Sa va zic. Mi se strica telefonul acum doua saptamani. Sony-ul meu drag ia o tranta de granit si difuzorul sau inceteaza brusc sa-si mai spuna parerea cu privire la apelurile sau mesajele mele. Ce ma gandesc? Au trecut aproape doi ani de cand mi-am improspatat abonamentul, poate ar fi timpul sa imi prelungesc contractul, bineinteles pentru un telefon nou, ceva mai jmecher (pusesem eu ochi pe un Sony dragut, ceva mai evoluat decat al meu cel vechi, si care nu m-ar fi costat prea mult in conditiile alea).

Asadar,  acum o saptamana si trei zile m-am prezentat la Orange. Mi s-a prezentatat o oferta de abonament ce mi-a parut excelenta chiar daca plateam cativa euro in plus si mi s-a bagat pe gat si o optiune de internet (cu activare IMEDIATA). A venit si telefonul cel nou, frumos si si colorat  – excelent in egala masura pentru o biata femeie nestiutoare, sau pentru o cioara impresionata de chestii stralucitorare. Ma chinui sa-l configurez o zi intreaga. Peste inca o zi moare bateria. Il pun la incarcat: SERIOUS CHARGING ERROR!!! Apoi daca-i seroasa, ii serioasa – ma sperii si ma duc la Orange Shop. Don’shoara de serviciu imi zice amabil ca poate a fost o eroare … intamplatoare (care este), deci sa il las sa moara si sa incerc din nou sa-l incarc.

A doua zi (ca doar nu credeti ca a tinut bateria mai mult) ma intorc la Shop cu aceeasi eroare. Telefonul imi este trimis in service. In locul lui, rolul de gazda a cartelei mele il ia un Sagem antic, fata de care primul meu telefon – un Alcatel One Touch Easy de forma si consistenta caramidala, parea un adevarat Blackberry. Nu glumesc! Desktopul ii era lipit pe fundal, elementele grafice- alb negre, schematice, iar cele 5 tonuri de apel, unul mai atragator decat celalalt, nu cred ca beneficiau in total de mai mult de trei note muzicale. Excelent moment sa-mi activez optiunea de internet pe telefon!!!!

Ieri (timp record pentru un telefon sa mearga in Bucuresti la service, sa fie reparat si sa se si intoarca) ajunge telefonul si de bucurie, ma duc repede sa-l ridic. Imi este adus invelit in factura, semnez de primire si acolo pe loc, in fata don’shoarei de serviciu – ii pun cartela si il pornesc, doar ca sa imi moara printre degete. Ma uit la el de parca ar fi fost gandacelul din poezie si il intind angajatei Orange care zambeste si imi spune ca trebuie sa-l incarc.

N-am io vreme  fix atunci, ca ma grabeam la prima mea intalnire Toast Masters (despre asta in alt post) dar de indata ce am ajuns acasa l-am bagat in priza ca sa vad, ghiciti ce!!?? ACEASI EROARE. Amu ce sa fac in afara de a-l intoarce in service pentru inca o saptamana.. maxim sase?

Va zic eu ce fac: inainte de toate merg la un nene dinala de pe Eroilor de repara tot ce prinde, sa-mi repare Sony-ul vechi. Ma costa cam de doua ori cat telefonul cel nou. Multumesc Orange.

La ora 8 sunt la Politie pe Albac sa evit aglomeratia si coada infernala. Se pare ca la fel s-au gandit si alti 50 de oameni inaintea mea. Culmea fix amu s-a gasit sa ninga cu fulgi mari si desi, iar eu sa-mi uit umbrela acasa. Peste o ora in timp ce admiram senzatia de degete incretite de la stat prea mult in apa rece, gandindu-ma ca ca daca pana acum nu m-am racit – apoi sigur asta pune capat, intram toti 50 in sala de asteptare: speram ca dintre toti, doar jumate sunt la programari examen si ca restul au venit pentru inmatriculari, radieri, etc. Vezi sa nu. In sala pute a catel ud. Daca stau bine sa ma gandesc si eu put a catel ud. La dracu. Mi-e frig si coada  se intinde neuniform, pe vre-o 10 metrii lungime si in grosime atingand si 6-7 oameni. Of , o sa stau aici forever.

In fata mea un tip tare atotcunoscator dupa atitudine, le propovaduia celor 3 tipi de langa el (care toti trei aveau alura de bodyguarzi romani: 30 si de ani, inalti cu burta incapatoare, incapabili sa alerge 10 metri).

- 15 intrebari din contraventii, mah! Ma jur!!!! Cin-spra-ze-ce!!! Isi bat joc de noi astia. Prima a fost usoara cu prioritati, a doua ceva cu centura de siguranta, inca vre-o trei si pe urma tot contraventie, contraventie, contraventie.  Si de-alea grele nu asa! Cu cate puncte fiecare…

Cei trei il priveau cu gura gascata injurand pe sub mustata. Putin mai in fata, o gasca vesele care radea si glumea intruna, rupand mereu linistea cu cate un hohot. Doar eu parca nu aveam pe nimeni in multimea asta de fete gri. Dureri de spate, dureri de picioare, dureri de cap. uuuuuuuuuuuu. Pe la ora 11:00, cand mai erau doar vre-o 6 oameni in fata mea si eu nu stiam de ce sa fiu mai ingrijorata: de faptul ca am intrziat 3 ore la job sau ca in curand nu voi mai sti nimic din toata legislatia invatata, o tipa din fata mea isi scoate din dosar o chitanta. Un gand ma fulgera cu voce tare (foarte tare dupa rasetele din sala) : “Doar nu trebuia sa mai platesc ceva pentru ca dau examenul a doua oara!”. Un domn binevoitor imi spune sa trec strada si altul promite sa-mi tina locul in fata. Alerg ca o descreierata, platesc chitanta si ma intorc val vartej de parca nici nu as fi fost plecat, asteptand ca cineva sa ma aplaude pentru efortul depus. Vezi sa nu, inca vre-o trei se strecurasera intre timp in fata mea , da nu-i stres, am zis in gandu meu, macar am rezolvat problema. Nu ma pot gandi la nimic asa ca ii studiez pe cei din jurul meu.

Nenea de la ghiseu imi face intr-un minut programarea (nu inteleg de ce dracu la restu din fata mea le lua 10 minute la fiecare pentru aceasi operatiune) si ma duc spre sala de exminare: abia acum incepusera sa-mi tremure picioarele. Nu va spun de cate ori nu mi-a trecut prin cap sa ma duc altadata. Acolo imi iau codul de bare, ma uit ca proasta la ecran timp de 5 minute ca unde dracu se baga ala, desi sunt a doua oara acolo. Gresesc prima intrebare ca imi tremura mana nu de alta. Pe urma suflu adanc si peste 5 minute ies din sala retinandu-mi un zambet fericit din compatimire pentru cei care au picat. Ii zic la politistul care imi retinuse dosarul si ma intreaba cum ca cheama, ca ma numesc Bibart si ca am fost admisa. Nici macar nu zambeste. Pe cine sa sun, pe cine sa sun??? As zice la toata lumea. Un nene care era in fata mea la coada ma intreaba ce-am facut. Luminata ii spun ca am luat ca sa primesc in schimb un “mda, inca o femeie la volan”. Tata nu raspunde, mama nu raspunde, Ovi nu raspunde…

Ma enervez ca nimanui nu pare sa-i pese de victoria mea mareata si imbufnata, imi iau catrafusele si ma car spre taxi, imi trantesc poseta pe scaun  si ma intorc spre sofer:

- Pe Dorobantilor te rog. (dupa care tac cateva secunde si izbucnesc) Mi-am luat sala azi! Cu 24! Dupa ce am picat o data si am invatat o gramada. Stiu ca o sa fiu un sofer ingrozitor si ca o ajung in toate topurile de pe internet despre blonde la volan, dar mi-am dorit mult sa fiu prima din familie care are carnet in afara de tata. Imi spuneti va rog, felicitari? ca m-am chinuit destul sa o merit!

Soferul zambeste si ma intreaba:

- Auzi, dar cand te-a programat la oras, ca am auzit ca numa peste doua luni mai programeaza?

Sa va zic ce am facut noi (io si inca 5 oameni) sambata dupamasa. Ne-am inteles sa ne intalnim la 2 jumate in gara. Ne-am luat belete pana la Jucu. Nu, nici unul dintre noi nu cunoaste pe nimeni in Jucu, nu lucreaza sau locuieste acolo. Am coborat la Jucu si primul lucru a fost sa ne luam belete inapoi pe trenul care se intorcea in Cluj peste 10 minute. Dupa ce ne-am vast cu beletele in posnar, am profitat de intarzierea  trenului ca sa ne tragem in chip cu Gara Jucu in toate pozitiile si moacele la care ne-am gandit. Pe urma ne-am urcat in tren si am venit inapoi in Cluj.

***

In apropierea garii din Tokyo, in zona numita HaraJuku, tinerii adolescenti japonezi se intalnesc pentru a da frau liber imaginatiei si creativitatii in ceea ce priveste expresia vestimentara. Daca credeati ca stilul Emo e iesit din comun si grotesc, atunci nu ati vazut ce se intampla in Harajuku. Copii astia isi trag sursele de inspiratie din costumele trupelor de rock japonez, din anime-uri, din carti, din jocuri video, dar mai mult decat atat: combina, mixeaza si rearanjeaza o gramada de elemente artistice dand nastere la ceva extrem variat pana aproape la limita kitch-ului. Daca exista in moda termenul de postmodernism atunci el s-a nascut in Harajuku si nu-i de mirare ca a devenit o sursa continua de inspiratie pentru toti designeri mari ai lumii.

Noi am aflat de Harajuku de la prietenul Rares, omul caruia daca ii zici ceva rau de Japonia primesti o bata de kendo peste cap. Culmea a prins. La primele seturi de poze trimise pe lista noastra de discutii eram oripilati, dar curand am aflat ca daca o zi nu ne primim doza de ciudatenie devenim frustrati si nervosi. Nu am inceput sa ne imbracam ca adolescentii din Harajuku dar ne-am tot gandit cum sa facem o astfel de manifestare si la noi, cand lui Bulanski i-a trecut prin capatana:

- Da ce mah, noi nu puteam face Harajuku nostru, ca tot avem GaraJucu aci aproape.

Asa ca weekendul asta organizam primul GaraJucu Party. O sa fie si un concurs de costume si castigatorul primeste un bilet de tren dus intors pentru 2 persoane pana in GaraJucu. O sa revin cu poze dupa. Pana una alta ne-am gandit sa mergem,  si noi astia de organizam sa ne tragem in chip cu GaraJucu ca sa dam putina soliditate ideii si sa aratam ca suntem seriosi ))

***

In gara, Sandu catre mine:

- Hai tu Bibi ia tu biletele ca io o sa izbucnsc in ras cand le cer.

- Bine mah! (ii iau legitimatiile din mana si ma intrc catre tanti de la ghiseu) 6 bilete catre GaraJucu aaaaaaa catre Jucu ahahahahahahahahahahahahahaha.

***

Am pus acest post ca  apartinand si categoriei “prin lume” unde de obicei scriu review-uri la calatoriile mele pe alte meleaguri )))) Faptul ca am mers juma de ora cu trenul se pune ca meleag strain, nu?

Azi noapte am visat ca Charlie canta la vioara.
Io ma certam cu Pery daca ceea ce canta e tema din Recviem for a dream sau nu )))
In timp ce ma concentram sa imi dau seama ce melodie e, melodia se preschimba incet intr-un din sonatele lui Beethoven, fata lui Charlie se transforma si ea, incet, in fata unui personaj de anime, care imi devine din ce in ce mai cunoscut. Il identific ca fiind Haji din Blood+.

Ca sa vedeti cum functioneaza creieru asta al meu:

pas 1: acu doua nopti am vazut The Soloist – crappy movie, dar imi amintesc ca am fost marcata de faptul ca pe tot soundrackul canta din Beethoven la contrabas si stiu ca mi-a zis atunci ca ar fi fost superb daca ar fi cantat la vioara,  ca ador vioara – e mult mai melodioasa si mai subtila.

pas 2: la Rev am aflat de talentul muzical al lui Charlie si mi-a lasat o impresie foarte buna, tinand cont ca sunt o amatoare si o consumatoare de arta … Ionuke, cred, mi-a spus atunci ca Charlie canta la pian.

pas 3: duminica in Tzevi, am avut o discutie cu Trollii, nu cu Pery, desi era si Pery pe-acolo, daca melodia care se aude e din OST-ul de la Recviem for a dream sau nu, si m-am gandit ulterior cateva minute bune la asta.

pas 4: pe peretele din camera mea sunt mai multe poze din anime-uri diverse printre care e si una cu Haji din Blood+ cu un contrabas in brate.

Cum s-au amestecat toate in capul meu nu stiu, dar mi-a facut mare placere sa le despic si sa vad ca toate rezida din viata mea de zi cu zi, impresiile si gandurile mele… Tare fascinanta manifestare a creierului sunt si visele astea. Numai de-am putea sa ni le amintim atat de clar de fiecare data.

* intre timp, am inceput sa ascult Beethoven, Sonata 8 la vioara si pian intensiv. Atata de intensiv incat simt ca e momentul sa-mi fac testamentul. Just in case.

Exista unii oameni care de cand s-au nascut, n-au decat un singur vis: sa fie ..altundeva. Io le zic oameni bantuiti de dor de duca. Ei nu pot sa inchida ochii fara sa vada o alta lume: nu trebuie sa fie mai frumoasa, trebuie doar sa fie altfel. Curiozitatea le roade oasele si nelinistea le umple orele lungi de rutina.
Isi fac liste imaginare, nesfarsite – in incercarea de a-si organiza imaginarul:
- lista cu locuri pe care trebuie sa le vada inainte sa moara
- lista cu locuri in care nu au fost inca
- lista cu locuri in care ar vrea sa locuiasca etc.
Oamenilor astora nu le e niciodata rau de nimic, si nu conteaza cat de lunga e calatoria, cat timp isi urmaresc visul…

Astia-s copiii care fug de-acasa cand is mici ca sa vagabondeze prin paduri si se intorc dupa 3 zile din “aventura vietii lor”, astia-s turistii straini pe care ii vedeti stand singuri intr-un compartiment de tren cu un ghid al Romaniei in mana, astia-s montaniarzii care iti dau binete in varf de Piatra Craiului… Astia-s oamenii care se uita ore in sir pe net la poze din alte tari, imaginandu-si ca ei sunt omuletii de la poalele Mont Blanc-ului sau de la picioarele lui David.

Mai mult decat atat, ei sunt cei carora atunci cand le spui HAI!, lasa tot si vin. Pentru ei.

Asadar sa va povestesc de seria fara de sfarsit, Bleach. Io is mare iubitoare de anime-uri dar stiu destui care nu-s. Fara a tine cont de varsta, inclinatie spre cultura japoneza au ba, fie ei amatori de filme cu batai, arte martiale, de fantasmagorii cu vrajitori, dragoni si zane, sau iubitori de comedii romantate, toti cad fara exceptie sub magia acesei serii, inainte de primele 10 episoade, urmarind cu nesat pe urma tzatzele uriase ale lui Matsumoto sau Reiastul exceptional al lui Kempachi de-a lungul a cateva sute de episoade.

Poveste:
Cica is cel putin 3 lumi: a noastra, una a spiritelor si una a mancatorilor de spirite (aproape ca-n religia crestina), din lumea spiritelor vin niste luptatori (shinigami) in cea reala sa opreasca mancatorii de spririte (hollows) sa…. manance spirite si asa incepe serialul nostru. Un baiat mai ciudat si mai roscovan de prin Japonia capata simultan puteri de shinigami si de hallow si devine astfel eroul principal in acest razboi epic al lumilor. De mentionat ca toate trei lumile seama incredibil de mult cu Japonia in trei infatisari ale ei: una actuala, una din perioada samurailor si una post hiroshimica..
No de aici incolo atata se imbarliga actiunea ca doamne feri de mai intelegi ceva, daca nu ai urmarit episoadele.

Personaje:
ioioioi de toate felurile si din toate trei lumile, care de care mai interesante si mai frumos desenate. Asta e marele avantaj al Bleach-ului – ai atatea persoanje preferate ca nu te plictisesti nici macar dupa 5 episoade la rand in care nu se intampla nimic ))) Si asta ne duce la…

Baiuri cu liniuta:

- Pierderea timpului: Un episod dureaza 30 minute din care: 5 min – generic de inceput, 2 minute – ce s-a intamplat in episoadele anterioare, 5 minute – efectiv ultimele 5 minute din episodul anterior, 10 minute – episodul efectiv, 5 minute genericul de final, 2 minute: CELE MAI TARI 2 MINUTE din episod (deci nu prea ai timp sa sezi in varful patului ca tre sa fii tot timpul cu mana pe mouse ca sa derulezi partile neinteresante, baiul e ca e atat de addicting incat stai lipit de ecran vreme de cate un calup de 10 episoade odata si te cam rup salele pe urma)

- Defecte lingvistice: Hai ca primele o suta de episoade le gasiti dublate in engleza da pe urma va manca subtitrarile si cuvinte ca zampakto, reiatsu, seiretei, taicho, katana, etc. vor aparea in cele mai inedite momente ale conversatiei si ii cele mai ciudate combinatii (fix in momentele in care nu va fi nimeni acolo care sa le inteleaga).

- Alienare si izolare: Prietenii tai, daca vor sa te mai inteleaga in totalitatea aluziilor subtile si a noului set mental acumulat dupa 100 de pisoade, va trebui ori sa se apuce de Bleach, ori sa se apuce de Bleach, ca altfel iubirea ta pentru ei se va disipa in aceasi masura cu iubirea lor pentru tine. In plus te vei trezi singur si trist, la 2 noaptea, cautand pe google poze cu Inoue in costum de baie sau cu Byakuya sub dus (da, exista).

- Iubire brusca si neimpartasita pentru cultura japoneza si “practicantii” ei: Te vei trezi uitandu-te la postere lipite pe Muzeul de arta pe care scrie ca se va face o demonstratie de kendo si vrei sa mergi, desi habar nu ai ce e ala, ba chiar vei lua si tu o bata de kendo in mana sa-ti impresionezi prietneii. Dar asta nu-i nimic inca, pe langa noua ta pasiune pentru fetele din harajuku si felul in care se imbraca. Mai mult decat atat, vei merge sa bei singur un ceai in Yume sperand sa dai peste alti dependenti ca tine si vei plange cand vei vedea ca la masa alaturata sta o pustoaica de 13 ani cu ghiozdan cu Ichigo.

….sa nu uit, macar la incheiere sa ma prezint:

- Hello, ma numesc Bibi si sunt dependenta… de Bleach ma uit de un an jumatate. M-am lasat la un moment dat, dar dupa cateva luni nu am mai rezista presiunii si a trebuit sa ma uit din nou. Acum sunt la zi si astept cu nerabdare urmatorul episod

Cica inchid telefonulul in nasul pretenului meu si nici nu-l sun, ca doar dic ala: sa ma sune el, bou’ daca tot intarzie. Astept 3 zile, in care imaginatia mea o ia complet razna: il si vad dandu-mi papucii in cel mai brutal mod cu putinta, si disparand in ceata la bratul unei alte femei, incep sa plang singura pe strada, la birou, sa ma plang tutror pretenilor pe care ii prind pe mess sau la telefon cat de mare ticalos e el si cat de victima is eu.

Dupa 3 zile, cand creierul meu era convins ca nu mai am prieten, ca ma uraste si ma vrea moarta, ma decid sa il sun anticipativ, ca sa ii curm durerea de a-mi spune el ca totul e gata  (Asta-i ca-n bancu cu iepurasu care vrea sa faca clatite si n-are tigaie). Prima data nu raspunde. Mi se confirma toate teoriile si mai trag o tura de bocit. A doua oara, (dupa ce eu calculasem in minute si secunde cam dupa cat timp as putea sa-l sun, sa nu se vada ca-s disperata) imi raspunde cu o voce foarte calma:

- Bibs, nu m-am intors in Cluj inca, doar maine ajungem. Te sun atunci.

Dintr-o data imi amintesc ca imi spusese cu 4 zile in urma ca urmeaza sa plece cateva zile la un bun prieten de-al sau in Arad. Absolut instant ma fuljera: daca a tinut-o intr-unu chef 3 zile, clar nu poate fi suparat pe mine: deci eu ar trebui sa ma intorc la a fi suparata pe el ca nu a sunat!!!!

Peste inca o zi ne vedem si e vreme buna afara: ne pupam si ne iubim ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat. Cearta nici nu apare in discutie… Bineinteles ca nu apare din moment ce a fost doar in mintea mea.

***

Zice Pery pe blog , despre creierul sau, ca se scalda in prea multa endorfina… Pery, mama, nu vrei un PMS de-al meu? Il dau eftin.

Primesc link-ul asta de cu dimineata, fiind a treia invitatie la Flashmob de saptamana asta. Ca absolvent de geografie mi-ar creste par pe spate numai ca sa ridice la auzul unui astfel de mod de a protesta!

1. Bat-o s-o bata treaba: ziua mondiala a climei si ei fac flash mob???? CU CE O SA SCHIMBE CLIMA UN PRAPADIT DE FLASHMOB? Nici macar CONSTIENTIZAREA nu o cresc cu asta… !!!

2. E la moda asta cu flashmobul, a dracu’ de la moda…. Apropo, e ziua internationala a Somaliei astazi: hai sa facem flashmob in fata la mcdonalds: ne cumparam fiecare cate un sandwich, facem poze mancandu-l si stam cinci minute nemiscati in timp ce maioneza ni se scurge pe barbie in semn de nepasare fata de foametea de acolo… Pe urma scriem din cartofi prajiti in fata la Mihai Viteazu:
ciuda bac! si le aratam dejtu’.

2. Daca tot fac flashmob, si daca tot e ziua mondiala a cliemei: s-ar fi putut gandi macar sa faca un flashmob mai interesant, care sa tipe: NOI DE CLIMA VORBIM NU DE CEI 350 DE SOMALEZI CARE AU MURIT IERI DE FOAME!!!!!! E important, ca daca nu schimbam ceva, murim si noi, nu numa somalezii – moare toata populatia globului de la catel la fir de iarba. Dar nu, noi preferam sa scriem articole invizibile, in publicatii invizibile, lucrari de licenta care vor muri in arhive invizibile (lucrarile, ca arhivele sunt la fel de invizibile ca muntii), si sa facem flashmob-uri invizibile, sperand ca asa “macar nu stam degeaba”. Ba fix degeaba stam!

Azi vreau revolutie.

Demons inside

De azi incolo linistea ochiului va fi motivata pentru ca se va sradui (saracul) sa ajunga pe frumoase inaltimi alpine unde sa-l biciuiasca zapada, frigul si minunatia peisajului, se va hodini pe unde poate, va vizita frumoase citadele spaniole si frantujesti si se va scalda in galeti de sangria, vin si beroasa cat il vor tine buzunarele si sponsorii.

In rest, spera doar ca va ajunge din Barca in Grenoble si inapoi, impreuna cu restul accesoriilor mele de natura viscerala si in compozitia actuala, nu in saci de plastic sau tomberoane diverse.

Tineti-i pumnii la autostop, si promite sa stocheze intr-un colt de ochi, special, numai pentru voi, cele mai cretine, minunate, socante si deranjante lucruri pe care le vede