Archive for the Category » De-ale mele «

Violet palid ca vinul diluat

…asa descrie Henry James – Florenta. Imi aduc aminte una dintre primele poze ale frumoasei citadele care mi-a cazut in maini, acum vre-o 10 ani, cand nu aveam internet sau calculator, iar notiunea de Google nu se intiparise inca in mine ca instanta atotcunoscatoare, ca Isus al generatiei mele. Inca mai cautam salvarea in carti si in albume de arta cu nefireasca sete si neinchipuite suferinte ale sufletului, cum doar la 15 ani poti avea, cand te visezi la 22 pictand viata din Piazzale Michelangelo si profesand intr-ale artelor.
Am 25 acum, si nu mai pictez de ani buni, dar imi amintesc poza aceea, prima, si violetul photoshopat, de prost gust care invaluia orasul de parca ar fi fost toata dragostea si visele adolescentei mele.

Nu aveam altceva pe atunci, decat o durere adanca si tacuta ,o speranta de salvare: Orasul (faptul ca Florenta s-a nimerit sa fie acel oras ar putea fi o simpla intamplare) si o mie de oameni care imi strigau in urechi “copile nu fi prost, orasul e departe…”. Intre timp insa Florenta a devenit simbol, sentiment, gand, culoare. Nu il citisem inca pe Henry James, dar poza acceea decupata dintr-o carte mi-a imprimat in coltul ochiului culoarea vinului diluat – culoarea sperantei.

Am colindat intraga Europa, omitand mereu acelasi oras, punct terminus al calatoriei mele, cu o teama incredibila, nu ca imi va insela asteptarile sau ca va fi altfel decat ceea ce am visat mereu, ci pentru ca momentul in care voi deschide ochii si David se va infatisa  mai perfect decat orice fiinta in fata mea, va trebui sa inchid o data pentru totdeauna un capitol al vietii mele in care trairile au fost cele mai intense, iar ambitiile cele mai marete: adolescenta.

Din acel moment voi fi o fiinta matura, cu obiective SMART in loc de vise si cu frustrari marunte in loc de suferinte. Biletele din buzunar sunt dovada incontestabila, materiala a acestui fapt. Le mangai cu varfurile degetelor si ma las inca putin sa plutesc in reveria de care uit din ce in ce mai des in ultima vreme, ca intr-o motaiala de duminica dimineata, inganand un cantec vechi italian. “E non c’è più nessuno che mi parla ancora un po’ di lei, ancora un po’ di lei”.

Jungla birocratica S02 E01

Neata

Nu pot altfel decat sa scriu, ca in curand o s aimbrac haine de tarzan si o sa ma avant cu curaj, buchete de flori si cutii de ciocolata in jungla birocratica clujeana. Credeam ca scap o data pentru totdeauna cand imi voi lua examenu de soferit dar NUUUUUUUUU, sa nu credeti ca va puteti ascunde pentru ca pericolele junglei va pandesc la tot pasul si eu, cu talentul meu natural de a da de bucluc, voi avea de strans nu unul, ci doua dosare cu acte in urmatoarele saptamani: unul pentru inscriere la master si unul pentru angajare.

Asa ca de dimineata, harnicuta fiind, dupa ce mi-am luat in sfarsit sala (nu ma felicitati si de-alea ca la condus am picat si data trecuta :) )) imi dau drumul usor pe o leana (33) si aterizez in Mihai Viteazu. De acolo sontac, pe jos, cu tocuri de 10 (ca doar asa trebe sa te incalti cand colectezi acte pentru dosare) ma indrept catre facultatea de Litere sa-mi elibereze certificat de competenta lingvistica echivalat cu diploma mea de la litere. Intru la primu chiosc si, numa asa- sa fiu sigura fac copii la toate actele mele: diploma, foaie matricola, adeverinta, tot…

Cu teancul de hartii intru la centrul Alpha unde o baba trecuta cu mult de varsta pensionarii isi scoate nasu de dupa birou si-si impinge ochelarii pe nas, tafnos in semn de “tu ce dracu vrei? Nu vezi ca programu incepe de la 11?”. Imi cer scuze ca o deranjez la 11 fara 10 , ii spun ce vreau si o intreb de ce acte am nevoie sa-mi fac echivalarea.

- Chitanta, imi zice (la momentul rostirii acestui cuvant magit, va rog sa va imaginati ca deja ii pierdusem complet contactul vizual, si tanti de la centru se scufunda din nou intr-un somn intelectual profund).

- Chitanta? intreb io de parca nu auzisem prima data… de unde?

- De la caserie! Cu asemenea ura a intonat aceste cuvinte suplimentare incat am auzit un “retardat-o!!” tacut urmandu-le si am preferat sa ies cu coada intre picioare si sa caut singura caseria prin facultatea vietii. Din fericire am gasit-o repede. Sau din nefericire?? Pe usa scria mare: CONCEDIU DE ODIHNA din 05.07 (adica azi) pana in 12.07. Ce-oi face? ma duc la informatii.

- Alta caserie mai e?

- Da, este una pe Bratianu.

Ma gandesc ca nu stiu unde-i aia si cer indicatii. Pe undeva pe langa universitatea mare, mi se spune si ma indrept incet spre iesire…

- Da’ nu va suparati, ma intorc catre tanti de la informatii cu dezamagirea drumului facut degeaba in ochi, acolo SIGUR nu-i concediu de odihna?

Domnisoara, traiesti in Romania!

Povestea continua, impotriva vointei mele, dar, probabil, spre deliciul cititorilor mei. Pun de cu seara ceasul sa sune la 6:00, refuz cu tragere de inima inviatia lui Charli la bere, hotarata ca de data asta o sa fiu prima la coada la Politie pe Albac si ma voi programa in sfarsit la examen. Eh prima… cam a 30-a, ca altii s-au trezit si mai devreme ca mine, dar oricum asta era cea mai buna performanta in materie de stat la coada la inscrieri de cand m-am inscris eu in fan club Politia Rutiera, si daca imi urmariti bogul stiti ca asta s-a intamplat cu mult timp in urma.

Numarul tras la lotto ma avantajeaza: 12. Excelent pentru o zi de vineri. Dupa DOAR 2 ore de stat la coada pe un frig crunt, timp in care nici n-am apucat sa termin cartea ce mi-o luasem cu mine special pentru astfel de evenimente, si inca 20 de minute de stat inauntru pe singurul scaun din sala de asteptare (cu durere in suflet la vazul oricarei batranici care se apropia, dar cu o durere de spate si mai urata ca aia de suflet) mi-a venit randul.

Nenea politistul, amabil de altfel, arunca un ochi peste dosarul meu si zice ca bai. Inmarmuresc cu ochii cascati si batai de inima. Se face liniste in jur. Mi se explica cu amabilitate ca acel cabinet din Zorilor unde mi-am facut analizele lucra in ilegalitate in acea perioada, asa ca toate fisele eliberate atunci nu mai sunt valabile. Inghit in sec. Ma gandesc cum, dumnezo, au fost bune primele doua dati cand mi-am dat examenul si acum,brusc, nu mai sunt. Insa imi amintesc cum instructorul m-a dus la un cabinet cu care, cica, “lucreaza” scoala si unde nu astept 3 zile dupa analize: dau numa’ banii si iaca fisa! Nu ma mai mir. Intreb politistul ce e de facut. Mi se recomanda sa merg la cabinet sa imi refaca fisa ca acum sunt legali, iar pentru ca in momentul ala ochii mei erau induiosator de tristi, probabil, politistul zambeste si ingaduitor, treaca de la el, imi spune sa nu mai stau la coada cand vin cu analizele, ci sa intru direct in fata.

Ies sufland flacari pe nas si ma trantesc intr-un taxi, bombanind adresa din Zorilor si gandindu-ma ca asta sigur e o cursa de peste 100 de mii, dar nu peste mult timp simt nevoia sa ma descarc taximetristului si ii spun toata poveste de la inceput: cum nu m-au lasat in examen pentru ca nu semanam cu aia din buletin, cum nu m-au lasat sa-mi fac buletin in Cluj din cauza numarului de la casa,  cum “regim de urgenta” inseamna regim normal cu extrataxa, daca nu esti clujean, cum am stat eu pe la cozi si in final povestea cu cabinetul. Taximetristul se uita la mine usor sarcastic si spune:

- Domnisoara, traiesti in Romania! Inca nu te-ai prins? Eu sunt proprietar si a trebuit sa imi fac flotant in propria casa din cauza procedurilor legale…

- Flotant? Serios? Daca imi spuneti ca platiti si impozit pentru ca va tineti chirias, va dau o bere – meritati!…

Incepem sa radem amandoi isteric indreptandu-ne spre Zorilor. Caci ce era sa fac altceva decat alt set de analize fictive care sa le inlocuiasca pe celelalte. Se pare ca analizele se fac in Cluj raspunzand corect la intrebarea:” Ai avut vre-o boala de cand ti-am facut analizele anterioare?” si asteptand 3 zile, in care doctorul va consulta pozitia astrelor si va scrie pe fisa medicala, indiferent de aliniamentul soarelui cu uranus si neptun: APT .

333

In filmul The Anchorman, Will Ferrell joaca rolul unui prezentator de stiri intr-o lume in care cel care aduce noutatile in randul populatiei este pricipalul formator de opinie. Este dumnezeul atotstiitor, cu putere de influenta nelimitata asupra audientei. Trebuie mentionat ca e si bun la asta: un speaker excelent a carui voce rezoneaza adanc in creierul celui care asculta, prin argumentre clare, idei structurate, putere de convingere si mai ales, charisma. Toate astea fac din el un prezentator ideal.

La un moment dat in film, Ferrell este pus in postura de a o curta pe viitoarea sa co-prezentatoare, Veronica si incercand sa deschida puternic discutia cu aceasta o intreaba:

- Stii cine sunt eu?

- N-as putea spune ca stiu, ii raspunde aceasta si il prinde practic cu garda jos pentru ca oricat de bun ar fi fost, nu se astepta la un astfel de raspuns.

- Nu stiu cum sa iti explic dar sunt o persoana importanta, ii explica el, incurcat vizibil, starnindu-i un ras ironic.

Ideea e ca pana si cei mai buni dintre cei mai buni – in situatia in care isi supraestimeaza pozitia si increderea data de prezentarile anterioare reusite, pot scapa din vedere benefiicile pe care le aduce pregatirea cu atentie a prezentarii. De aceea eu, astazi imi voi lua libertatea de a va spune cum vad eu pregatirea, de ce o consider esentiala si, mai ales, in momentul in care veti fi la randul vostru in situatia de a va pregati o prezentare, cum sa o faceti in asa fel incat sa fiti eficienti.

Modelul pe care o sa il descriu si pe care il folosesc de cele mai multe ori este numit 333 si se orienteaza asupra organizarii discursului vostru intr-un fel simplu de retinut si eficient. Aveti nevoie doar de 3 obiective care sa dea valoarea discursului, 3 idei principale pe care sa le transmiteti prin acesta si de 3 etape pe care sa le parcurgeti.

Prezentatorul meu ideal este fara doar si poate John Kennedy. In nenumarate randuri a demostrat ca este capabil sa motiveze milioane de oameni printr-un disurs si sa transmita idealuri pe care, ulterior sa le urmareasca o intreaga natiune. Ca sa vorbesc despre scopul unui discurs, imi este cel mai usor sa ma refer la el pentru ca el spunea foarte elocvent si revelant ca singurul scop al unui discurs este acela de a schimba lumea. Ar fi bine in cazul acesta sa facem o diferentiere clara intre scopul general al unei actiuni (pe care eu il vad ca factorul principal de motivare al speakerului si care este general si abstract precum cel din zicala lui Kennedy) si obiectivele discursului care trebuie sa fie specifice, relevante, clare, incadrate in timp si mai ales legate direct de topicul propus. Spuneam mai devreme ca acestea ar trebui sa fie trei, si de ce trei? Pentru a raspunde cerintelor retoricii aristoteliene: unul legat de formarea increderii publicului in expertiza vorbitorului, unul legat de construirea relatiei cu publicul si unul care sa ofere rezultate concrete, problemei discutate. Aceste obiective odata indeplinite, putem spune ca am facut un pas inainte spre marele scop, acela de a schimba bucatica noastra de lume, fie si printr-o singura idee personala pe care o aducem in atentia publicului.

Bun, avem obiectivele, ce urmeaza? Urmeaza sa ne hotaram supra celor 3 idei pe care vrem sa le transmitem. Pentru ca stim chiar din manualul lectiei a doua ca oamenii pot retine dintr-un discurs de 5 pana la 7 minute  maxim 3  idei principale pe care noi, cei care prezentam, le putem dezvolta, exemplifica sau ilustra dupa bunul nostru plac in asa fel incat sa le facem clare si usor de retinut pentru audienta. Aceste idei le vom plasa cu atentie in continutul prezentarii noastre. Si cu asta am ajuns ca cel de-al treilea si ultimul punct de atins: cele trei etape ale discursului.

Cu totii stim de la compunerile din clasa a 3-a ca fiecare opera scrisa trebuie sa aibe o introducere, un cuprins si o incheiere. Nici prezntarile nu scapa acestei simple structurari a informatiei doar ca eu prefer sa identific in cazul acesta discursul cu un pranz copios iar etapele desfasurarii acestuia cu felurile de mancare. Avem astfel aperitivul – cel care ne deschide apetitul pentru masa si care poate fi de la paharelul de tuica al bunicior nostri, la cateva feluri de hrana rece in cazul unei nunti (sa nu uitam comparatia noastra – introducerea poate fi scurta si condensata ca o povestioara, un citat sau o gluma sau poate fi o desfasurare a obiectivelor noastre si a agendei de urmat. Indiferent care ar fi cazul, scopul principal al acesteia va fi sa ne trezeasca interesul asupra a ceea ce va urma). Urmeaza felul principal, sau cuprinsul care cuprinde cele trei idei de care vorbeam mai devreme si masa noastra se termina inevitabil cu partea cea mai apetisanta: desertul, dulce si delicios, al carui gust ne ramane pe limba pentru tot restul zilei – aici ar fi redundant sa va spun ca vorbim despre o incheiere cel putin la fel de puternica ca si introducerea.

Reiau asadar: 333 – inseamna 3 obiective , 3 idei principale care sa ramana in mintea ascultatorilor si 3 etape in constructia discursului nostru.

La pasii astia eu as mai adauga pasiunea, pentru ca pasiunea alimenteaza schimbarea.. Noi pornim acum aproape de la zero, dar caramida cu caramida se construieste zidul. Ganditi-va la cei mari: la Kennedy, la Steve Jobs, la Martin Luther King – toti aveau un lucru in comun: vorbeau ce pasiune.  Oamenii acestia au schimbat lumea. Voi ce mostenire vreti sa lasati?

Saptamana asta: de tinut minte

O mica recenzie la ce s-a intamplat saptamana asta din punctul de vedere al timpului meu liber :D

- Toastmasters – Prima mea sedinta, degajata, plina de umor: le astept cu interes pe urmatoarele, precum si dezvoltarea clubului din Cluj la nivelul celor din vest-ul Europei. Pentru cei ce nu stiti, Toastmasters este un club care faciliteaza dezvoltarea abilitatilor de public speaking. Mai multe despre ei, aici.

- Orange sux  (nici link nu merita). BTW – telefonul meu cumparat acum doua saptamani, si pentru care mi-am prelungit cu doi ani contractul, isi petrece a doua saptamana de viata tot in service.

- Jocurile Olympice de la Vancouver. TVR1 sux too, din motiv ca transmite complet aiurea probele de patinaj artistic – singurele care ma intereseaza. Oricum, se pare ca mai sunt si alte televiziuni la fel, motiv din care toate transmisiunile se gasesc deja pe torente. Multumesc tuturor piratilor ca mi-au dat ocazia sa ma indragostesc de frumosul, balerinul, artisticul – Lambiel, visul tuturor comentatoarelor sportive, care ar fi in stare sa-i ierte pana si ratarea triplu axel-ului.

- Karaoke La Tevi: doamne, ce afoana is!!!!!!! Cine l-a chemat, mah, pe Mangu sa ne faca de mici? Las, bine ca a venit, e de treaba, Mangu si a impartit cu noi vinul castigat. Bine v-ati intros de pe taramuri lusitane  – Cata si Iza!
PS: Un betiv a furat 2 telefoane din bar (dintre care unul- al Biancai). Pe urma s-a temut ca-l suspectam si le-a ascuns in zidul cetatii: Sa traiesti, nea Elvis, si sa stai acasa data viitoare ca nu-ti uitam prea usor moaca.

- Saptamana Modei la New York: imi pare rau Hilfiger, Ralph Laurent, Ck si Oscar de la Renta – de data asta nu va voi fi fidela. De departe cel mai original show pe care l-am vazut a fost cel de la Rodarte.
PS: RIP Alexander McQueen, ca pe mine ma fascina genialitatea sa morbida si spectaculoasa.

-Activity la creparie. Nu-i mai dati lui Ionuke sa mimeze, daca nu vreti sa luati bataie!! Si cineva sa-i spuna la Eti ca nu orice grupare de 2 cuvine cu cuvant de legatura e “sex in grup”.

-X-men: tate tri! Voi stiati ca dupa 2-3 X-men-uri unul dupa altul vizezi noaptea numai Wolverini?? Nu, nu-i placut deloc, ca-i visam ghearele, nu pectoralii!!

- Shopping, cu Ovi dupa mine: de ce barbatii astia, cand vin la shopping, nu stau langa cabina de proba sa-si dea cu parerea si fix cand ai nevoie de ei, dispar? Pe urma tre sa fugi desculta, in rochia de nasha probata, dupa el, pe coridoare sa vina sa-si dea cu parerea: asta in timp ce vanzatoarea urla ca unde pleci cu rochia ei, si femeile de prin magazine se uita urat la decolteu tau exagerat de alb ca deh, e dricul iernii, iar rochia e de vara.

- Recrutari BEST: care vor sa vina, oricum deocamdata doar am lucrat la structura lor. Mi-a facut placere sa merg la un WorkShop BEST dupa 3 luni de absenta.  Chiar m-a umplut de energie aceasta activitate, si n-o sa fac misto de Cata, Bulan sau Mircea (dar mai bine sa nu dam nume) ca au zis  “competivitate” de vre-o 10 ori, in timp ce pe mine ma durea stomacul de ras, si Vio imi facea semne sa tac ca nu-i frumos sa rad in timp ce oamenii discuta. Oricum discutia a fost taiata curand de rasetele tuturor cand cineva le-a aruncat celor in cauza o banana :) ).

Sper ca v-am zis tot, ca aveam nevoie de acest locsor sa stea drept marturie pentru ce s-a intamplat saptamana asta. Ma tem ca voi poposii deseara intr-un loc de unde voi iesi fara prea multe amintiri.