Luni, am participat la o ședință Toastmasters Cluj și, aşa cum adesea se întâmplă în locurile unde întâlnești oameni diferiți, am fost plăcut surprinsă de un discurs motivațional despre atitudini pozitive și impactul lor asupra vieții. Aşa că am rugat-o pe cea care l-a susținut să îl pună în scris pentru a-l posta aici, iar pentru ca răspunsul a venit în scurt timp, vă invit să urmăriți puțin mai jos un text inspirant al Irinei Irimia care mi-a făcut ziua de luni mai frumoasă.

***

“Pentru că urmează să plec pentru studii anul care urmează în State, ţin legătura cu profesorii pe care urmează să îi am şi unul dintre ei mi-a povestit ce anume l-a determinat să-şi schimbe viaţa , să redevină conştient de fiecare moment din viaţa lui.

Cu mulţi ani în urmă, undeva la vreo 25, lucra într-o companie imensă, prins într-o rutină plictisitoare în care se obişnuise să blesteme toate zilele de luni până joi, să iubească doar vinerea şi să se îndoiască de autenticitatea colegilor lui zâmbăreţi, care pur şi simplu nu se potriveau peisajului.

Ei bine, dintre toţi se distingea acest tip John, ca să-l citez în a-l descrie „the kind of guy you’d love to hate” pentru că era angajatul ideal: mereu vesel, avea mereu o poantă bună de spus, dacă un coleg se confrunta cu o situaţie neplăcută era acolo să-i arate părţile pozitive ale situaţiei sau să caute împreună soluţii ş.a.m.d..

La un moment dat, proful meu nu a mai rezistat şi s-a luat de el la pauza de prânz – „John, zi-mi şi mie, te rog, cum faci de eşti mereu aşa de bine, de fericit?!” Atunci, John a zâmbit larg şi i-a spus că în viaţă totul ţine de alegerile pe care le facem. Când se trezeşte dimineaţa, se gândeşte că poate avea o zi bună sau una mai puţin bună, iar el alege să aibă o zi bună, excelentă. Începe ziua cu sportul lui favorit sau poate, în cele mai bune cazuri, face dragoste cu soţia lui.

Apoi, dacă ceva neplăcut i se întâmplă poate alege să se plângă despre aceasta sau poate să vadă ce are de învăţat din aceasta şi ce soluţii are şi, bineînţeles că alege cea de-a doua variantă.

„Totul ţine de ce alegeri facem!” concluzionase John. Totuşi, proful meu nu era de-a dreptul convins, credea că a mers pe la ceva seminar de psiho pu pu şi îi ţine doar o predică, în concepţia lui nu puteai să fii optimist în orice context, mai ales în cele nefavorabile.

În următoarele 5 luni, proful plecase din acea companie să-şi înceapă propria afacere, aşa că s-au cam despărţit drumurile lor. La doar 2 luni aflase de la ceilalţi colegi din întâmplare că John, optimismul în formă umană, suferise un accident teribil, căzuse de la etajul 5 al unui zgârie-nori şi abia a scăpat cu viaţă.

La trei săptămâni, după operaţia colegului său proful meu se hotărâse să-l sune. A fost surprins să-l regăsească în aceeaşi atitudine familiară, când îl întrebase ce face, John i-a răspuns la fel de vesel ca de obiecei „Great!.. Wanna see my scars?” şi l-a chemat la el la un ceai.

Deşi încă se afla la terapie intensivă, fiind un caz foarte grav, se simţea mai bine pe zi ce trecea. Totuşi fostul lui coleg a vrut să ştie cum a fost accidentul, aşa că l-a întrebat „John, scuze că insist, dar la ce te gândeai totuşi în momentul în care te-ai trezit pe trotuar?”

„Păi, primul lucru care mi-a venit în minte a fost fiica mea care urmează să se nască. Apoi m-am gândit că am două posibilităţi: pot muri sau pot să trăiesc şi… am ales să trăiesc… Pe urmă, în drum spre spital, paramedicii s-au descurcat de minune, îmi spuneau mereu că totul va fi bine. Dar când am ajuns în sala de operaţie m-au speriat rău de tot chipurile staff-ului medical pentru că se uitau cu toţii la mine ca la un om mort deja. Aveam impresia că urmau să dea acordul amesteziei doar ca să mor împăcat. Atunci, chiar îninte de a mă anestezia, o asistentă grăsuţă şi mai în vârstă m-a întrebat dacă sunt alergic la ceva şi am zis că da. M-am uitat încă odată la feţele lor cum mă priveu cu toţii atenţi sî le spun la ce sunt alergic, mi-am adunat ultimele puteri şi am urlat cât m-au ţinut plămânii: La GRAVITAŢIE!!! După avalanşa de răsete, le-am spus că eu aleg să trăiesc şi i-am rugat să mă opereze ca pe un om viu şi nu mort.”

La exact o lună şi 2 zile după operaţie, John a ieşit din spital pe propriile picioare, chiar dacă membrele inferioare şi coloana sa vertebrală erau consolidate cu tije metalice. Medicii au făcut un lucru extraordinar, dar el nu ar fi supravieţuit dacă nu ar fi avut o atitudine atât de bună.

Aş încheia cu o replică celebră din filmul lui Frank Darabont, The Shawshank Redemption, şi anume: „eşti ocupat cu a trăi sau a muri”?!”