plec din Napoli pe cât de bucuroasă că urmează să ajung la Roma.

Dimineața când m-am trezit, băieții erau plecați la şcoală, dar între perete şi marginea uscătorului de haine era agățat un mesaj de rămas bun, scris într-o engleză stricată, dar care mi-a umplut sufletul de bucurie. “Tornero”, le-am răspuns, pe aceeași foaie ruptă de hârtie și am plecat spre gară.

(Am scris acest post acum multe, multe luni pentru a fi publicat pe un alt blog de călătorii. Astăzi mi-a revenit în cale și cu această ocazie m-am gândit să vă povestesc despre călătoriile mele cu scopul de a vă trezi un dor de ducă și o curiozitate pe care eu, cu greu le înfrânez. PS: Acest post a fost corectat după sfatul si intervenția lui Mauro Multumesc.)