Stăteam pe marginea unei clădiri de cel puțin 10 etaje și nu aveam de ce să mă țin. Deodată, mi-am pierdut echilibrul și simțeam  că mă desprind de marginea îngustă pe care stau. Ţip dar degeaba, nu e nimeni sa ma audă. Știu ca voi muri. Şi cad.

Ma trezesc transpirată, cu inima galopând ca după 3 cafele tari și tremurând de frică. Aş vrea să-mi dau două palme și să-mi spun ca n-a fost decât un vis, și totuși parcă încă simt teama și căderea și amețeala cauzată de înălțime. Îmi ia câteva minute bune să mă calmez, timp în care îl strâng tare pe Ovi în brate să mă asigur ca e cald, real, lângă mine.

În timpul zilei, dau peste poza de mai jos și, deși uitasem complet de vis, creierul meu face analogia instant și mă trezesc tremurând din nou. “Fake”, îmi spun, ca să mă calmez,  dar dau totuși click pe link-ul de sub poză mai mult să găsesc alte poze interesante decât pentru a verifica dacă e contrafăcută poza. M-a bătut suficient soarele în cap pe vârfuri de stânca încât să îmi dau seama că aşa ceva NU SE POATE!

Culmea, exista un biciclist pe nume Vittorio Brumotti și a fost acolo sus, pe vârful acela, ba chiar a intrat și în Cartea Recordurilor pentru asta. Nu contează că a tras bicicleta sus cu o sfoară. Bravo lui ca s-a gândit la asta. Eu nu aş fi stat într-o roata pe piscul acela nici dacă de jur împrejurul vârfului ar fi fost plasă. Şi știți ce a făcut după aceea? A sărit! Da, a sărit cu tot cu bicicletă! Uite aici!

Un discurs de anul trecut al Lianei Nemes, ne vorbea despre sfera de confort și despre cum nici un lucru măreț nu se poate întâmpla dacă nu încercam să ne depășim limitele. Sunt de acord, și mai mult, cred că această zonă este cel mai mare dușman al evoluției noastre și principalul obstacol între ceea ce suntem și ceea ce putem deveni. Îmi propun să fac în fiecare zi câte ceva prin care să îmi provoc și să-mi împing limitele. Vă invit să încercați și voi.