Cateodata roakerii innebunesc de plictiseala si mai scot cate o pesa care sa le aduca aminte de origini. Mai mult, cateodata pe roakeri ii apuca remuscarile si nostalgia dupa muzica, in sensul aleia cu vioara si pian, cu voci melodioase si note. Ha? Da, mah, note!!
Si pentru ca nu intotdeauna tre sa fii bat, ca sa iti placa (dar cu siguranta ajuta), atasez doua din exemplele mele preferate
Primul cantec: Lindemann cantandu-i Parisului despre cum nu regreta el deloc… sper ca nu la razboaie se refera…desi nu stii niciodata.
Al doilea cantec, de pe un album excelent, The Resistance, imbina vocea lui Bellamy cu vioara si sincer nush care urca mai mult…
ject>
Da da si btw… Care-i diferenta intre Mozart si Beethoven cand joci mima?
Am mancat primul pepene de anul asta si a fost pe cat de dulce, pe atat de mic, asa ca a reusit doar sa-mi deschida gustul pentru dragalasenii. Asadar mi-am amintit de cea mai draguta…..chestie pe care am vazut-o vreodata si imparasesc cu voi acest link sa vad ca tot, tot, tot va guduriti, si vreti sa imbratisati pe cineva si sa-i aruncati pe obraz nenumarate pupe pufoase, ca asta e reactia la dragalasenie extrema.
PS: Cuvantul Zilei (via Ovi)
A (te) pufuli : a cauta cu privirea ceva moale si pufos (ex: o perina, plapuma, ursulet de plus) si a te ghemui langa obiectul respectiv, luandu-l in brate. Sinonime: a te face confortabil, a te cuibari).
Jazzish, soulish, r&b’ish mood cu iz de dimineata devreme tare, cand deja pare ca esti treaza de mai mult de jumatate de zi si episoadele de CSI sau filmele lui Luc Besson nu te mai adorm cum faceau pe vremuri si zgomotul de aspirator e singurul care iti mai acopera bataile inimii…
Si te gandesti la lucruri simple cum e sa arunci grasimea din tigaie sau sa uzi floarea, ca sa uiti de labirinturi darrrrrr…
Ce se intampla cand arta devine politica? Probabil ca nu este o reteta sau un model exact in tiparele caruia sa se ramifice transformarile aduse artei, dar trebuie sa recunoastem ca cele doua de multe ori au avut o relatie foarte stransa, schimband adesea intre ele rolurile de cauza si de efect. Cand arta devine un manifesto, se nasc revolutiile culturale. Atunci ochiul meu neinfricat incepe sa se coloreze in rosu aprins si sa clipeasca interesat. De ce? Nu as da vina nici pe zodie (mai degraba cred in basme, decat in dume…), nici pe faptul ca sunt femeie (desi recunosc ca asta e cea mai importanta dintre slabiciunile mele, odata cu adoratia adusa zeului pantofilor, cuvantului SALES si a patinajului artistic), ci mai degraba pe o tendinta spre extreme innascuta si cu greu educata de-a lungul anilor maturi ai vietii mele.
Daca in liceu ascultam System of a Down pentru mesajul revolutionar, anticonspiratist in care credeam pe vremea aia, si Tool pentru lyrismul profund oxymoronic al versurilor lor, astazi ascult aceleasi trupe din placerea adusa de nostalgie si de “recunoastere” in sensul filosofic al cuvantului (adica identificare cu ceva ce am fost candva). Totusi azi, am redescoperit “The Pot”.
Puteti sa-mi spuneti voi daca e o melodie despre droguri, despre razbunare, despre ura, despre rebeliune? Puteti sa-mi spuneti daca e un strigat al unui adolescent frustrat? Asa am crezut in trecut. Azi dimineata, mergand cu castile in urechi pe strada, am trait primul moment de detasare completa de munca din ultimele 3 zile. Am inchis ochii o clipa si cand i-am deschis eram in mijlocul unei revolutii politice. Pentru ca despre asta imi vorbea “The Pot” inainte de cafea, pe stomacul gol: despre injustitie sociala, despre coruptie, despre ipocrizie. Si cel mai important imi oferea o solutie: un picior in fata (Ovi s-ar fi exprimat mai plastic: un cap in gura) castelului de carti si sticla. M-am simtit cam ca atunci cand esti super nervos si mergi pe strada ascultand Feur Frei in casti si imaginandu-ti la refren ca ai o mitraliera in mana care face “bang bang” )) Un fel de outlaw care face dreptate singur. Un fel de Dexter mai putin psihopat si mai empatic. Sau un fel de Batman daca vreti.
Dupa masa cand am recitit la rece versurile mi-am dat seama la rece ca pesa e de fapt un manifest pentru legalizarea marijuanei. A devenit dintr-o data mult mai plictisitoare – desi in continuare suna bine.
Azi am tare mult de lucru asa ca nu voi scrie mult, dar voi lasa imaginile sa graiasca in locul meu. Acelasi umor negru cu care v-am obisnuit. Aceeasi mutra confuza care se incrunta zambind.
Exista unii oameni care de cand s-au nascut, n-au decat un singur vis: sa fie ..altundeva. Io le zic oameni bantuiti de dor de duca. Ei nu pot sa inchida ochii fara sa vada o alta lume: nu trebuie sa fie mai frumoasa, trebuie doar sa fie altfel. Curiozitatea le roade oasele si nelinistea le umple orele lungi de rutina.
Isi fac liste imaginare, nesfarsite – in incercarea de a-si organiza imaginarul:
- lista cu locuri pe care trebuie sa le vada inainte sa moara
- lista cu locuri in care nu au fost inca
- lista cu locuri in care ar vrea sa locuiasca etc.
Oamenilor astora nu le e niciodata rau de nimic, si nu conteaza cat de lunga e calatoria, cat timp isi urmaresc visul…
Astia-s copiii care fug de-acasa cand is mici ca sa vagabondeze prin paduri si se intorc dupa 3 zile din “aventura vietii lor”, astia-s turistii straini pe care ii vedeti stand singuri intr-un compartiment de tren cu un ghid al Romaniei in mana, astia-s montaniarzii care iti dau binete in varf de Piatra Craiului… Astia-s oamenii care se uita ore in sir pe net la poze din alte tari, imaginandu-si ca ei sunt omuletii de la poalele Mont Blanc-ului sau de la picioarele lui David.
Mai mult decat atat, ei sunt cei carora atunci cand le spui HAI!, lasa tot si vin. Pentru ei.
Si pentru ca zilele astea nu am avut timp (a se citi chef) sa scriu, dar vreau totusi sa va aduc……aaaa pacea-n suflet cu un strop de frumusete, va ofer prin intermediul prietenului meu de suflet si genialului om de cultura cunoscut sub preudonimul de Internet, o bucatica de arta fina, culeasa din strafundurile Google Readerului meu – aceasta enciclopedie a (sub) culturii mondiale, demna de invidiat si divinizat simultan.
Apopo, azi am invatat ce inseamna cuvintul cercopitac, si jur ca nu are legatura cu nici un persoanj politic local sau international, cum as fi crezut, desi ar putea prea bine sa-i suplineasca pe multi.
Zambetul acid de luni dimineata cu doua reclame absolut geniale la Caribu: ciocolata amaruie, primite de la Sinzi. Nu stiu daca sunt reale sau facute doar ca sa starneasca rasul vrajitoarelor, ca mine, sau plansul – printeselor calare pe poney roz…, dar efectul e garantat: nimeni nu ramane fara o reactie, oricare ar fi aia!
