Archive for the Category » De-ale mele «

Vara invincibilă

Vreau să încep astăzi un şir de post-uri cu totul şi cu totul speciale. Am participat de curând la primul Concurs Naţional de Discursuri, organizat de Timişoara Toastmasters, unde am fost fermecată de câteva discursuri extrem de amuzante şi de reuşite. Aş dori să postez câteva dintre ele aici (în varianta scrisă) pentru a vă arăta ce aţi pierdut, celor care nu aţi fost acolo, şi pentru a pastra mereu în colţişorul meu de net o amintire frumoasă şi plină de farmec.

Voi începe așadar cu discursul meu, cu care m-am clasat pe poziția a treia și sper să continui în curând cu discursurile celorlalți deținători de trofee şi nu numai.

***

O să vă vorbesc astăzi despre sinucidere. CE OCHI MARI AVEŢI!! Da, mă aşteptam la asta… “Ce caută o fată aşa tânără să ne vorbească despre un subiect atât de sumbru, după atâtea discursuri pline de umor?”

Tonul meu însă, o să fie mai degrabă unul reflexiv, decât tragic iar subiectul vine în contextul în care s-a împlinit un an de la moartea unui artist pe care l-am adorat aproape, aşa cum adori ceva ce nu înţelegi pe deplin, DAR care nu încetează să te uimească în fiecare zi: este vorba despre designerul englez Alexander McQueen, care s-a sinucis în februarie 2010, lăsând în urmă un imperiu fascinant şi o mulţime de fani, printre care mă număr şi eu, ba mai mult, o industrie întreagă cu gura căscată şi cu mintea plină de întrebări care nu o să îşi mai afle vreodată răspunsul. Nu m-am împăcat niciodată cu moartea lui, şi nu pentru că aş fi sperat să-l întâlnesc cândva sau să-i port rochiile (hmm încă mai pot asta), ci pentru că de câte ori mă gândesc la el, mă bântuie cuvintele lui Albert Camus din “Mitul lui Sisif” care spunea: trebuie să ni-l imaginam pe Sisif fericit!!!!.

Ştiţi cine este Sisif? Eu sunt Sisif, la fel cum fiecare dintre noi îl întruchipăm într-o oarecare măsură. În mitologie a fost un om care a înfruntat zeii pretinzându-se egalul lor, iar pedeapsa lui a fost cruntă: să împingă de-a pururi un bolovan mare și greu pe un deal, bolovan care de câte ori ajungea în vârf se rostogolea iar la vale sub propria greutate, aşa că Sisif trebuia să facă asta la infinit: o analogie tragică, dacă vreţi,  a condiţiei umane: a faptului că ne punem ceasul să sune în fiecare dimineață la aceeași oră, mergem la servici, ne facem treaba, venim înapoi acasă, pregătim masa, ne uităm la televizor până adormim, așteptăm în fiecare săptămână weekend-ul, în fiecare an – vacanţa și toata viaţa – pensionarea, iar când aceasta vine și tragem linie, realizăm cu deznădejde că nu am făcut nimic cu adevărat important: absurd, nu?

Cu toate acestea, omul sfidează cu uimitoare bucurie de a trăi, în fiecare zi, absurdul existenței sale. De ce l-am ales pe McQueen şi nu pe Kurt Cobain sau pe Morisson (artişti pe care îi admir la fel de mult)? Pentru ca nici unde nu am găsit un contrast mai mare între vitalitatea creației și soarta pe care şi-a ales-o. Rochiile lui McQueen sunt alegorii ale vieții, îmbinări subtile ale senzualității feminine cu cruditatea și violența naturii; creațiile sale sunt înfățișări pure ale pasiunii. Şi totuși a ales să moară. Mă gândesc la motive posibile: depresie, oboseală, suferinţă continuă: vorbea despre toate Camus…, și totuși nega suicidul cu vehemenţă: nu doar că nu ar fi rezolvat paradoxul lui Sisif, dar mai mult, ar fi intrat în contradicție cu natura umană însăși. După ce a trecut prin câteva momente de cumpănă în viaţa sa, Camus spunea: ”În mijlocul iernii am aflat, că port în mine o vară invincibilă” – expresie desăvârșită pentru o poftă de viaţă extraordinară. Să ai în tine puterea de a păstra întreagă căldura și strălucirea unui soare lăuntric. Să poți face dintr-o lipsă, o forță, să reziști, să fii un supraviețuitor, fericit ca Sisif. N-ai cum cazi în depresie, n-ai cum sa te gândești măcar la moarte, când ai în tine “o vară invincibilă”.

Nu înțeleg de ce a murit McQueen. Nici nu mi-am propus asta. Mi-am propus dimpotrivă, să reafirm în contextul comemorării morții sale tragice, viaţa. Unii își depășesc absurdul propriei existenţe apelând la religie, alții trăiesc o viaţă epicureică. Într-un final, fiecare dăm propria noastră valoare fericirii. Eu prefer să îl vad pe Sisif aşa cum îl vedea și Camus și pentru asta, vă rog să-mi permiteți să vă citesc efectiv rândurile de final ale eseului “Mitul lui Sisif”: “Ne întoarcem întotdeauna la povara noastră. Dar Sisif ne învaţă fidelitatea superioară care îi neagă pe zei şi înalţă stâncile. Şi el socoteşte că totul e bine. Acest univers rămas fără stăpân nu-i pare nici steril, nici neînsemnat. Fiecare grăunte al cestui munte plin de întuneric alcătuieşte o lume. Lupta însăşi contra înălţimilor e de-ajuns spre a umple un suflet omenesc. Trebuie să ni-l închipuim pe Sisif fericit.” Şi îmi amintesc fără să vreau, zâmbetul larg al prietenei mele, Diana când își făcea cu mâna ei decorațiile pentru nuntă, împletind fundiţă după fundiţă,  așezând floare după floare în ghirlandele care-i umpleau casa, și cântând: “Fericirea-i un lucru mărunt, e o aripă care vibrează, fericirea-i un lucru mic, un pitic – ce dansează”.


* fotografii preluate de pe pagina de Facebook a Timişoara Toastmasters

Firenze sogna…

“Firenze sogna, Firenze sogna, Ullallà
Il risveglio della sua voglia
Gentildonna lei, che sotto sotto si identifica
E fai viaggiare con il biglietto speciale,
Ma il viaggio è già finito da un po’.”

E un cântec al unei trupe de punkeri italieni, formată prin 1980 si numită Liftiba. De ce l-am citat aici? Pentru că a trebuit să mă aşez pe balustrada podului Santa Trinita şi să mă zgâiesc la Ponte Vecchio cu ochi goi, ca să înteleg ca drumul meu spiritual s-a încheiat deja şi că mă aflu aici în calitate de turist şi nimic mai mult.

Aşa că mi-am încălțat papucii mei de turist și am luat bătrâna cetate a vieții la pas, cu troller-ul zgâlțâindu-se pe piatra cubica, în urma mea.

E cald afară și bate puțin vântul. Am impresia subită că tot acest oraş înghesuit e mai mic decât îmi imaginam. Parcă ajung oriunde într-un timp mult mai scurt decât îmi plănuisem, ceea ce mă bucură dar mă face şi să mă îngrijorez că voi vedea TOT prea repede şi nu voi mai avea ce face. Stupid, nu? Picioarele mă poartă spre Piazza Del Duomo şi mă gândesc că e cel mai frumos lucru pe care l-am văzut vreodată, dar nu sunt aici sa vad lucruri frumoase, ci să simt orașul, aşa că mă urmărește o frustrare inexplicabilă.

Mănânc îngheţată şi paste, beau vin şi intru în discuţii cu diverşi localnici sau turişti. Toată lumea ştie engleză, e deschisă şi bucuroasă să-mi răspundă la întrebări. Îmi fac rezervări la muzee, mă cazez la hotel, ies la plimbare, mă chiorăsc la magazinele de pe via Tornabuoni de parca mi-aş putea permite ceva şi încerc să mă simt cumva ca acasă, dar sentimentul copleșitor că sunt un turist rătăcit (vorba cântecului) nu mă lasă în pace pâna seara la culcare.

A doua zi mă trezesc ceva mai bine dispusă, și hotărâtă să mă resemnez. O să valorific fiecare secundă a şederii mele aici. FIECARE! Îmi fac un plan de bătaie și pornesc agale către Piazza della Segnoria: o sa petrec dimineaţa la Uffizi, după amiaza la Palazzo Pitti, iar deseară o sa mă caţăr pe deal la Piazzale Michelangelo sa admir punctele de Belvedere. Zis şi făcut.

Seara târziu, pe o bancă în faţa bisercii San Miniato al Monte, stau si mă gândesc la toate lucrurile pe care le-am văzut, şi realizez că nimic nu aş vrea mai mult decât să împart cu cineva tot ce simt. Sunt împroșcată cu frumusețe, o frumusețe atât de profundă încât frustrarea mea de ieri pare uşor ireală. Un ghid la Uffizi spunea despre florentini că ei se credeau a fi singurii cunoscători ai esteticii din lume. Pe fiecare stradă, fiecare detaliu arhitectural, fiecare casă par încremenite în trecut, într-o lume în care arta valora mai mult decât aurul.

În jurul lor, roiesc ca nişte viespi, turistii si comercianţii ambulanţi, toţi Înfruptându-se hămesiți cu polen rânced şi dulceag, dar înca hrănitor pentru ochii străini şi curioşi sau buzunarele crescânde ale localnicilor. Şi-mi amintesc de Amsterdam, şi de ghidul nostru care repeta la sfârşitul fiecărei prezentări cu o voce undeva între ironică şi admirativă: “It’s all for the business – the freedom, the tolerance, the vices…”

În ultima zi am vizitat Grădinile Boboli, Galleria Accademica și câteva muzee mai mici, după care am ales să îmi petrec dupăamiaza cum fac toţi tinerii florentini: pe iarbă, în Piazza Santa Maria Novella – unde e mereu aglomerat, se râde, se vorbeşte, se visează, pacifiştii şi asociaţile anti drog işi sprijină cauza printre turişti adunaţi în jurul lor, iar comercianţii sunt mai puţini decât în alte părti. Pare un loc ideal pentru a-ţi odihni picioarele răpuse de atâta mers. În plus creierul se descongestionează şi la căldura plăcută a soarelui de primăvară, reuşeşte să filtreze toata informaţia cu care a fost bombardat.

Mă gândeam la ce este Florența acum, dacă atunci era capitala culturală a lumii. O ciudată relicvă plină de viaţă. Mă trezesc râzând de acest gând absurd, dar următoarea întrebare deja se cuibăreşte înfricoşator în mine: unde mă îndrept de aici?

Până una alta, spre hotel să-mi fac bagajul. Restul deciziilor le las pe altă data. Gândul la ‘acasa’ e din ce în ce mai apetisant…

Cu cântec

Între două delegaţii am prins timp să vă spun că M-AM SĂTURAT DE IARNĂ, şi pentru că dimineaţă, o melodie zvăpăiata, săltăreaţă şi zgomotoasă ca primăvara mi s-a vârât în playlist şi am fredonat-o toată ziua,  m-am gândit sa o postez aici.

Nu ştiu de ce ma face să mă gândesc la iarbă, la greieri şi la excursii cu clasa :) )))

Pe vremea aceea nu ascultam rock, dar aveam o opinie care tânjea să fie exprimată…

PS: Astăzi mergem La Port să-l ascultăm pe Mangu cântând şi să ne îmbătăm mărinăreşte cu ceaiuri chinezeşti. Vă povestesc mâine…

Femeia din seriale

Mi-am adus aminte de Batlestar Gallactica și de personajul meu preferat: Starbuck. Mă uitam la “The Good Wife“, un serial cu personaje feminine puternice și interesante, și îmi spuneam ca e ciudat cât de puține femei puternice întâlnesc în serialele pe care le urmăresc. Mă consider o mare consumatoare de “TV Series”, mai ales a genului de investigații, unde de obicei femeile sunt niște anexe, ce-i drept bunoace, dar din punct de vedere al rolului, nimic mai mult decât niște sateliți care roiesc în jurul actorului principal (de obicei un bărbat între două vârste cu o inteligenţa sclipitoare – House, Chuck, The Mentalist, LeverageLie to Me, CSI, White Collar, Dexter, etc.).

În ultima vreme femeile apar în roluri principale doar în comedii stupide, telenovele, sau – un gen aparte – telenovele cu vampiri, unde femeia este în centrul atenției, dar oricum nu-ți poți lua ochii de la bunăciunile masculine din peisaj, ca şi cum Doh! acest gen de serial a fost conceput în special pentru adolescente de 17 ani, să aibă la ce să viseze cu ochii deschiși. Oricum în acest gen de serial, femeia, chiar de apare ca fiind în rol principal, este vulnerabilă și slabă, numai bună de protejat de 2-3 bărbați supranaturali, toți nebuni după ea).

The Good Wife“, serial politic, petrecut în cea mai mare parte în lumea competitivă a curților de apel și a tribunalelor, aduce un suflu nou în acest sens, cum aducea acum ceva ani Batlestar Gallactica, când de orice parte am fi fost, eram complet captivați de personajele feminine misterioase și puternice în jurul cărora se învârtea toata acțiunea (Starbuck și Caprica).

Şi pentru ca misterioase sunt căile creierului, o să vă răsfăț cu o tema muzicală, pe care am ajuns sa o ador după  săptămâni de vizionat, aproape obsedată, serie după serie din Battlestar: un cover superb al unuia dintre cele mai frumoase cântece scrise de Dylan: All Along the Watchtower.

Fericirea e-un lucru mărunt

De la Diana B. am invăţat acum multă vreme ca de foarte puţin ai nevoie ca să fii fericit: o urmăream zi de zi bucurându-se de orice lucru din imediata ei apropiere si nu inţelegeam de ce sunt eu tot timpul nefericită.

“E totul în mintea ta”, mi-am spus, dar am încercat în fiecare zi să mă apropii mai mult ca să observ zâmbetul sincer şi larg  care îi luminează faţa la “atingerea” obiectelor.

Si atunci m-am indepartat definitiv de Sartre…

Poza provine de aici.