Sa va zic ce am facut noi (io si inca 5 oameni) sambata dupamasa. Ne-am inteles sa ne intalnim la 2 jumate in gara. Ne-am luat belete pana la Jucu. Nu, nici unul dintre noi nu cunoaste pe nimeni in Jucu, nu lucreaza sau locuieste acolo. Am coborat la Jucu si primul lucru a fost sa ne luam belete inapoi pe trenul care se intorcea in Cluj peste 10 minute. Dupa ce ne-am vast cu beletele in posnar, am profitat de intarzierea  trenului ca sa ne tragem in chip cu Gara Jucu in toate pozitiile si moacele la care ne-am gandit. Pe urma ne-am urcat in tren si am venit inapoi in Cluj.

***

In apropierea garii din Tokyo, in zona numita HaraJuku, tinerii adolescenti japonezi se intalnesc pentru a da frau liber imaginatiei si creativitatii in ceea ce priveste expresia vestimentara. Daca credeati ca stilul Emo e iesit din comun si grotesc, atunci nu ati vazut ce se intampla in Harajuku. Copii astia isi trag sursele de inspiratie din costumele trupelor de rock japonez, din anime-uri, din carti, din jocuri video, dar mai mult decat atat: combina, mixeaza si rearanjeaza o gramada de elemente artistice dand nastere la ceva extrem variat pana aproape la limita kitch-ului. Daca exista in moda termenul de postmodernism atunci el s-a nascut in Harajuku si nu-i de mirare ca a devenit o sursa continua de inspiratie pentru toti designeri mari ai lumii.

Noi am aflat de Harajuku de la prietenul Rares, omul caruia daca ii zici ceva rau de Japonia primesti o bata de kendo peste cap. Culmea a prins. La primele seturi de poze trimise pe lista noastra de discutii eram oripilati, dar curand am aflat ca daca o zi nu ne primim doza de ciudatenie devenim frustrati si nervosi. Nu am inceput sa ne imbracam ca adolescentii din Harajuku dar ne-am tot gandit cum sa facem o astfel de manifestare si la noi, cand lui Bulanski i-a trecut prin capatana:

- Da ce mah, noi nu puteam face Harajuku nostru, ca tot avem GaraJucu aci aproape.

Asa ca weekendul asta organizam primul GaraJucu Party. O sa fie si un concurs de costume si castigatorul primeste un bilet de tren dus intors pentru 2 persoane pana in GaraJucu. O sa revin cu poze dupa. Pana una alta ne-am gandit sa mergem,  si noi astia de organizam sa ne tragem in chip cu GaraJucu ca sa dam putina soliditate ideii si sa aratam ca suntem seriosi ))

***

In gara, Sandu catre mine:

- Hai tu Bibi ia tu biletele ca io o sa izbucnsc in ras cand le cer.

- Bine mah! (ii iau legitimatiile din mana si ma intrc catre tanti de la ghiseu) 6 bilete catre GaraJucu aaaaaaa catre Jucu ahahahahahahahahahahahahahaha.

***

Am pus acest post ca  apartinand si categoriei “prin lume” unde de obicei scriu review-uri la calatoriile mele pe alte meleaguri )))) Faptul ca am mers juma de ora cu trenul se pune ca meleag strain, nu?

Ati patit vre-o data sa va ia un autocar dinasta la stop?

Eh? Eh?

Noi da. Noi, adica io cu Trollii si Fulgerica ne-am pus la stop in Deva dimineata pe la 8, cu o tona de bagaje (asteptabil de la 2 fete ati spune) pe care Trollii le cara de zor, inghitind in sec… Nici o tigara intreaga n-am pufait, ca ditai autocaru de 5 stelutze, supraetajat, cu aer conditionat, cabina de fumat, buda, televizor, si-alte jmecherii nemaivazute de dinastia ca noi care calatorim cu dacii luate la ocazie si carnat de personale. L-am intrebat subtil pe sofer cam cat planuieste sa ne ia, ca suntem mai calici asa de felul nostru si el lasand la ltitudinea noastra, am stabilit ca 10 lei pentru ruta Deva- Brasov este , vorba unui preten, bucata de prajitura. Atat de regal ma simtem pe scaunul de deasupra locului sferului, ca am decis sa-i pun si nume. Si pentru ca venea din Hamburg, i-am zis – Autocarul Ferdinand.

Daca tot ne-au ramas banii de transport, am zis ca de ce sa nu mancam noi in Unirea Shopping Center cu pretenii brasoveni inainte sa ne continuam dumul spre Buzau. Dar nici nu am poposit bine, ca a trebuit sa ne imbarcam din nou, de data asta intr-o rata care strabatea muntii pe la Siriu in cautarea altor aventuri nemaipomenite. Si aventurile…ah, de nu vrem sa le pomenim este nu pentru ca ne-au placut, dar imaginati-va ca din autocarul nostru Ferdinand, atat de gol si de lin ca am fi jucat golf pe culoarul dintre scaune sa fi avut o crosa, tocmai am urcat in rata Veta categorisita la minus 5 stele, plina ochi, mirosind a balega si emanandu-ne o cultura profunda inspirata din versurile unui CD cu selectii romanesti de cea mai buna calitate: de la Andre la Nicola, si de la Pepe la Cotabita (nu fac discriminari: ii urasc pe toti la fel..).

Langa mine o balena verde cuvanta intr-un telefon verde, ocupand un scaun si jumatate si ma priveste acuzator: cum de am indraznit sa ii iau si celalta jumatate de scaun? Trollii imi sopteste confuz ca nu intelege de ce tanti din fata lui are o pisica in cap. Ii sugerez sa nu o mangaie si ne vedem de drum. Druuuuum nu gluma: 5 ore, in care fundul meu ia forma unu lighian de plastic. Nu peste mult urca si o gasca de 20 de puradei galagiosi plecati cu sorcova, contribuind la vacarmul general al ratei Veta. Intr-un final seara si pe intuneric ajungem si in Buzau. V-as zice ca obositi si ofticati dar ne cuprinse o asemenea frenezie ca suntem aproape la locatie si ca deseara urma sa fie party party , si ca ne reunim cu gasca de Clujeni, de dansam si cantam in mijlocul drumului, fara nici o grija.

Sa va zic cati bani am dat pe drumul cu rata Veta? Mi-e rusine dar va zic: DUBLU…

Cum deschidem usa, ne napadeste un miros puternic de mancare de caine contrastant cu aerul rece si tare de afara. Aici nu conteaza ca-i Craciun, pute la fel ca-n orice zi a saptamanii… Tata o ia pe farmacista deoparte si o intreaba dupa un “small talk” prealabil de vre-o 5-10 minute:

- Stii cumva unde gasesc niste portocale eftine?
- Greu acuma in Ajun, ii raspunde, dar poti incerca la dughenele alea din spatele pietei. Prin geam se vad undeva, dicolo de parcare, dincolo de piata de legume si de tarabele la care se vand mici, niste depozite inchise din care tocmai iesea un tip cu gluga trasa pe cap si un fas pana la genunchi, palmand o tigara…
- Ala e, arata farmacista..
- Tu stai in masina, imi zice tata si se indreapta spre locul unde individul glugat isi facea rondul…

Il vad discutand ceva cu omul, dupa care se intoarce la masina si imi zice ca nu ii da, ca n-are explicandu-mi cu subinteles…”Nu ma cunoste si nu da la oricine”, dupa care pleaca sa mai faca o tura. La tarabele cu mici, cineva pare sa-l cunoasca pe sefu cu portocalele si ii face semn sa vina intr-acolo, dar primeste acelasi raspuns: “Nu mai am.” Dupa inca doua ture, tata da sa se intoarca in masina cand cineva il fluiera de dupa coltul unei dube si ii face semn sa il urmeze. Intra impreuna intr-unul din depozite, iar dupa o vreme (ingrijorator de lunga pentru mine), tatal meu iese in mod surprinzator fara zambetul de satisfactie pe care il asteptam pe fata…

Asteptarea ma chinuie ingrozitor…O fi reusit sa puna mana pe portocalele alea, au ba? Stiam ca vecinul nostru, cel care il rugase sa le cumpere, isi pusese toate sperantele in el.

Tata intra in masina si dupa ce trage usa dupa el, scoate din maneca un kil de portocale si il tranteste pe bancheta din spate…
- Juma din pretul pietei, zice.

- Cahaaaaaat? Fac io ochii cat cepele… Da daca tot is asa eftine p-acilea nu-mi faci si mie rost de-un kil sa am de Rev? Mai ales ca de la’ntai se scumpesc ca dracu… Dar nu portocale dinastea… niste grefe vreau, ca is mai bune la gust… Cand aude tata isi pune mainile in cap si da drumu ca cativa draci, dar isi aminteste ca mai are el o sursa si pune mana pe telefon.

Dupa 5 minute suntem in masina, in drum spre o crasma uitata de lume unde obinsuieste el sa-si bea cafeaua dimineata, inainte de sut. Acolo ne intampina o ospatarita cu aceasi acreala care deja imi venea sa cred ca li se tragea de la portocale:
- N-am!!!

Tata comanda 3 cafele ca stie cum merge treaba si ii zice la fata ca a vorbit cu sefa de grefele mele… Stramband indoielnic din nas, tipa merge in spatele barului sa se confrunte totodata cu sefa si cu stash-ul, timp in care il intreb pe tata:
- Draghe, da de unde-s aduse astea de-s asa eftine?
- Scrie pa ele “made in Germany”.
Phuu asta e raspuns evaziv… mie nu-mi pre bujea rationamentu ca am fo si io in Germania si erau la pret triplu ca in Romania acolo portocalele…
- Si in ce limba scrie pe ele?
La fel de inpasiv ca pana acum, tata se uita la mine cu fata aia de “ce dracu mai conteaza amu detaliile astea??” si-mi raspunde sictirit:
- In rusa…

Deja impacata cu ideea, incep sa fredonez versurile unui frumos cantec romanesc cu si despre portocale… sau lipsa lor…

Stam noi ce stam la autostop, dupa ce frecasem menta in Figueras muult peste program si ultimul lucru pe care ni l-am fi dorit dupa experienta noptii anterioare era sa innoptam pe drum, cand opreste un tir… Alergam dupa el, ne cataram unu-n pat, altu’ in fata, indrugand cele 5 cuvinte pe care le stiam in franceza. Soferul se uita la noi si se hotaraste:

- Mah, voi sunteti romani??

- Romani, sefu! zic pentru prima data mandra ca sunt romanca de cand am calcat pe pamant strain.

- Bata-va focu’ da ce cautati p’aci?

Nenea ne promite sa ne duca pana la Valence (asta e la vre-o 90 de km de Grenoble) unde face drumul stanga spre Lyon. Da nu poace merge cu pasta 90 la ora ca ii limitat tiru’, asa ca diejaba e ditai autostrada ca tat pa sara ajungem. Mi se pare mie tare cunoscuta limba dulce a soferului si cristalin imi curge in urechi pana cand ma loveste un gand:

- Nenea Gelu, da’ de unde sunteti dumneavoastra de loc?

- Pfui, io’s din Halmagel da’ am casa si-n Brad, asta ii langa Deva, scii pa unde vine? Pe unde cura Crisu…

- Dara ca stiu!! Io’s din Valea Bradului!!

Nenea Gelu sa uita suspect la mine:

- De-a cui din Valea Bradului??

E o zona care se intinde pe vre-o 10 km in toate directile in jurul Bradului, cu satuce care urca pe vai, se sparg pe dealuri, invadeaza luncile. Nu va imaginati insa, ca distanta in spatiu are vre-o importanta: in general toata lumea se stie cu toata lumea, macar din auzite si rar apar familii noi care sa sparga atmosfera familiala de barfa, intriga si telenovela. Cu toate astea lui Nea Gelu nu i se paru cunoscut numele Bibart. Dupa un moment mai lung de tacere, pe care io am incercat sa il acopar bombanind despre genealogia familiei – ca trebuia sa ii pastrez cumva omului increderea: pana la urma el era soferul, eu autostopistul si trebui sa calatorim impreuna pe o distanta de 300 de km, pe cat posibil… gratis.

- Serios? Ai auzit de Circo?

Ma tot gandesc io… Asta o fii un test?? Mi-i cunoscut numele da nu stiu exact de unde sa-l iau. Ce sa zic? ce sa nu zic?

- Poi dara ca am auzit… Da’ ce-a facut?

- Cica l-a tepuit una, o fufa, da io zic ca a fost mascarada…

Tipic pentru jumatate dintre cetatenii din zona: sa-si exprima parerea asupra problemei inainte sa enunte problema…

- L-au inregistrat si l-au dat in ziare? Pe national? Cum de n-am vast? Circo asta era director la liceu, nu? foai ce scandal si erau in pat cand i-au filmat?

Tipic pentru cealalta jumatate: sa speculeze pe cuvintele celuilalt fara sa astepte alte explicatii…

Cata din patul tirului, confuz, neintelegand nimic:

- Ce? cine a filmat pe cine?

Io curioasa, sufland greu de nerabdare:

- Taci Cata! Spuneti, nea Gelu…Asa a fost?

- Apoi nu chiar asa. Ca nu a fost prea clara situatia. Io zic c-a fost minciuna.

Catalin, convins ca nu ajungem nicaieri cu subiectul asta, se hotaraste sa intrebe:

- Copii aveti, acolo, la Brad?

Mandru si cu un ranjet larg pe buze si fata luminata, nea Gelu se destainuie:

- Am o fata la liceu la Brad, acolo unde era director Circo, asta de l-au prins…

Io ma uit complice la nea Gelu si ranjesc la randul me,  ca stiu ca e tot o caracteristica a oamenilor din zona si asta: sa gaseasca ei o cale de a se intorce la subiectul dorit, oricare ar fi metoda .

Cica noi, suntem oameni extrem de inteligenti care intotdeauna luam cele mai bune decizii…mai ales eu. Asadar decidem ca cel mai scurt drum din Cluj la Grenoble e prin Barcelona. Ne cumparam belete de avion in consecinta, si dupa ce aterizam noaptea pe la 11 in Barcelona, reusim sa gasim candva pe la ora 1 jumate un loc numa bun de stat la stop.

Binenteles ca autostop!!!! Nici nu are rost sa intrebati: trenu coasta peste 100 de cocarti!!! Si cand avionul nostru de la Cluj a fost doar 30, e o infamie sa ne ceara cineva 100 pentru ultimii 600 de km… Dupa 2 ore de stat la stop am decis sa ne mutam, ca de acolo nu ne ia nime  si am gasit la vre-o doi km ceva peco pustiu ca benzinariile alea din vestul salbatic…si la fel de dubios. Ne certam putin si ne intorcem la locul initial. Are rost sa va zic ca am repetat manevra asta de vre-o 2-3 ori pana s-a facut dimineata si un nene le-a spus la 2 dintre noi, plecati in recunoastere ca iesirea din barca catre autostrada e alta? In momentul asta nu aveam decat 24 de ore nedormite. Ne apucam sa cautam iesirea intr-o directie, care mie cel putin mi se parea OPUSA!!! Dar cu speranta in suflet, dupa juma de ora gasim ceva ce pare a fi iesire si ne bucuram ca nebunii, incepem sa facem tumbe, sa sarim in fata masinilor si alte cretinisme de oameni nedormiti.

Vio si Petri zic ca merg mai incolo, sa nu stam toti 4 in acelasi loc si se intorc dupa ce au umblat cam 50 m, razand cu lacrimi:

- Goaie, stiti ce-i acolo?? Locu’ unde am stat prima data!!!

Ne indoim de ras si de cat de retardati suntem si continuam sa facem cu mana pana cand, in sfarsit, ne ia un nene si ne duce pana Fugueras – la 20 de km de granita cu Franta. Ii multumim frumos in toate limbile pe care le stim, si incepem sa ne recapatam increderea… Un ghiavol mic, insa, misuna prin capul lui Catalin: daca tot suntem in Figueras, si Figueras e orasul lui Dali… Nu mai bine mergem noi sa-l vizitam?… Ca nu pierdem mult: max o ora! Ziceau localnicii ca muzeul Dali e la 2 km. Are rost sa va zic ca am pierdut 4 ore, nu 1 si ca orasul era la 10 km nu la 2?

Uitati niste poze sa va lingeti si voi pe bot, mai ales daca sunteti mani fani Dali si/sau suprarealism. Va zic zilele urmatoare ce a urmat. Si au urmat multe…

De azi incolo linistea ochiului va fi motivata pentru ca se va sradui (saracul) sa ajunga pe frumoase inaltimi alpine unde sa-l biciuiasca zapada, frigul si minunatia peisajului, se va hodini pe unde poate, va vizita frumoase citadele spaniole si frantujesti si se va scalda in galeti de sangria, vin si beroasa cat il vor tine buzunarele si sponsorii.

In rest, spera doar ca va ajunge din Barca in Grenoble si inapoi, impreuna cu restul accesoriilor mele de natura viscerala si in compozitia actuala, nu in saci de plastic sau tomberoane diverse.

Tineti-i pumnii la autostop, si promite sa stocheze intr-un colt de ochi, special, numai pentru voi, cele mai cretine, minunate, socante si deranjante lucruri pe care le vede

Intre cortul meu si oala de ceai ce aburea pe primus nu erau mai mult de 3 metri, dar ceata deasa nu ma lasa sa vad nici pana la un metru jumate in fata. Ma uit cu oroare spre rapa pe unde ar trebui sa o luam, dupa spusele celebrei cartulii saptezeciste, din colectia “Muntii Nostri”.  Salvamont ioc, asadar ne incredem ori in turisti, ori in carte. Fiecare are avantajele si dezavantajele ei. Pana una alta, strangem bagajele si infulecam conservele ramase (ca doar nu le-om cara inapoi).

Pe la 10 jumate ceata incepe sa se ridice si rapa nu mai pare de nestrabatut..ba mai mult, se vad si marcajele. Incepem sa coboram. Nu dureaza mult distractia ca zarim primul tanc de urcat si ne e deloc mic.  Noroc ca delusorul plin de jnepeni pe care urcam, abunda in afine si merisoare coapte si delicioase. Dupa zece metri, Petrica e deja nervos ca inaintam prea incet, Tavi si Miki arata ca niste zombies a caror hrana preferata e cerneala, iar Iulia imprastie zvonuri despre ursi pofticiosi la afine si chiar mai pofticiosi la turisti…

Dupa ce coboram din nou in vale, gasim si apa, si nu un firicel, ci o poiana intreaga cu izvoare, mici cascade, iarba verde si pante line – o adevarata placere. Parca nici spatele nu ne mai doare de la greutatea rucsacilor. Suntem in Fagaras, totusi…mai are rost sa va zic ce urmeaza??? Ditai muntocu’ de nici nu-i vedem capatul, de urcat pieptis si-n urma noastra se strang repede, repede puzderie de nori mari si mici, ca o ceata deasa si rece de-ti trece prin haine, prin piele, prin carne si ti se ghemuieste in suflet.

Ne grabim si urcam, spre disperarea unora (a se citi “a lui Tavi”), doar pentru a descoperi de partea cealalta, alti nori si alta ceata, mai amenintatoare si parca, mai uda. Ca sa fie drumul si mai greu ne intersectam si cu stanele. Inca mai avem destula energie incat sa glumim cu ciobanii, sau mai precis despre cainii lor si primul dintre noi care va deveni dejun. De aici, mai e putin si ajungem la capatul sudic al tunelului Transfagarasan. Dincolo de el stim ca ne asteapta un schimb curat de haine, caldura din masina si mere bune, dar suntem deja pe robot automat.  Gandurile noastre se petrec in trecutul apropiat pe creste, in prezent -  la durerea si frigul din oase si intr-un viitor foarte scurt – la ciorbita buna din Miercurea Bai, unde vom face prima oprire. Cel putin o saptamana stim sigur ca Fagarasul va aparea in fiecare conversatie pe care vom incerca sa o purtam.

***

Postul urmator: Ochiul a pastrat (Fagaras -3: Poze)

De la tigania care se numeste Balea lac, pornim pe poteci mult prea civilizate pentru gustul meu, spre lacul Caltun, unde urmeaza sa intindem corturile pe noapte. Turisti de toate varstele, echipati sau nu, ne intersecteaza aproape pe fiecare vana de munte, sa, firisor de apa sau pisc. Drumul e greu… Ai spune ca nu-i pentru oricine. Mergem pe creasta, cu rucsacii grei in spate, oprind des si minunadu-ne atat de peisaj cat si de dificultatea traseului: coboram ca sa urcam… asa se descrie creasta Laitei si Laitelului, unde ajungi sa te ingrozesti cand vezi ca urmeaza un coboras abrupt, la gandul ca dupa el, vine o panta si mai abrupta de urcat.

Dupa 4 ore jumate, cand deja eram o ceata cocosata de pitici, ca-n cantec, de la greutatea rucsacilor, ni se deschide in fata, ca in povestile alea de le zice basme ca toti le cred ireal de frumoase, vatra lacului Caltun: o pata neagra, langa care (in spatele unor parapeti de piatra) tremura colorate, cateva corturi. Valea e din trei parti marginita de pereti inalti de pe care curg pana aproape de lac limbi lungi de zapada si, dintr-o parte, de o rapa care insa nu reprezinta decat o deschidere spre alte zeci de creste, pana departe in orizont, ca niste valuri uriase care in curand te vor inghiti flamande. Lasam corturile si jumatate din gasca acolo, la poale, si impreuna cu Miki si Petrica, ma incumet la alt traseu, scopul calatoriei noastre si al doilea varf ca inaltime din tara: Negoiu.

Fara incarcatura de peste 20 de kg, zburdam ca niste capre negre din piatra in piatra pe blocurile scuipate de munte care urca dinspre lac, apoi pe potecile pe curba de nivel care duc la spectaculoasa Strunga a Dracului. Tot mai putini turisti pe aici, dar cei care vin sunt bine echipati si prietenosi ne dau varii informatii despre cum sa ajungem la Negoiu, pe unde si in cat timp, fara sa lipseasca avertismentul soptit cu voce respectuasa si aproape tematoare fata de solemnitatea multelui: aveti grija!!

Eh, ne dam si noi seama curand de ce ar trebui sa avem grija. Gura iadului se deschide deasupra noastra, si e de piatra. Un pat vertical si rece de pe care atarna suspendate lanturi grele, de multe ori singurul nostru spijin in lupta cu muntele. Pas cu pas urcam, bucurandu-ne de fiecare salt pe lant ca de o adevarata pompa de adrenalina din care tasneste curaj si nebunie si uluire… Din capatul Strungai mai sunt doar 15 minute pana atingem varful, of obositoare sunt aste ultime minute de parca ne taram ca melcii pe pietre. Sus ne asteapta marea de munti: cat vezi cu ochii, in toate directiile, iar Negoiu e regele nebun care duce mana la ochi uitandu-se in zare si exclamand ironic: “Domne, da’ departe stau!!” Vantul bate puternic si dupa nici 15 minute ne aduce aminte ca e ora 6, iar la 8 e deja intuneric.

Coborma pe celalata parte, pe Strunga Doamnei, glumind ca asta e plimbarea prin parc dupa care tanjea Tavi inainte sa porneasca in Fagaras cu noi, si ne punem in gand sa nu uitam sa-i facem in ciuda cand ajungem jos Cam o ora jumatate ne ia, dar surpiza face ca vantul sa fie la fel de salbatic si jos ca pe creasta. Ne imbracam bine si sorbim cu sete din supica fierbinte pregatita de Mariana. Maine avem iarasi drum greu.

Postul urmator: Versantul din nori (Fagaras – 2)

Mi-am cumparat tricou cu FNM.  Scrie pe el, pe un background cu nori si lumini paradisiace: The second coming – ca pe revistele alea iehoviste ce le primim prin oras, care ne anunta de a doua venire a domnului nostru Jeesy Creesy. Observati ironia…Faith No More: the Second Coming. Si culmea, ironia se extindea la nivel personal, pentru ca ii vedeam acum a doua oara.

V-am zis io ca Mike Patton e Dumnezeu da nu m-ati crezut (mai ales Victorash, care sustine ca tre sa scrie cu grafitti pe un perete si un caine sa se usureze pe numele sau, ca in cazul asta, ca sa ii poti atribui prerogative divine). A doua oara la concert-ul lor m-am convins… nimic nu trebuie sa se intample pentru ca Mike Patton sa fie God. Absolut nimic. Nici macar sa moara, dupa principiul Animicstiutor: “ce este este, ce nu este nu este”.

Am intrat in sala si as vrea sa pot spune ca mi-am facut loc cu coatele, dar m-am strecurat lejer printre cele cateva miutze de fani (miutze, da, ca numarul lor era undeva inte 1 si 5, intr-o sala in care incapeau 10) pana in primul rand. Copertinele rosii imi dadeau un sentiment ciudat de deja vue: trupa in negru cu flori in piept ca la Nova Rock, costumul rosu contrastant al lui Patton, inceputul puternic cu the Real Thing, emotiile mele pana la lacrimi de atunci. Nu vroiam nimic mai putin. Si-am asteptat…

In tipatele fanilor au intrat in scena John Hudson, Billy Gould, Roddy Bottum si Mike Bordin, toti impecabili in costume calcate la dunga, de nuante pastelate de verde, roz sau crem si cu nelipsitul trandafir alb din piept. Welcome gentelmen, le spun in gandul meu, si astept sa apara cel datorita caruia, sau pentru care ma aflam acolo: Patton, iar asteptarile mele sunt uriase… Hahaha, de parca Patton a avut vreodata probmele cu asta: prestanta lui face asteptarile noastre sa se simta patetice.

Incep cu Reunited, si Out Of Nowhere. Nimic nu-mi mai zice: I-am mai vazut! Alt palylist, alte costume, alt joc de scena, pana si sonorizarea e alta, desi asta nu pot spune ca e mai buna…dimpotriva. Pana si publicul. Habar nu au romanii sa se bucure de un concert. Ma uit in spate si tare sunt dezamagita. E normal sa nu fie toti fani exclusivisti si unilaterali, indobitociti si indoctrinati cum sunt eu si ceilalti 4 oameni veniti din Cluj.  Dar e si mai normal sa se simta bine daca tot sunt acolo si sa faca totul pentru asta, nu?

Revenind la playlist, vreau sa spun ca fost excelent: “King for a Day”, “Midlife Crisis”, “Last Cup of Sorrow”, “Just a man” – pe care Patton a numit-o: “American manele”, “Epic” (asta-i singura care mi-a stors o lacrima ca mi-a adus aminte ca a fost prima pesa de la ei ascultata), “I started a joke”, “Ashes to ashes”, “Evidence”, “Stripsearch”, “Land of sunshine”……… (aici intra restu) si intr-un final apoteotic, pesa pe care toata ziua am fredonat-o cu zambetul pe buze: “We care a lot” – “Yeah it’s a dirty job, but someone’s gotta do it”.

Coborand de la Polivalenta, mi-am amintit ca ma durea stomacul tare inainte sa inceapa, iar acum ma durea si mai tare.. si cu el, picioarele, capul, gatul… “Yeah it’s a dirty job…caring” m-am gandit si am inceput sa rad de una singura. “Nu pot vorbi despre asta, inca”.. si incet, in tacere, m-am despartit de gasca si m-am plimbat vre-o jumatate de ora, pana am ajuns acasa la Ghanima, unde 2 – 3 pahare de rom cu gheata si vocea vesela a lui Vlad m-am calmat ca un medicament .

Va pun si 2 poze faine luate de aici, si selectate special cu Patton, sa vedeti si voi cum arata Dumnezo.