Până una alta, iată povestea lui Luiz aşa cum am ascultat-o noi, luni seară!

*fotografie realizata de Daniel Homorodean

Voi ştiţi că în ziua de azi înca mai există piraţi. Aţi auzit de cei somalezi… Dar piraţi există şi în alte locuri ale lumii.

Vă voi povesti cum am dat de unul dintre ei, cum am fost răpit şi cum am petrecut 3 zile cu acesta.

Eram în Venezuela, într-o călătorie de 2 săptămâni prin junglă. În ultimele 3 zile mi-am propus să  vizitez delta fluviului Orinocco, dar am ajuns prea târziu la agenţie şi turul organizat plecase.

Carlos, de la agenţie, mi-a zis că mă rezolvă altfel. Să mă duc cum pot în Tucupita, oraşul de la intrarea în deltă, şi îmi aranjează el să mă aştepte un ghid destoinic, bun vorbitor de engleză, care mă va duce la un hotel, îmi va arăta oraşul şi mâine mă va duce în deltă. Îl cheamă Luiz.

Aşa că găsesc o maşină şi ajung la amiază în Tucupita, în piaţa centrală. E o căldură infernală şi umezeală ca într-o saună. Oraşul complet pustiu şi nici urmă de ghid, aşa că stau în saună cu rucsacul langa mine, deja nervos.

După câteva minute, la o margine a pieţei apare o arătare. Un individ care vine hotărât spre mine privindu-mă fix. Tuciuriu, fibros, lipăind desculţ pe asfalt cu pantalonii suflecaţi, cu un tricou murdar şi găurit, mustaţa pe oală, cu o cicatrice pe obrazul stâng şi ochi sfredelitori.

- Ola ! Soy Luiz !

Şi îmi intinde mâna lui, brună, păroasă, noduroasă, gata să strângă.

[întind şi eu mâna în stilul lui Luiz]

- Hi Luiz, so you are my guide ?

L-am lăsat cu mâna întinsă şi l-am întrebat în engleză, de momeală…

- NO. Hablo. Ingles !

Ca gloanţele au ieşit cuvintele din gura lui. Parcă eram într-un univers paralel, într-un film cu Clint Eastwood şi în faţa mea era acel bandito ars de soare, cu cartuşiera pe piept şi pistoalele îndreptate spre mine, gata să tragă.

Asta e, am intrat in joc, trebuie sa merg mai departe.

- Ola, Luiz !

Abia aştepta să mă strângă…

- We go to hotel ?

- Vamos, tomamos un taxi !

Ca prin minune, un taxi apare în piaţa pustie chiar atunci. Mă urc în spate, Luiz, lângă mine. Taxi-ul a şi pornit, fără să i se spună adresa şi merge, merge, iese din centru. Ne hurducăm pe uliţe desfundate, printre case mici, sărăcăcioase, cu garduri înalte ornate cu sârmă ghimpată. Şi oprim, în faţa unei casuţe. Luiz sare jos şi îmi apucă rucsacul.

- Dar Luiz, ăsta nu e hotel…

- Es mi casa ! Vamos !

Taximetristul mă priveşte amuzat. Am intrat in joc, deci joc mai departe, ce să fac… Intrăm în casa lui Luiz, pe un coridor întunecat, igrasios. Îmi deschide cu zăvorul o uşă metalică şi îmi arată:

- Tu cuarto ! Camera ta!

O celulă fără geamuri, cu un bec chior, gol,  atârnând de un fir din tavan. Un pat desfundat. Şi mai ales uşa – din metal masiv, cu zăvor atât pe dinăuntru, cât şi pe dinafara.

-  Intră! Nevastă-mea o să-ţi aducă de mâncare!

Vaai, îmi zic, în ce m-am putut băga… Nimeni nu ştie că-s aici. Ăştia au pus totul la cale de la bun început. …Răpit în Venezuela…. Ştiam că se întâmplă răpiri pentru răscumpărare, dar nu credeam că mi se va întampla tocmai mie. Acum, era cazul să joc ultima carte. Să joc tare.

- NUU! NU, Luiz! Nu vreau să-mi dea nevasta ta de mâncare! Nu vreau să stau aici în celula asta! Eu am venit să stau la hotel, să mi se arate oraşul, să fiu dus în deltă! Nu stau aici! Vreau să vorbesc cu Carlos, acum!

Luiz a ramas trăznit, cu ochii bulbucaţi şi gura deschisă. Făcea ture pe hol, gesticulând muţeşte, ca beat, apoi a intrat într-o cameră şi a ieşit după scurt timp cu un caiet in mână, un caiet de şcoală, umflat de umezeală, pe care l-a deschis la întâmplare şi mi l-a pus în faţă.

- Mira! Mira aqui! Uită-te aici!

Paginile erau pline de scris mărunt, în divere stiluri, în diverse limbi.

- Aqui, ingles !

În engleză, cineva spunea … că Luiz e cel mai bun ghid, că ştie delta ca nimeni altul, că iţi oferă o experienţă de neuitat la un preţ imbatabil.

- Aqui… Aqui… frances… japonez..

Ochii lui Luiz înotau în lacrimi.

- Vamos, hai în centru, să-l sunăm pe Carlos…

Y yo, estupido gringo, am realizat ce-am făcut. Omul m-a luat din stradă, m-a dus la el acasă, mi-a dat cea mai bună cameră pe care o avea, nevasta lui îmi pregătea masa… şi eu, l-am acuzat că m-a răpit. Am ajuns în centru,  l-am sunat pe Carlos, ne-am lămurit, am primit de mâncare, am fost dus la hotel şi a doua zi am plecat cu Luiz în deltă.

Luiz ştia delta la perfecţie. 2 zile am stat cu el, alături de prietenii lui, indieni Warao. Călătoream pe canale cu barca lui, ne tăiam drum cu maceta prin desis la vânătoare de tarantule, pescuiam piranha ca să avem ce mânca şi dormeam în hamace agăţate între stâlpi, într-o casă fără pereţi, acoperită cu stuf, pe malul apei.  Şi ne-am înţeles perfect.

Luiz e un pirat. “Pirata” li se spune acolo ghizilor neautorizaăţi, care agaţă turişti sau lucrează la negru în combinaţie cu agenţii obscure. Estupido gringo suntem fiecare dintre noi câteodată, când nu putem să vedem în spatele învelişului necizelat, dincolo de prima impresie, când nu putem să vedem Omul care stă în faţa noastră.

Aşa că dacă vreţi vreodată să vedeţi Delta Orinocco-ului şi ajungeţi în Tucupita, cîutaţi-l pe Luiz.

E cel mai bun !”

*fotografie realizata de Daniel Homorodean

- Hai cu noi la filme gratis cu Florin Piersic!

Ezit câteva secunde, dar curiozitatea mă împinge să văd cum arată noul cinematograf  “Florin Piersic” şi le accept propunerea.  De pe Memo până în Mihai Viteazu, Bianca turuie într-una despre cât de mîndră e de Florin Piersic, despre cum merita un cinematograf cu numele lui și despre cât de emblemă este el pentru viaţa culturală a Clujului. Îmi amintesc cât îmi plăcea de el când eram copil, deși nu mai știu prea bine de ce… Îmi vin în minte lacrimile de râs cu care vizionam acum câțiva ani  “Logodnicele aterizează la Paris” la Teatrul Național și îi dau dreptate.

Înfulecăm sandwichurile de la Rosa, parcă cu rușine să intrăm în holul sclipind de curățenie (sau din cauza granitului cu care e placat) și încerc să rememorez în acest timp primele filme pe care le-am văzut la Republica acum mulți, mulți ani. Nu îmi amintesc nici un film. Dar în schimb, simt încă mirosul homeleşilor cu care împărțeam duminica dimineața sala de cinema…

Vedem oameni care intră în sală, deși filmul începuse de vre-o 20 de minute. Îi urmăm, și, în ciuda faptului ca sala era aproape plină, găsim un rând gol și ne îndreptăm spre el, bucuroase că măcar e cald înăuntru. Rulează un film cu Mărgelatu: Trandafirul Galben. Primele 5 minute toata lumea vorbește în germană. Nu înțeleg nimic. Nu este nici subtitrare. Pe deasupra, de undeva din partea dreaptă vine un miros puternic de urină și jeg care mă duce cu gândul la vremurile când îmi țineam strâns poșeta în brațe în timpul filmelor de la Republica. Ah, good old times…

Mă holbez la sală: mi se pare mare și impractică. Concluzionez că au pus scaune mai confortabile, deși la fel de înghesuite, și multe becuri pe tavan de care nu îmi aminteam… Arată mai mult a sală de concerte decât a cinema. Le spun fetelor ca mi se va muta nasul la spate în curând și ies la baie. Ei, dacă sala nu m-a impresionat prea mult, trebuie să recunosc, baia arată bine și miroase curat. Mă uit după o cafenea – nu este. De fapt nu este nimic, în afară de stâlpii cu poze din filmele lui Piersic, nu la vedere cel puțin.

Profit de cele 4-5 LCD-uri ca să mă uit la scene din filme până astept să vină fetele. “Ce tânăr și blond este Piersic în filmul ăla”, mă gândesc… Dar stai, mi se pare cunoscut … sentimentul asta. DA! De asta îmi plăcea Piersic în copilărie: Harap Alb – Doamne, ce mult iubeam filmul asta! Ha ha… Îi spun Biancăi de el, dar nu își amintește. Nu-i nimic, am un motiv bun acum, de care uitasem complet, să îmi amintesc cu căldură de fiecare data de Florin Piersic şi să îi vizitez cu plăcere cinematograful. Cât de personale sunt de fiecare dată cele mai bune motive…

Imaginea a fost luata de pe cinemagia.ro.

- DE CE? Ei îmi plătesc abonamentul, sau statul?

Tanti se raţoieşte la mine şi îmi vâra în faţa ochilor o hârtie pe care nu văd să o citesc prin geamul murdar al gheretei, îmi aruncă înapoi carnetul şi îmi zice să-i dau 50 de lei sau să-mi cumpăr bilet că ea n-are vreme să se certe cu mine. Ma enervez şi plec.

Numai de-a dracu nu vreau să-mi fac StudCard că toata facultatea, în ignoranţa mea, i-am considerat niste hoţi şi nişte ticăloşi pe ăia de-l fac, care numa încasează banii statului şi ai universităţii degeaba… Dar cum nu pot să merg zilnic şi la job, şi la scoală cu bilete, iar abonamentul pe 2 linii e aproape 100 de lei pe lună, ma gandesc sa fac o concesie. Omnipass şi Euro 26: cu legitimaţia cică ai gratis la abonamente, iar cu cardul primeşti asigurare medicală gratuită la ieşire din ţară şi intrări libere pe la muzee… Aşadar mă cer de la job, merg la BT, fac cerere de card şi ieri, în sfârsit merg să îmi ridic cardul.

Dacă tot sunt acolo,îi rog să -mi activeze şi asigurarea în ideea că plec în martie din ţară şi n-am chef să mai trec pe la BT. Mi se răspunde ca împlinesc 26 de ani luna viitoare şi asigurarea nu va fi valabilă decât până atunci…BTW, şi restul gratuităţilor oferite de EURO 26 tot până atunci sunt valabile. Aşadar mi-am facut card pentru o lună.

Mă împac cu gândul că măcar abonament gratuit voi avea şi mă duc la ghişeu pe Memo să mi-l fac. Dau Omnipassul, dau legitimaţia de student, dau carnetul, dau legiţimatia de RATUC, mă mir că nu îmi cere buletinul… la care, tanti de la ghişeu îmi spune aproape rânjit: “Vezi că doar luna asta mai ai abonament gratuit.” Probabil din cauza lungirii anormale a botului meu, îmi vâra şi dumneaei în ochi o hârtie asemănătoare celei pe care mi-a arătat-o cealaltă tanti, acum câteva luni, dar pe care văd de data asta, subliniat cu pixul “26 ani”. Mă enervez şi ca să mă plâng cuiva, sun o prietenă să îi spun ce am paţit, la care ea îmi mai trânteşte o veste bună, să fiu lămurită cum stă treaba: ” Ştii că nici cupoane pentru reducere pe tren nu mai primeşti după ce împlineşti 26 de ani, nu?”

Ah, cum mi-au trecut atunci prin faţa ochilor toate prostiile NEAPLICABILE  cu care mi-am bătut capul în acest preţios Master şi tot timpul pe care mi l-aş fi putut petrece citind materiale pentru trainingurile mele! După toata povestea şi după ce mi-am descărcat cu succes nervii pe singura persoană care îmi inghite toate frustrările, fiind complet  imun la fulgerele aruncate de mine împotriva omenirii, Ovi,  îmi rănjeşte în faţă şi, convins că dacă ar fi abordat placa cu toţi banii pe care i-a investit statul în mine până la 26 de ani s-ar fi trezit cu sticla de bere din mână turnată pe cap înainte să termine propoziţia, îmi spune sarcastic:

- Eh, dar mergi la teatru şi la operă cu 7.5 lei în loc de 15…

Şi pentru a termina postul în spiritul sesiunii…

Nu pot altfel decat sa scriu, ca in curand o s aimbrac haine de tarzan si o sa ma avant cu curaj, buchete de flori si cutii de ciocolata in jungla birocratica clujeana. Credeam ca scap o data pentru totdeauna cand imi voi lua examenu de soferit dar NUUUUUUUUU, sa nu credeti ca va puteti ascunde pentru ca pericolele junglei va pandesc la tot pasul si eu, cu talentul meu natural de a da de bucluc, voi avea de strans nu unul, ci doua dosare cu acte in urmatoarele saptamani: unul pentru inscriere la master si unul pentru angajare.

Asa ca de dimineata, harnicuta fiind, dupa ce mi-am luat in sfarsit sala (nu ma felicitati si de-alea ca la condus am picat si data trecuta )) imi dau drumul usor pe o leana (33) si aterizez in Mihai Viteazu. De acolo sontac, pe jos, cu tocuri de 10 (ca doar asa trebe sa te incalti cand colectezi acte pentru dosare) ma indrept catre facultatea de Litere sa-mi elibereze certificat de competenta lingvistica echivalat cu diploma mea de la litere. Intru la primu chiosc si, numa asa- sa fiu sigura fac copii la toate actele mele: diploma, foaie matricola, adeverinta, tot…

Cu teancul de hartii intru la centrul Alpha unde o baba trecuta cu mult de varsta pensionarii isi scoate nasu de dupa birou si-si impinge ochelarii pe nas, tafnos in semn de “tu ce dracu vrei? Nu vezi ca programu incepe de la 11?”. Imi cer scuze ca o deranjez la 11 fara 10 , ii spun ce vreau si o intreb de ce acte am nevoie sa-mi fac echivalarea.

- Chitanta, imi zice (la momentul rostirii acestui cuvant magit, va rog sa va imaginati ca deja ii pierdusem complet contactul vizual, si tanti de la centru se scufunda din nou intr-un somn intelectual profund).

- Chitanta? intreb io de parca nu auzisem prima data… de unde?

- De la caserie! Cu asemenea ura a intonat aceste cuvinte suplimentare incat am auzit un “retardat-o!!” tacut urmandu-le si am preferat sa ies cu coada intre picioare si sa caut singura caseria prin facultatea vietii. Din fericire am gasit-o repede. Sau din nefericire?? Pe usa scria mare: CONCEDIU DE ODIHNA din 05.07 (adica azi) pana in 12.07. Ce-oi face? ma duc la informatii.

- Alta caserie mai e?

- Da, este una pe Bratianu.

Ma gandesc ca nu stiu unde-i aia si cer indicatii. Pe undeva pe langa universitatea mare, mi se spune si ma indrept incet spre iesire…

- Da’ nu va suparati, ma intorc catre tanti de la informatii cu dezamagirea drumului facut degeaba in ochi, acolo SIGUR nu-i concediu de odihna?

Numarul tras la lotto ma avantajeaza: 12. Excelent pentru o zi de vineri. Dupa DOAR 2 ore de stat la coada pe un frig crunt, timp in care nici n-am apucat sa termin cartea ce mi-o luasem cu mine special pentru astfel de evenimente, si inca 20 de minute de stat inauntru pe singurul scaun din sala de asteptare (cu durere in suflet la vazul oricarei batranici care se apropia, dar cu o durere de spate si mai urata ca aia de suflet) mi-a venit randul.

Nenea politistul, amabil de altfel, arunca un ochi peste dosarul meu si zice ca bai. Inmarmuresc cu ochii cascati si batai de inima. Se face liniste in jur. Mi se explica cu amabilitate ca acel cabinet din Zorilor unde mi-am facut analizele lucra in ilegalitate in acea perioada, asa ca toate fisele eliberate atunci nu mai sunt valabile. Inghit in sec. Ma gandesc cum, dumnezo, au fost bune primele doua dati cand mi-am dat examenul si acum,brusc, nu mai sunt. Insa imi amintesc cum instructorul m-a dus la un cabinet cu care, cica, “lucreaza” scoala si unde nu astept 3 zile dupa analize: dau numa’ banii si iaca fisa! Nu ma mai mir. Intreb politistul ce e de facut. Mi se recomanda sa merg la cabinet sa imi refaca fisa ca acum sunt legali, iar pentru ca in momentul ala ochii mei erau induiosator de tristi, probabil, politistul zambeste si ingaduitor, treaca de la el, imi spune sa nu mai stau la coada cand vin cu analizele, ci sa intru direct in fata.

Ies sufland flacari pe nas si ma trantesc intr-un taxi, bombanind adresa din Zorilor si gandindu-ma ca asta sigur e o cursa de peste 100 de mii, dar nu peste mult timp simt nevoia sa ma descarc taximetristului si ii spun toata poveste de la inceput: cum nu m-au lasat in examen pentru ca nu semanam cu aia din buletin, cum nu m-au lasat sa-mi fac buletin in Cluj din cauza numarului de la casa,  cum “regim de urgenta” inseamna regim normal cu extrataxa, daca nu esti clujean, cum am stat eu pe la cozi si in final povestea cu cabinetul. Taximetristul se uita la mine usor sarcastic si spune:

- Domnisoara, traiesti in Romania! Inca nu te-ai prins? Eu sunt proprietar si a trebuit sa imi fac flotant in propria casa din cauza procedurilor legale…

- Flotant? Serios? Daca imi spuneti ca platiti si impozit pentru ca va tineti chirias, va dau o bere – meritati!…

Incepem sa radem amandoi isteric indreptandu-ne spre Zorilor. Caci ce era sa fac altceva decat alt set de analize fictive care sa le inlocuiasca pe celelalte. Se pare ca analizele se fac in Cluj raspunzand corect la intrebarea:” Ai avut vre-o boala de cand ti-am facut analizele anterioare?” si asteptand 3 zile, in care doctorul va consulta pozitia astrelor si va scrie pe fisa medicala, indiferent de aliniamentul soarelui cu uranus si neptun: APT .

Dupa cum multi dintre voi stiti, mi-am picat o data sala si o data condusul, iar ca urmare nici in ziua de azi nu am carnet de sofer… Dar, pentru ca motivatia e un lucru fascinant de misterios pentru mine, ma trezesc marti dimineata cu gandul ca e timpul sa dau din nou examenul. Singurul lucru care ma ingrozeste e coada aia enorma, asa ca ma iau dupa Perijocul, care spunea ca daca merg dupa pranz, nu mai e nimeni pe acolo si pe la 11 ajung la politie. Intr-adevar cam rasfirata lumea,desi nu se putea zice ca lipseste. Totusi nu era coada aia lunga, diforma si groasa care inconjura de trei ori cladirea politiei ajungand pana la hotelul urat de langa statie. Explicatia nu se lasa mult asteptata:

- Au bagat astia sistem electonic din-ala cu numere, bah! striga unul de langa mine catre cineva care pesemne era foarte departe.

Intru si eu, si cu usoara tragere de inima apas butonasul: wow, sunt numarul 3103. Sa vedem ce numar e ultimul strigat: aaaa 3022…hmmmmm 81 de oameni in fata mea. E ora 11. Ma duc sa ma plimb. Ma intorc la 12 – numarul 3028. Schimb directia plimbarii. Ma intorc la 1 – 3033. Doar 60 de oameni in fata. Merg la Mercur, imi iau o revista cu Andreea Marin pe coperta, ma pun sa citesc. Pe la 2 revin la politie: 3047. Mama, dar au evoluat nu gluma. Incepe furtuna. 50 de oameni stau ingramaditi in picioare intr-o sala de 6 pe 5 metri. Fac un calcul: se inchide la 3, care sunt sansele ca aceasi oameni care au verificat de la 9 la 2 si-un sfert 50 de dosare sa mai rezolve inca 50 in patrujcinci de minute? 0. Intreb la informatii daca mai sunt valabile numerele pe maine. Bineinteles ca nu. Toarna torential. Inclusiv in cladirea politiei. Vine Miki si ma culege.

Azi ma duc din nou. De data asta-s jmechera. La ora 7:45 sunt la coada, coada care ajunge doar pana la birtul de pe colt, ceea ce, dupa aproximarea mea, inseamna ca am cam 60 de oameni in fata, din care multi is la inmatriculari. Plus ca sunt pregatita. Mi-am adus volumul doi din Iuresul Sabiilor si am sanse reale sa-l termin pana intru sa-mi iau numar. Nu l-am terminat dar m-a tinut ocupata. La 9 se deschid portile si carnatul de oameni e incet, incet consumat de cladirea alba si urata. Un nene politist sta langa aparat si da numere ca nu cumva sa isi ia cate unu vre-o 5-6 numere o data si sa le vanda pe urma pe piata neagra de afara. Ma intrebam la un moment data cat as da de mi-ar pica o astfel de oferta in maini. O fata se baga in fata mea. O injur. Nenea politistul imi da numarul 3029. Mi se pare decent.

Calculez dupa sederea de ieri ca asta inseamna ca pana la 11 sunt libera si tot imi ramane o marja de eroare de vre-o 5 oameni. E frig afara, birturile sunt pline de nesimtiti care ar rade de o fata singura cu o carte care-si bea cafeaua intr-un colt, asa ca decid sa merg la Varzarie sa pap ceva. Iau 33-ul, mananc, la 11 fara 10 sunt inapoi. Intru pe usa: e la fel de aglomerat, constat. Imi indrept ochii spre ghiseul 7 dar nu trebuie sa vad, pentru ca aud vocea operatoarei: numarul trei zero trei trei la ghiseul sapte… Ma uit in gol, stau asa pierduta cam 10 secunde… Ma duc la aparat, apas butonul: 3103. Predestinat, zic.
As putea sa ma plimb pana acasa, ca sa ma autoflagelez cumva. Si luni vin iar. la 6:30 de data asta.

Prima incercare am barat-o cu scuze patetice si am ramas pe mal, uitandu-ma cum spre ciuda mea, Ionuke sta in lotus pe apa, Vasile merge pe bicicleta, iar Bulan citeste ziarul… si rad toti ca prostii…si rad si eu de pe margine, dar nu fara o pofta inciudata in ochi de a rade cu ei, nu de ei, acolo in mijlocul lacului.
M-am dus la patura si mi-am deschis o bere, in timp ce ma minunam ce bine arata Cojocna de astazi, in comparatie cu povestile ce le auzeam pe vremuri despre cacati plutitori pe cristalinul apei si mizerie peste tot. Acum e ca la strand: balustrade, dusuri, bai, plaja sau, daca preferi, iarba, multe terase cu mici, bere si inghetata, dar mai ales apa verzuie, sarata si curata in care se balacesc copii si adulti deopotriva cu zambetul pe buze si fata albita de la sarea uscata la soare.
Pfuuuuu, dupa juma de ora m-am plictisit crunt: fetele alea care stau la plaja sunt toate bronzate, nu branza telemea ca mine, si is si mai slabe, au cica si tate mai mari… Aud vocea baietilor inca din lac, cum rad in hohote. Of, vreau sa rad si eu in apa cu ei, nu sa ma uit la femei lesinate pe paturi…
Dupa o pauza de masa, vin cu initiativa – hai la apa! Incerc si eu de data asta. Il asez pe Bulan la o distanta strategica de 5 m de margine, inot pana la el si inapoi. Imi urla sa mai incerc o data. Repet figura si e ok. Jmecherul de Bulan se muta de data asta la vre-o 10 m, dar am prins curaj, merg pana la el, dau sa ma intorc cand…..HOP! piciorul meu calca apa.
- Mah, urlu catre gasca, stau pe apa!!!!!!!!!! Ui!!! Nu ma duc la fund!!!!!
- Dooooooooooooh! Nu asta iti zicem de cand am venit??
Nu-mi venea sa cred, puteam sa plutesc, sa ma intorc in apa, sa stau cu genunchii la piept, pe spate, in picioare si aproape fara sa ma misc deloc… Eram atat de fericita, ca aproape mi-au dat lacrimele…Nu, alea erau de la sarea ce-mi intrase in ochi, dar oricum am reusit sa stau pana la sfarsit in mijlocul lacului, fara sa imi pese cati metri sunt sub mine, sa rad cu pretenii mei si sa ma simt asa de bine cum nu m-am simtit niciodata in preajma unui mediu acvatic.

Am scris postul asta in special pentru cei ca mine: care nu stiu sa inoate si care sunt terorizati de apa, desi tot timpul si-au dorit sa inoate. Incercati Cojocna – e aproape de Cluj, ieftin (10 lei intrarea), curat, amenajat decent, si mai ales – apa din lac te tine la suprafata – ce-ti poti dori mai mult??
iata si un filmulet ce l-am gasit pe youtube de la inaugurare:

*

- Niiiiiiiiiii au uscatoare!! Urlu eu, bucuroasa, intrand in zona vestiarelor de la Aquina. Dar nu aia a fost bucuria mea cea mai mare, ci “chestiile” plutitoare de pe marginea piscinei: “Ha! ma voi putea tine de cuvant” ma gandesc eu, avand in minte senzatia de apa’n ochi, urechi si nas care o am ori de cate ori Ovi insista sa mergem la piscina sau, si mai rau, la mare.
Asadar imi leg in jurul trupului un fel de cordon plutitor si incep sa ma balacesc, fericita, intr-o parte si in alta. Bineinteles, in 5 minute ma plictisesc. Ma uit la Ovi care facea de zor ture de bazin inotand in stilul sau caracteristic (stilul rata -cum il numesc eu).
Ma strecor cand e cu spatele si urc pe platforma din spatele bazinului unde sunt 2 jacuzzi-uri pe care de cand am intrat le aud bolborosind tentant. Ma strecor intr-unul, ma las pe spate si inchid ochii gandindu-ma daca nu cumva bolboacele de apa ce imi presau pielea nu au acelasi efect ca centurile alea vibrante de la teleshopping. Zambesc jmechereste gandidu-ma ca poate scap de celulita fara sa fac nimic. Nu tre zece minute ca simt pe cineva alunecand langa mine:
- Asa ne-a fost intelegerea?

*

Tre musai sa va zic ca pentru Ovi sa ma convoace la orce activitate sportiva “urbana” e la fel de greu cum imi e mie sa il duc pe munte. De 3 luni incearca sa ma convinga sa merg la fitness sau la bazin si jur ca am gasit mai multe scuze pentru asta, decat pentru a ma lasa de fumat: “mi-e rau”, “n-am bani”, “n-am timp”, “arat bine, draga!”, “nu ma mai iubesti asa cum sunt?”, “da’ stii ca mi-e frica de apa”, “n-am adidasi”. Acum insa, aveam invitatia asta gratis si nici cum nu ma mai puteam fofila. Singura mea speranta era ca nu voi trezi rechinul din Ovi si ca voi scapa fara bagat cu capul sub apa, “da din picioare ca te tin eu” sau alte dume din alea care imi aminteau de frate-miu cand incerca sa ma invete mersul pe bicicleta.

*

- Nu vrei sa urlu! Se uita lumea la noi! Mi-e frica! Nu mai vorbesc veci cu tine! Te rog, nu!….toate urletele mele de obicei se termina cu un singur lucru: tras aer in piept si inchis ochii, ca stiu ce urmeaza: apa peste tot!! senzatia de mancarime in urechi zile intregi, ochii rosii de parca am plans o ora, nasul infundat..aaaaaaaaa!
(Las ca ti-o coc io.)

*

-Ce zici? Ca nu poti sa respiri? Oh dragule, dar e atat de placut! Simti cum curge apa de pe tine de parca ai fi un cub de gheata care se topeste incet. Hai sa-ti povestesc: sauna iti elimina toate impuritatile din corp. Da tre sa stai minim 15 minute. Nu ti se pare ca nu-i destul de cald? Hai sa ma pun putina apa pe carbuni! Caldura asta, impreuna cu dusul de dupa, imbunatatesc circulatia si relaxeaza mushii daca ai febra de la efort. Si tu ai inotat destul de mult… Eh, unde vrei sa pleci? Sigur sunt fetele alea de au iesit mai devreme inca la dus! Intru eu prima bine? (nu de alta da tre sa ma asigur ca e pus robinetul pe cea mai mica temperatura posibila…)

Stati sa va zic. Pretenilor nostrii lusitani le-a placut tare mult, ca la ei cica nu-s dungeon-uri bantuite de fantomele alcoolicilor trecuti, nici roace salbatice populare in randul tinerilor bailandisti, da mai ales si mai ales, nu este vodca cu 3 lei cinzeaca si bere la sticla giganteasca de juma de litru. Le-am zis ca o sa le prezentam si partea culturala a orasului data viitoare, adica ii ducem la Mall cu noi sa vada si ei un film nedublat, si-i plimbam pe “pietonala” sa le aratam loganurile parcate pe pista de biciclisti, adevarate curiozitati nationale ale frumoasei noastre patrii. Nu o sa uitam din turul nostru chestiile utile: gangul unde se bea inainte sa intrii in club, singurul exchange din oras fara tzepari, statiile unde urca boacterii sau care-i secretara de la universitate care le rezolva orice  problema legata de scoala.

Asteptam cu interes sa invete limba romana, ca sa inteleaga si ei comentariile suplimentare de la fiecare explicatie utila, data si sa ne raspunda-n limba noastra:  ‘tuva-n gat de unguri!

Asadar,  acum o saptamana si trei zile m-am prezentat la Orange. Mi s-a prezentatat o oferta de abonament ce mi-a parut excelenta chiar daca plateam cativa euro in plus si mi s-a bagat pe gat si o optiune de internet (cu activare IMEDIATA). A venit si telefonul cel nou, frumos si si colorat  – excelent in egala masura pentru o biata femeie nestiutoare, sau pentru o cioara impresionata de chestii stralucitorare. Ma chinui sa-l configurez o zi intreaga. Peste inca o zi moare bateria. Il pun la incarcat: SERIOUS CHARGING ERROR!!! Apoi daca-i seroasa, ii serioasa – ma sperii si ma duc la Orange Shop. Don’shoara de serviciu imi zice amabil ca poate a fost o eroare … intamplatoare (care este), deci sa il las sa moara si sa incerc din nou sa-l incarc.

A doua zi (ca doar nu credeti ca a tinut bateria mai mult) ma intorc la Shop cu aceeasi eroare. Telefonul imi este trimis in service. In locul lui, rolul de gazda a cartelei mele il ia un Sagem antic, fata de care primul meu telefon – un Alcatel One Touch Easy de forma si consistenta caramidala, parea un adevarat Blackberry. Nu glumesc! Desktopul ii era lipit pe fundal, elementele grafice- alb negre, schematice, iar cele 5 tonuri de apel, unul mai atragator decat celalalt, nu cred ca beneficiau in total de mai mult de trei note muzicale. Excelent moment sa-mi activez optiunea de internet pe telefon!!!!

Ieri (timp record pentru un telefon sa mearga in Bucuresti la service, sa fie reparat si sa se si intoarca) ajunge telefonul si de bucurie, ma duc repede sa-l ridic. Imi este adus invelit in factura, semnez de primire si acolo pe loc, in fata don’shoarei de serviciu – ii pun cartela si il pornesc, doar ca sa imi moara printre degete. Ma uit la el de parca ar fi fost gandacelul din poezie si il intind angajatei Orange care zambeste si imi spune ca trebuie sa-l incarc.

N-am io vreme  fix atunci, ca ma grabeam la prima mea intalnire Toast Masters (despre asta in alt post) dar de indata ce am ajuns acasa l-am bagat in priza ca sa vad, ghiciti ce!!?? ACEASI EROARE. Amu ce sa fac in afara de a-l intoarce in service pentru inca o saptamana.. maxim sase?

Va zic eu ce fac: inainte de toate merg la un nene dinala de pe Eroilor de repara tot ce prinde, sa-mi repare Sony-ul vechi. Ma costa cam de doua ori cat telefonul cel nou. Multumesc Orange.