Voi începe așadar cu discursul meu, cu care m-am clasat pe poziția a treia și sper să continui în curând cu discursurile celorlalți deținători de trofee şi nu numai.

***

O să vă vorbesc astăzi despre sinucidere. CE OCHI MARI AVEŢI!! Da, mă aşteptam la asta… “Ce caută o fată aşa tânără să ne vorbească despre un subiect atât de sumbru, după atâtea discursuri pline de umor?”

Tonul meu însă, o să fie mai degrabă unul reflexiv, decât tragic iar subiectul vine în contextul în care s-a împlinit un an de la moartea unui artist pe care l-am adorat aproape, aşa cum adori ceva ce nu înţelegi pe deplin, DAR care nu încetează să te uimească în fiecare zi: este vorba despre designerul englez Alexander McQueen, care s-a sinucis în februarie 2010, lăsând în urmă un imperiu fascinant şi o mulţime de fani, printre care mă număr şi eu, ba mai mult, o industrie întreagă cu gura căscată şi cu mintea plină de întrebări care nu o să îşi mai afle vreodată răspunsul. Nu m-am împăcat niciodată cu moartea lui, şi nu pentru că aş fi sperat să-l întâlnesc cândva sau să-i port rochiile (hmm încă mai pot asta), ci pentru că de câte ori mă gândesc la el, mă bântuie cuvintele lui Albert Camus din “Mitul lui Sisif” care spunea: trebuie să ni-l imaginam pe Sisif fericit!!!!.

Ştiţi cine este Sisif? Eu sunt Sisif, la fel cum fiecare dintre noi îl întruchipăm într-o oarecare măsură. În mitologie a fost un om care a înfruntat zeii pretinzându-se egalul lor, iar pedeapsa lui a fost cruntă: să împingă de-a pururi un bolovan mare și greu pe un deal, bolovan care de câte ori ajungea în vârf se rostogolea iar la vale sub propria greutate, aşa că Sisif trebuia să facă asta la infinit: o analogie tragică, dacă vreţi,  a condiţiei umane: a faptului că ne punem ceasul să sune în fiecare dimineață la aceeași oră, mergem la servici, ne facem treaba, venim înapoi acasă, pregătim masa, ne uităm la televizor până adormim, așteptăm în fiecare săptămână weekend-ul, în fiecare an – vacanţa și toata viaţa – pensionarea, iar când aceasta vine și tragem linie, realizăm cu deznădejde că nu am făcut nimic cu adevărat important: absurd, nu?

Cu toate acestea, omul sfidează cu uimitoare bucurie de a trăi, în fiecare zi, absurdul existenței sale. De ce l-am ales pe McQueen şi nu pe Kurt Cobain sau pe Morisson (artişti pe care îi admir la fel de mult)? Pentru ca nici unde nu am găsit un contrast mai mare între vitalitatea creației și soarta pe care şi-a ales-o. Rochiile lui McQueen sunt alegorii ale vieții, îmbinări subtile ale senzualității feminine cu cruditatea și violența naturii; creațiile sale sunt înfățișări pure ale pasiunii. Şi totuși a ales să moară. Mă gândesc la motive posibile: depresie, oboseală, suferinţă continuă: vorbea despre toate Camus…, și totuși nega suicidul cu vehemenţă: nu doar că nu ar fi rezolvat paradoxul lui Sisif, dar mai mult, ar fi intrat în contradicție cu natura umană însăși. După ce a trecut prin câteva momente de cumpănă în viaţa sa, Camus spunea: ”În mijlocul iernii am aflat, că port în mine o vară invincibilă” – expresie desăvârșită pentru o poftă de viaţă extraordinară. Să ai în tine puterea de a păstra întreagă căldura și strălucirea unui soare lăuntric. Să poți face dintr-o lipsă, o forță, să reziști, să fii un supraviețuitor, fericit ca Sisif. N-ai cum cazi în depresie, n-ai cum sa te gândești măcar la moarte, când ai în tine “o vară invincibilă”.

Nu înțeleg de ce a murit McQueen. Nici nu mi-am propus asta. Mi-am propus dimpotrivă, să reafirm în contextul comemorării morții sale tragice, viaţa. Unii își depășesc absurdul propriei existenţe apelând la religie, alții trăiesc o viaţă epicureică. Într-un final, fiecare dăm propria noastră valoare fericirii. Eu prefer să îl vad pe Sisif aşa cum îl vedea și Camus și pentru asta, vă rog să-mi permiteți să vă citesc efectiv rândurile de final ale eseului “Mitul lui Sisif”: “Ne întoarcem întotdeauna la povara noastră. Dar Sisif ne învaţă fidelitatea superioară care îi neagă pe zei şi înalţă stâncile. Şi el socoteşte că totul e bine. Acest univers rămas fără stăpân nu-i pare nici steril, nici neînsemnat. Fiecare grăunte al cestui munte plin de întuneric alcătuieşte o lume. Lupta însăşi contra înălţimilor e de-ajuns spre a umple un suflet omenesc. Trebuie să ni-l închipuim pe Sisif fericit.” Şi îmi amintesc fără să vreau, zâmbetul larg al prietenei mele, Diana când își făcea cu mâna ei decorațiile pentru nuntă, împletind fundiţă după fundiţă,  așezând floare după floare în ghirlandele care-i umpleau casa, și cântând: “Fericirea-i un lucru mărunt, e o aripă care vibrează, fericirea-i un lucru mic, un pitic – ce dansează”.

* fotografii preluate de pe pagina de Facebook a Timişoara Toastmasters

“Firenze sogna, Firenze sogna, Ullallà
Il risveglio della sua voglia
Gentildonna lei, che sotto sotto si identifica
E fai viaggiare con il biglietto speciale,
Ma il viaggio è già finito da un po’.”

E un cântec al unei trupe de punkeri italieni, formată prin 1980 si numită Liftiba. De ce l-am citat aici? Pentru că a trebuit să mă aşez pe balustrada podului Santa Trinita şi să mă zgâiesc la Ponte Vecchio cu ochi goi, ca să înteleg ca drumul meu spiritual s-a încheiat deja şi că mă aflu aici în calitate de turist şi nimic mai mult.

Aşa că mi-am încălțat papucii mei de turist și am luat bătrâna cetate a vieții la pas, cu troller-ul zgâlțâindu-se pe piatra cubica, în urma mea.

E cald afară și bate puțin vântul. Am impresia subită că tot acest oraş înghesuit e mai mic decât îmi imaginam. Parcă ajung oriunde într-un timp mult mai scurt decât îmi plănuisem, ceea ce mă bucură dar mă face şi să mă îngrijorez că voi vedea TOT prea repede şi nu voi mai avea ce face. Stupid, nu? Picioarele mă poartă spre Piazza Del Duomo şi mă gândesc că e cel mai frumos lucru pe care l-am văzut vreodată, dar nu sunt aici sa vad lucruri frumoase, ci să simt orașul, aşa că mă urmărește o frustrare inexplicabilă.

Mănânc îngheţată şi paste, beau vin şi intru în discuţii cu diverşi localnici sau turişti. Toată lumea ştie engleză, e deschisă şi bucuroasă să-mi răspundă la întrebări. Îmi fac rezervări la muzee, mă cazez la hotel, ies la plimbare, mă chiorăsc la magazinele de pe via Tornabuoni de parca mi-aş putea permite ceva şi încerc să mă simt cumva ca acasă, dar sentimentul copleșitor că sunt un turist rătăcit (vorba cântecului) nu mă lasă în pace pâna seara la culcare.

A doua zi mă trezesc ceva mai bine dispusă, și hotărâtă să mă resemnez. O să valorific fiecare secundă a şederii mele aici. FIECARE! Îmi fac un plan de bătaie și pornesc agale către Piazza della Segnoria: o sa petrec dimineaţa la Uffizi, după amiaza la Palazzo Pitti, iar deseară o sa mă caţăr pe deal la Piazzale Michelangelo sa admir punctele de Belvedere. Zis şi făcut.

Seara târziu, pe o bancă în faţa bisercii San Miniato al Monte, stau si mă gândesc la toate lucrurile pe care le-am văzut, şi realizez că nimic nu aş vrea mai mult decât să împart cu cineva tot ce simt. Sunt împroșcată cu frumusețe, o frumusețe atât de profundă încât frustrarea mea de ieri pare uşor ireală. Un ghid la Uffizi spunea despre florentini că ei se credeau a fi singurii cunoscători ai esteticii din lume. Pe fiecare stradă, fiecare detaliu arhitectural, fiecare casă par încremenite în trecut, într-o lume în care arta valora mai mult decât aurul.

În jurul lor, roiesc ca nişte viespi, turistii si comercianţii ambulanţi, toţi Înfruptându-se hămesiți cu polen rânced şi dulceag, dar înca hrănitor pentru ochii străini şi curioşi sau buzunarele crescânde ale localnicilor. Şi-mi amintesc de Amsterdam, şi de ghidul nostru care repeta la sfârşitul fiecărei prezentări cu o voce undeva între ironică şi admirativă: “It’s all for the business – the freedom, the tolerance, the vices…”

În ultima zi am vizitat Grădinile Boboli, Galleria Accademica și câteva muzee mai mici, după care am ales să îmi petrec dupăamiaza cum fac toţi tinerii florentini: pe iarbă, în Piazza Santa Maria Novella – unde e mereu aglomerat, se râde, se vorbeşte, se visează, pacifiştii şi asociaţile anti drog işi sprijină cauza printre turişti adunaţi în jurul lor, iar comercianţii sunt mai puţini decât în alte părti. Pare un loc ideal pentru a-ţi odihni picioarele răpuse de atâta mers. În plus creierul se descongestionează şi la căldura plăcută a soarelui de primăvară, reuşeşte să filtreze toata informaţia cu care a fost bombardat.

Mă gândeam la ce este Florența acum, dacă atunci era capitala culturală a lumii. O ciudată relicvă plină de viaţă. Mă trezesc râzând de acest gând absurd, dar următoarea întrebare deja se cuibăreşte înfricoşator în mine: unde mă îndrept de aici?

Până una alta, spre hotel să-mi fac bagajul. Restul deciziilor le las pe altă data. Gândul la ‘acasa’ e din ce în ce mai apetisant…

Nu ştiu de ce ma face să mă gândesc la iarbă, la greieri şi la excursii cu clasa )))

Pe vremea aceea nu ascultam rock, dar aveam o opinie care tânjea să fie exprimată…

PS: Astăzi mergem La Port să-l ascultăm pe Mangu cântând şi să ne îmbătăm mărinăreşte cu ceaiuri chinezeşti. Vă povestesc mâine…

În ultima vreme femeile apar în roluri principale doar în comedii stupide, telenovele, sau – un gen aparte – telenovele cu vampiri, unde femeia este în centrul atenției, dar oricum nu-ți poți lua ochii de la bunăciunile masculine din peisaj, ca şi cum Doh! acest gen de serial a fost conceput în special pentru adolescente de 17 ani, să aibă la ce să viseze cu ochii deschiși. Oricum în acest gen de serial, femeia, chiar de apare ca fiind în rol principal, este vulnerabilă și slabă, numai bună de protejat de 2-3 bărbați supranaturali, toți nebuni după ea).

“The Good Wife“, serial politic, petrecut în cea mai mare parte în lumea competitivă a curților de apel și a tribunalelor, aduce un suflu nou în acest sens, cum aducea acum ceva ani Batlestar Gallactica, când de orice parte am fi fost, eram complet captivați de personajele feminine misterioase și puternice în jurul cărora se învârtea toata acțiunea (Starbuck și Caprica).

Şi pentru ca misterioase sunt căile creierului, o să vă răsfăț cu o tema muzicală, pe care am ajuns sa o ador după  săptămâni de vizionat, aproape obsedată, serie după serie din Battlestar: un cover superb al unuia dintre cele mai frumoase cântece scrise de Dylan: All Along the Watchtower.

“E totul în mintea ta”, mi-am spus, dar am încercat în fiecare zi să mă apropii mai mult ca să observ zâmbetul sincer şi larg  care îi luminează faţa la “atingerea” obiectelor.

Si atunci m-am indepartat definitiv de Sartre…

Poza provine de aici.

Vreau să stau acolo sus, pe burtă, să mă chiorăsc la peisaj cu gura căscată, să mă bată soarele în cap şi vântul prin păr şi să îmi amorțească ușor genunchii de la urcat. Pe urmă să beau o gură de apă cu gust bun cum are doar apa din sticlă de plastic prinsă de rucsac, într-o tura de vară, după câteva ore de mers, minunându-mă cât de verde e pădurea din vale și cât de mici sunt ceilalți montainiarzi care urcă agale serpentinele muntelui

Revin la partea cu…”să mă bată soarele în cap” că aia e cea mai râvnită în momentul de faţa )). Luați acest post ca un protest zadarnic împotriva frigului, într-o zi pe care aş fi vrut-o senină.

- Hai cu noi la filme gratis cu Florin Piersic!

Ezit câteva secunde, dar curiozitatea mă împinge să văd cum arată noul cinematograf  “Florin Piersic” şi le accept propunerea.  De pe Memo până în Mihai Viteazu, Bianca turuie într-una despre cât de mîndră e de Florin Piersic, despre cum merita un cinematograf cu numele lui și despre cât de emblemă este el pentru viaţa culturală a Clujului. Îmi amintesc cât îmi plăcea de el când eram copil, deși nu mai știu prea bine de ce… Îmi vin în minte lacrimile de râs cu care vizionam acum câțiva ani  “Logodnicele aterizează la Paris” la Teatrul Național și îi dau dreptate.

Înfulecăm sandwichurile de la Rosa, parcă cu rușine să intrăm în holul sclipind de curățenie (sau din cauza granitului cu care e placat) și încerc să rememorez în acest timp primele filme pe care le-am văzut la Republica acum mulți, mulți ani. Nu îmi amintesc nici un film. Dar în schimb, simt încă mirosul homeleşilor cu care împărțeam duminica dimineața sala de cinema…

Vedem oameni care intră în sală, deși filmul începuse de vre-o 20 de minute. Îi urmăm, și, în ciuda faptului ca sala era aproape plină, găsim un rând gol și ne îndreptăm spre el, bucuroase că măcar e cald înăuntru. Rulează un film cu Mărgelatu: Trandafirul Galben. Primele 5 minute toata lumea vorbește în germană. Nu înțeleg nimic. Nu este nici subtitrare. Pe deasupra, de undeva din partea dreaptă vine un miros puternic de urină și jeg care mă duce cu gândul la vremurile când îmi țineam strâns poșeta în brațe în timpul filmelor de la Republica. Ah, good old times…

Mă holbez la sală: mi se pare mare și impractică. Concluzionez că au pus scaune mai confortabile, deși la fel de înghesuite, și multe becuri pe tavan de care nu îmi aminteam… Arată mai mult a sală de concerte decât a cinema. Le spun fetelor ca mi se va muta nasul la spate în curând și ies la baie. Ei, dacă sala nu m-a impresionat prea mult, trebuie să recunosc, baia arată bine și miroase curat. Mă uit după o cafenea – nu este. De fapt nu este nimic, în afară de stâlpii cu poze din filmele lui Piersic, nu la vedere cel puțin.

Profit de cele 4-5 LCD-uri ca să mă uit la scene din filme până astept să vină fetele. “Ce tânăr și blond este Piersic în filmul ăla”, mă gândesc… Dar stai, mi se pare cunoscut … sentimentul asta. DA! De asta îmi plăcea Piersic în copilărie: Harap Alb – Doamne, ce mult iubeam filmul asta! Ha ha… Îi spun Biancăi de el, dar nu își amintește. Nu-i nimic, am un motiv bun acum, de care uitasem complet, să îmi amintesc cu căldură de fiecare data de Florin Piersic şi să îi vizitez cu plăcere cinematograful. Cât de personale sunt de fiecare dată cele mai bune motive…

Imaginea a fost luata de pe cinemagia.ro.

Într-o dimineaţa mi-am dat seama ca în fiecare zi mi se întîmplă să descopăr măcar un lucru care să merite povestit. Şi am creat acest blog. După circa 1 an deja mă plictisisem şi am încetat să mai scriu. Uitasem bucuria care îmi umplea sufletul la fiecare postare, uitasem de prietenii care îmi citeau blogul cu plăcere, ba chiar şi de acei necunoscuţi ocazionali care ajungeau căutînd pe google “plăcinte cu mere” sau altceva complet irelevant si îmi lăsau cate un comentariu nervos că n-au găsit reţeta pentru fericire aici, cum se aşteptau.

Îmi pierdusem job-ul cam în aceeaşi perioadă şi au trecut căteva  luni bune până să îmi gasesc un altul, timp în care am trecut prin tot felul de aventuri (călătorii prin ţară, evenimente importante, accidente cu noua mea masină, sau veşnicele mele pozne pe la birourile instituţiilor statale) însă fără vlagă de a le menţiona pe blog. A venit după aceea noul job la GrupSapte şi admiterea la RUSO iar zilele erau şi mai aglomerate, mai interesante, mai pline de viaţa, de fapt mai pline de orice în afara de timp. M-am complăcut în crearea de noi rutine, şi în regăsirea echilibrului mult dorit până complacerea s-a transformat în lene, lenea în sedentarism şi eu mă transformam încet, încet într-o monstruozitate cuibarită bine în sfera sa de confort şi fără nici o intenţie să iasă din hibernare.

Eram la Sinaia de revelion şi deşi în jurul meu roiau oameni, toata lumea ori dansa, ori mergea la ski, ori se plimba, ori bea de dimineaţa până seara, doar eu mă simţeam profund plictisită. M-am gîndit în ziua aceea mult la asta şi mi-am pus întrebarea: Am fost anul acesta măcar într-o clipă cu adevărat fericită? cu adevărat nebună? cu adevărat… BINE, în afara situaţiilor legate de muncă (aici includ jobul, şcoala, şi alte proiecte proiecte personale DAR nu includ timpul liber). Si mi-am răspuns cu un trist şi neconvingător: ”trebuie să fi fost cîndva…” Aşa că pe drum înspre Cluj, am luat o decizie importantă: de azi înainte, viaţa mea va fi altfel.

Nu totul s-a schimbat brusc, dar ştiu acum că schimbarea abia începe: m-am lăsat de fumat, am reînceput să citesc zilnic, merg săptămânal la dentist şi voi continua să merg până dinţii mei vor arăta ca în reclama de la Colgate, sunt mai concentrată la servicu, nu mai mănânc junk food şi mi-am propus să experimetez ceva nou în fiecare zi a vieţii mele. Urmează în planul cincinal care s-a născut din această decizie: să încep să merg la sală zilnic şi în general să mă preocup mai mult de sănătatea mea, să conduc decent până în aprilie, şi să învăt să gătesc muuult mai bine decât acum… Însă motivul pentru care vă spun toate astea este că unul dintre obiectivele mele este să dau o nouă faţa acestui blog şi să scriu din nou săptămânal dacă nu chiar zilnic despre lucruri peste care dau, care mi se întâmplă şi pe care le pot considera frânturi de culoare care să le inveselească şi altora ziua.

Mai mult, vreau ca prin gestul meu sa aduc aminte prietenilor mei CU BLOGURI : Aghi, Da_Nutz, Andi, AndreeaR de sentimentul acela din momentul în care ai terminat de scris/verificat un post şi îi dai ok sa fie publicat. Nu o să îl descriu că îl cunosc ei bine şi sper că am reuşit cu acest post nesfârşit să îi ademenesc, ca mirosul de cozonac la bucătărie, spre interfaţa de admin a conturilor lor de word press.

Ne vedem aşadar mâine cu aventuri de la Muzeul Zoologic . În caz că nu ştiaţi, DA, există în Cluj şi e deschis către public!!!

1 FLORENTA  – sa visez la un loc caruia sa-i spun acasa;

2 FAITH NO MORE – sa ascult muzica in care ma regasesc cand nu ma mai regasesc nicunde;

3 BLONDUTII – sa ma-ndragostesc fie si pentru o clipa in fiecare zi;

4 FASHION-UL – sa ma infrumusetez putin fizic si psihic, pentru ca nimic nu creste mai mult moralul decat o pereche de Loubotini…;

5 MANGA/ANIME – sa rad amintindu-mi de nebunia anilor tineri si de ce-mi placea mai mult pe lume cand eram copil;

6 MUNTELE – sa escaladez varf dupa varf si sa simt amorteala placuta din genunchi din momentul in care ajung la destinatie;

7 DANSUL – sa ma misc in vartejul muzicii pana toate senzatiile se amplifica si trupul meu comunica cu lumea altfel;

8 CREMA DE ZAHAR ARS – sa savurez partea arsa de pe fundul oalei cand inca e proaspata si fierbinte;

9 EXISTENTIALISMUL – sa-mi aleg singura destinul, sa sufar pentru alegerile mele si sa-mi asum responsabilitatea de fiecare data;

10 PICTURA – sa transform realitatea in simboluri si simbolurile in culoare, sa admir ore in sir operele celor care au facut-o deja;

11 PREZENTARILE: sa transmit idei vii care incoltesc in oameni si schimba vieti;

12 APARTAMENTUL DE  PE DAMBOVITEI – sa ma hodin in pacea si linistea cuibului ingrijit si decorat de mine;

13 ROADTRIP-URILE – sa calatoresc spontan spre destinatii necunoscute… doar pentru ca m-am trezit de dimineata cu chef sa vad ceva nou;

14 CINEMATOGRAFIA – sa ma traspun in creatii fascinante si neasteptate ale marilor regizori ai lumii, sa ii cunosc si sa ii deslusesc;

15 UNIVERSUL FANTASY – sa evadez intr-alta lume, uitand de toate grijile vietii cotidiene;

16 INTERNETUL – sa comunic chiar si atunci cand prezenta fizica nu e posibila;

17 GASCA – sa socializez cu cat mai multa lume, din medii variate pentru ca am incredere in oameni si in vorba ca “viata e o serie de camere, iar tu esti suma oamenilor cu care ai ramas inchis in aceasi camera, la un moment dat, in drumul tau”.

18 ADRENALINA – sa experimentez tot felul de trairi si sentimente pe care nu le-am incercat niciodata, pentru a nu-mi epuiza nicodata optiunile.

20 PADUREA – sa ma minunez (ca pare-mi-se  e cea mai buna traducere de la “to wonder” ) de expresia perfecta a frumusetii: natura.

No duerme nadie por el mundo. Nadie, nadie.
No duerme nadie.
Hay un muerto en el cementerio más lejano
que se queja tres ańos
porque tiene un paisaje seco en la rodilla;
y el nińo que enterraron esta mańana lloraba tanto
que hubo necesidad de llamar a los perros para que callase.

No es sueńo la vida. ˇAlerta! ˇAlerta! ˇAlerta!
Nos caemos por las escaleras para comer la tierra húmeda
o subimos al filo de la nieve con el coro de las dalias muertas.
Pero no hay olvido, ni sueńo:
carne viva. Los besos atan las bocas
en una marańa de venas recientes
y al que le duele su dolor le dolerá sin descanso
y al que teme la muerte la llevará sobre sus hombros.

Un día
los caballos vivirán en las tabernas
y las hormigas furiosas
atacarán los cielos amarillos que se refugian en los ojos de las vacas.

Otro día
veremos la resurrección de las mariposas disecadas
y aún andando por un paisaje de esponjas grises y barcos mudos
veremos brillar nuestro anillo y manar rosas de nuestra lengua.
ˇAlerta! ˇAlerta! ˇAlerta!
A los que guardan todavía huellas de zarpa y aguacero,
a aquel muchacho que llora porque no sabe la invención del puente
o a aquel muerto que ya no tiene más que la cabeza y un zapato,
hay que llevarlos al muro donde iguanas y sierpes esperan,
donde espera la dentadura del oso,
donde espera la mano momificada del nińo
y la piel del camello se eriza con un violento escalofrío azul.

No duerme nadie por el cielo. Nadie, nadie.
No duerme nadie.
Pero si alguien cierra los ojos,
ˇazotadlo, hijos míos, azotadlo!

Haya un panorama de ojos abiertos
y amargas llagas encendidas.

No duerme nadie por el mundo. Nadie, nadie.
Ya lo he dicho.
No duerme nadie.
Pero si alguien tiene por la noche exceso de musgo en las sienes,
abrid los escotillones para que vea bajo la luna
las copas falsas, el veneno y la calavera de los teatros.

Federico Garcia Lorca