Unii ar spune ca nimic înseamnă fără valoare, alții că este ceva care nu există. Sunt de acord cu toate aceste definiții însă noi, bărbații, știm foarte bine că atunci când ajungem seara acasă, ne găsim perechea încruntată pe un scaun și la întrebarea “Ce s-a întâmplat?” răspunsul e NIMIC – toate definițiile de mai sus nu mai au nici un sens. Şi în special știu acest lucru cei căsătoriți. La o femeie nervoasă, NIMIC înseamnă cu siguranță ceva. Şi cu siguranță urmează să aflăm ce se ascunde în spatele acestui nimic, mai repede sau mai târziu – în varianta lungă sau scurtă. Cea mai mare greșeală pe care poți să o faci în acel moment și pe care o fac de obicei cei tineri și fără experiență, este ca la primul nimic, tu să zici BINE, să iți deschizi o bere și să schimbi canalul de la TV pentru a urmări o partidă de fotbal. În acel moment aflii cu ce ai greșit în ziua respectivă însă în varianta lungă. Pentru ca aflii şi de greșelile din ultimele săptămâni și ai șansa să fie reamintite și unele greșeli grave din ultima perioada de conviețuire. Vei regreta deschiderea respectivei beri și probabil că nici nu vei apuca să o guști

Noi, cei mai experimentați, încercăm să ne creștem șansele de a fi iertați și pentru asta trebuie să săpăm pentru a afla ce se ascunde în spatele acestui NIMIC.
- Dragă, te rog, spune-mi ce s-a întâmplat ?
- Am spus că nu am nimic.
- Dragă, ne știm de atâția ani, te cunosc când ești supărată. Spune-mi ce s-a întâmplat ?
- Nu am nimic. Ce acum te interesează ? Trebuia să te intereseze și că eu am făcut toata ziua curat pentru că vine mama în vizită și tu ai pierdut vremea la meci și apoi și la o bere cu ceilalți pierde vară pe care tu îi numești prieteni.
Monologul este mai lung dar ma opresc aici. Esențialul este că acestea sunt cele doua modalități prin care aflii ce s-a întâmplat de fapt.

O a doua situație în care NIMIC este folosit într-un mod total de ne-înțeles este în şcoală și în facultate. Tot timpul înainte de un examen important auzi printre colegi întrebarea “ Ai reușit să înveți ceva ?” și răspunsul clasic este “Nu am apucat să învăț nimic”. Este un răspuns care te mai liniștește, te mai consolează și iți dă un sentiment de încredere. Adică nu ești singurul de acolo care a venit degeaba. Mai sunt și alții în aceeași situație și când sunteți aşa de mulți, poate găsiți o soluție. Încerci să aflii care dintre colegii care nu au învățat NIMIC are fițuici sau formate la el și încerci să te așezi lângă el. Pentru că în ignoranţa ta, nu doar că nu ai învățat, dar nici măcar nu ai pregătit fițuici sau nici măcar nu ai rupt câțiva lei din bugetul de bere pentru a xeroxa cursurile la dimensiune redusă. Primul semn că ceva nu e în regulă este că nimeni nu are fițuici la el. Nu îți este foarte clar cum se poate aşa ceva însă nu ai prea mult timp de gândire ca au apărut și subiectele. Al doilea semn de întrebare îl ai când observi cu câta viteză se apucă toți de subiecte și cum scriu rând după rând, pagină după pagină. Iar confirmarea vine câteva zile mai târziu la afișarea rezultatelor, când toți cei care nu au învățat nimic au luat note peste 7 și tot ce iți mai rămâne de făcut este să îi cataloghezi drept tocilari secretoși și sa aștepți prezentarea următoare.

Una dintre definiții spunea ca NIMIC înseamnă fără valoare. Şi fiindcă valoare este ceva relativ ne întâlnim deseori cu situații cel puțin nostime. Fie că vorbim de noua mașină a colegului de lucru care a costat o nimica toată adică vreo 40.000 de euro însă a fost foarte ieftină pentru că nu avea decât 80.000 km când a luat-o el. Sau dacă vorbim de coafura șefei care din nou a costat o nimica toată adică vreo 300 euro ceea ce e foarte ieftin având în vedere ca e o coafura făcută la Ramon. Şi tot o nimica toată a costat și excursia în Bora Bora în care pleacă vecinii tăi. Trebuie să înțelegi că au nevoie de puţină relaxare pentru că prima vacanţă din republica Dominicană a fost foarte scurtă.

Şi chiar dacă suntem obișnuiți să numim un NIMIC lucruri care pentru alții sunt extrem de valoroase, rămânem stupefiați când alții fac la fel cu noi. Ne blocăm și înjurăm în gând când vecina ne roagă să o ajutăm la ceva, “e o nimica toata” şi doar după ce acceptăm aflăm că vrea să îi urcăm noul frigider de 300 de kilograme până la etajul 5. Iar în momentul în care ajungem la etajul 3 ne gândim că dacă tot e o nimica toată, ea de ce, Dumnezeu, nu pune mâna să ajute ? Frustrarea devine maximă când la final aflii că “cei de la magazin mi-au cerut 20 ron pentru asta și nu e vorba de bani, dar să plătești pentru aşa o treabă ușoară ?”. Deseori când mă roagă cineva să îl ajut la cărat mobila încep prin a întreba cât au cerut cei de la magazin, în ideea că poate e mai convenabil să le plătesc eu suma respectivă.

Pentru mine, ar fi o nimica toată să construiesc o concluzie la un discurs despre nimic, însă mi-e teamă că nimic din ce aş spune nu ar aduce nimic în plus. Aşa că mă opresc aici.

Vă mulțumesc!

***

Acest discurs (preluat de aici) îi aparține lui Victor Tomescu, membru al clubului Timișoara Toastmasters și câștigător al locului II la secțiunea de discursuri pregătite a Concursului Național de Discursuri. Îl puteți vedea puțin mai jos, în câteva fotografii din timpul competiției.

*fotografii preluate de pe pagian de Facebook a Timisoara Toastmasters

Până una alta, iată povestea lui Luiz aşa cum am ascultat-o noi, luni seară!

*fotografie realizata de Daniel Homorodean

Voi ştiţi că în ziua de azi înca mai există piraţi. Aţi auzit de cei somalezi… Dar piraţi există şi în alte locuri ale lumii.

Vă voi povesti cum am dat de unul dintre ei, cum am fost răpit şi cum am petrecut 3 zile cu acesta.

Eram în Venezuela, într-o călătorie de 2 săptămâni prin junglă. În ultimele 3 zile mi-am propus să  vizitez delta fluviului Orinocco, dar am ajuns prea târziu la agenţie şi turul organizat plecase.

Carlos, de la agenţie, mi-a zis că mă rezolvă altfel. Să mă duc cum pot în Tucupita, oraşul de la intrarea în deltă, şi îmi aranjează el să mă aştepte un ghid destoinic, bun vorbitor de engleză, care mă va duce la un hotel, îmi va arăta oraşul şi mâine mă va duce în deltă. Îl cheamă Luiz.

Aşa că găsesc o maşină şi ajung la amiază în Tucupita, în piaţa centrală. E o căldură infernală şi umezeală ca într-o saună. Oraşul complet pustiu şi nici urmă de ghid, aşa că stau în saună cu rucsacul langa mine, deja nervos.

După câteva minute, la o margine a pieţei apare o arătare. Un individ care vine hotărât spre mine privindu-mă fix. Tuciuriu, fibros, lipăind desculţ pe asfalt cu pantalonii suflecaţi, cu un tricou murdar şi găurit, mustaţa pe oală, cu o cicatrice pe obrazul stâng şi ochi sfredelitori.

- Ola ! Soy Luiz !

Şi îmi intinde mâna lui, brună, păroasă, noduroasă, gata să strângă.

[întind şi eu mâna în stilul lui Luiz]

- Hi Luiz, so you are my guide ?

L-am lăsat cu mâna întinsă şi l-am întrebat în engleză, de momeală…

- NO. Hablo. Ingles !

Ca gloanţele au ieşit cuvintele din gura lui. Parcă eram într-un univers paralel, într-un film cu Clint Eastwood şi în faţa mea era acel bandito ars de soare, cu cartuşiera pe piept şi pistoalele îndreptate spre mine, gata să tragă.

Asta e, am intrat in joc, trebuie sa merg mai departe.

- Ola, Luiz !

Abia aştepta să mă strângă…

- We go to hotel ?

- Vamos, tomamos un taxi !

Ca prin minune, un taxi apare în piaţa pustie chiar atunci. Mă urc în spate, Luiz, lângă mine. Taxi-ul a şi pornit, fără să i se spună adresa şi merge, merge, iese din centru. Ne hurducăm pe uliţe desfundate, printre case mici, sărăcăcioase, cu garduri înalte ornate cu sârmă ghimpată. Şi oprim, în faţa unei casuţe. Luiz sare jos şi îmi apucă rucsacul.

- Dar Luiz, ăsta nu e hotel…

- Es mi casa ! Vamos !

Taximetristul mă priveşte amuzat. Am intrat in joc, deci joc mai departe, ce să fac… Intrăm în casa lui Luiz, pe un coridor întunecat, igrasios. Îmi deschide cu zăvorul o uşă metalică şi îmi arată:

- Tu cuarto ! Camera ta!

O celulă fără geamuri, cu un bec chior, gol,  atârnând de un fir din tavan. Un pat desfundat. Şi mai ales uşa – din metal masiv, cu zăvor atât pe dinăuntru, cât şi pe dinafara.

-  Intră! Nevastă-mea o să-ţi aducă de mâncare!

Vaai, îmi zic, în ce m-am putut băga… Nimeni nu ştie că-s aici. Ăştia au pus totul la cale de la bun început. …Răpit în Venezuela…. Ştiam că se întâmplă răpiri pentru răscumpărare, dar nu credeam că mi se va întampla tocmai mie. Acum, era cazul să joc ultima carte. Să joc tare.

- NUU! NU, Luiz! Nu vreau să-mi dea nevasta ta de mâncare! Nu vreau să stau aici în celula asta! Eu am venit să stau la hotel, să mi se arate oraşul, să fiu dus în deltă! Nu stau aici! Vreau să vorbesc cu Carlos, acum!

Luiz a ramas trăznit, cu ochii bulbucaţi şi gura deschisă. Făcea ture pe hol, gesticulând muţeşte, ca beat, apoi a intrat într-o cameră şi a ieşit după scurt timp cu un caiet in mână, un caiet de şcoală, umflat de umezeală, pe care l-a deschis la întâmplare şi mi l-a pus în faţă.

- Mira! Mira aqui! Uită-te aici!

Paginile erau pline de scris mărunt, în divere stiluri, în diverse limbi.

- Aqui, ingles !

În engleză, cineva spunea … că Luiz e cel mai bun ghid, că ştie delta ca nimeni altul, că iţi oferă o experienţă de neuitat la un preţ imbatabil.

- Aqui… Aqui… frances… japonez..

Ochii lui Luiz înotau în lacrimi.

- Vamos, hai în centru, să-l sunăm pe Carlos…

Y yo, estupido gringo, am realizat ce-am făcut. Omul m-a luat din stradă, m-a dus la el acasă, mi-a dat cea mai bună cameră pe care o avea, nevasta lui îmi pregătea masa… şi eu, l-am acuzat că m-a răpit. Am ajuns în centru,  l-am sunat pe Carlos, ne-am lămurit, am primit de mâncare, am fost dus la hotel şi a doua zi am plecat cu Luiz în deltă.

Luiz ştia delta la perfecţie. 2 zile am stat cu el, alături de prietenii lui, indieni Warao. Călătoream pe canale cu barca lui, ne tăiam drum cu maceta prin desis la vânătoare de tarantule, pescuiam piranha ca să avem ce mânca şi dormeam în hamace agăţate între stâlpi, într-o casă fără pereţi, acoperită cu stuf, pe malul apei.  Şi ne-am înţeles perfect.

Luiz e un pirat. “Pirata” li se spune acolo ghizilor neautorizaăţi, care agaţă turişti sau lucrează la negru în combinaţie cu agenţii obscure. Estupido gringo suntem fiecare dintre noi câteodată, când nu putem să vedem în spatele învelişului necizelat, dincolo de prima impresie, când nu putem să vedem Omul care stă în faţa noastră.

Aşa că dacă vreţi vreodată să vedeţi Delta Orinocco-ului şi ajungeţi în Tucupita, cîutaţi-l pe Luiz.

E cel mai bun !”

*fotografie realizata de Daniel Homorodean

1. Mai bine judec eu dacă merită sau nu, după ce văd ce se întâmplă la un TEDx event (mai ales că nu am mai participat la nici unul) decât să mă ghidez după ce spun alţii.
2. Nu am net acasă deci mă simt ca un sinistrat pe o insulă pustie (vorba lui Aghi: acum ştiu cum arată iadul)

M-am bucurat să găsesc acolo foarte mulți prieteni printre organizatori și participanți (foști și actuali colegi voluntari din diverse cercuri sociale) cu care să stau la povești, să glumesc și să râd în pauze, când nu “dădeam târcoale” invitaţilor şi vorbitorilor.

Am presărat prin tot acest articol poze extrem de reuşite de la acest eveniment, poze pentru care vreau să le mulţumesc atât organizatorilor, cât şi fotografului Chris Nemes, pe al carui site puteţi găsi mult mai multe: www.chrisnemes.com

Trebuie să recunosc, m-am speriat puţin când am aflat că va dura de la 12 până seara , dar nu m-am plictisit nici o clipă. Nu ştiu cum a zburat timpul. Mă găseam mereu ori în mijlocul unor poveşti de viaţă copleşitoare, a unor idei extrem de interesante ori între prieteni, discutând cele întamplate sau povestind cu vorbitorii despre ideile pe care le-au inşirat pe scenă.

Câţiva dintre vorbitori m-au fascinat, alții m-au lăsat rece dar am plecat cu câteva gânduri de prin prezentări, interiorizate și adaptate la modelul meu de viaţă. Nu vreau să le scot din context acum pentru că vor suna cu totul altfel decât în momentul în care le-am auzit. Oricum atât discursurile cât și lista vorbitorilor le veți putea găsi în curând pe site-ul lor.

Tema în jurul căreia s-au învârtit toate discursurile a fost cea a alegerilor pe care le avem de făcut în viaţă – o temă frumoasă, permisivă, lăsând loc de multe exemple și interpretări. Au fost speakeri care au vorbit despre rolul creativității și intuiției în alegerile pe care le facem; alții ne-au prezentat modelul lor personal de interpretare a alegerilor; unii ne-au îndemnat la acțiune argumentându-ne că noi putem schimba totul în jurul nostru, iar alții pur și simplu ne-au arătat opțiuni pe care le avem.

Ieșit complet din context, a fost discursul profesorului David (pe care colegii mei de la psiho cu siguranța îl cunosc) care după câteva discursuri pline de optimism, ne-a argumentat științific de ce nu exista de fapt liber arbitru, creând valuri de indignare dar și de confirmare în sală.

Am şi râs cu Trofin și minunatele sale impersonări, am și mâncat papa bun la prânz, iar la final, după aproape 8 ore, am constatat cu stupoare că sala era la fel de plină ca la început.

E adevărat că această impresie pozitivă a ținut și de starea mea de spirit, si de deschiderea cu care am intrat în sala cinematografului ‘Victoria’, dar m-am simțit tot timpul împroșcată cu idei frumoase și convingătoare, entertained (ca distrata parca are alt sens), și plină de inspirație pentru discursul meu de la ToastMasters de luni. Felicitări organizatorilor şi aştept cu interes următoarea ediţie.

Astfel am ajuns în cafeneaua Boheme din Arad, unde am avut parte de o infuzie de muzică europeană de cea mai buna calitate, condimentată cu un vin roşu și bun la pahar.
Nu m-am putut abține, şi pentru că mi-a plăcut atât muzica, am intrat în legătură cu cei doi proprietari – o doamnă amabilă cu voce cladă și un bătrânel cu par lung si grizonat, care servea din spatele barului. La rugămintea mea “dulce ca o savarină”, mi-au dat pe stick câteva dintre melodiile care mi-au incântat urechile (vre-o 2 Gb) şi de atunci le tot ascult.

Iată niște mostre si pentru voi, să vă deschid apetitul pentru muzică boemă…

***

“Pentru că urmează să plec pentru studii anul care urmează în State, ţin legătura cu profesorii pe care urmează să îi am şi unul dintre ei mi-a povestit ce anume l-a determinat să-şi schimbe viaţa , să redevină conştient de fiecare moment din viaţa lui.

Cu mulţi ani în urmă, undeva la vreo 25, lucra într-o companie imensă, prins într-o rutină plictisitoare în care se obişnuise să blesteme toate zilele de luni până joi, să iubească doar vinerea şi să se îndoiască de autenticitatea colegilor lui zâmbăreţi, care pur şi simplu nu se potriveau peisajului.

Ei bine, dintre toţi se distingea acest tip John, ca să-l citez în a-l descrie „the kind of guy you’d love to hate” pentru că era angajatul ideal: mereu vesel, avea mereu o poantă bună de spus, dacă un coleg se confrunta cu o situaţie neplăcută era acolo să-i arate părţile pozitive ale situaţiei sau să caute împreună soluţii ş.a.m.d..

La un moment dat, proful meu nu a mai rezistat şi s-a luat de el la pauza de prânz – „John, zi-mi şi mie, te rog, cum faci de eşti mereu aşa de bine, de fericit?!” Atunci, John a zâmbit larg şi i-a spus că în viaţă totul ţine de alegerile pe care le facem. Când se trezeşte dimineaţa, se gândeşte că poate avea o zi bună sau una mai puţin bună, iar el alege să aibă o zi bună, excelentă. Începe ziua cu sportul lui favorit sau poate, în cele mai bune cazuri, face dragoste cu soţia lui.

Apoi, dacă ceva neplăcut i se întâmplă poate alege să se plângă despre aceasta sau poate să vadă ce are de învăţat din aceasta şi ce soluţii are şi, bineînţeles că alege cea de-a doua variantă.

„Totul ţine de ce alegeri facem!” concluzionase John. Totuşi, proful meu nu era de-a dreptul convins, credea că a mers pe la ceva seminar de psiho pu pu şi îi ţine doar o predică, în concepţia lui nu puteai să fii optimist în orice context, mai ales în cele nefavorabile.

În următoarele 5 luni, proful plecase din acea companie să-şi înceapă propria afacere, aşa că s-au cam despărţit drumurile lor. La doar 2 luni aflase de la ceilalţi colegi din întâmplare că John, optimismul în formă umană, suferise un accident teribil, căzuse de la etajul 5 al unui zgârie-nori şi abia a scăpat cu viaţă.

La trei săptămâni, după operaţia colegului său proful meu se hotărâse să-l sune. A fost surprins să-l regăsească în aceeaşi atitudine familiară, când îl întrebase ce face, John i-a răspuns la fel de vesel ca de obiecei „Great!.. Wanna see my scars?” şi l-a chemat la el la un ceai.

Deşi încă se afla la terapie intensivă, fiind un caz foarte grav, se simţea mai bine pe zi ce trecea. Totuşi fostul lui coleg a vrut să ştie cum a fost accidentul, aşa că l-a întrebat „John, scuze că insist, dar la ce te gândeai totuşi în momentul în care te-ai trezit pe trotuar?”

„Păi, primul lucru care mi-a venit în minte a fost fiica mea care urmează să se nască. Apoi m-am gândit că am două posibilităţi: pot muri sau pot să trăiesc şi… am ales să trăiesc… Pe urmă, în drum spre spital, paramedicii s-au descurcat de minune, îmi spuneau mereu că totul va fi bine. Dar când am ajuns în sala de operaţie m-au speriat rău de tot chipurile staff-ului medical pentru că se uitau cu toţii la mine ca la un om mort deja. Aveam impresia că urmau să dea acordul amesteziei doar ca să mor împăcat. Atunci, chiar îninte de a mă anestezia, o asistentă grăsuţă şi mai în vârstă m-a întrebat dacă sunt alergic la ceva şi am zis că da. M-am uitat încă odată la feţele lor cum mă priveu cu toţii atenţi sî le spun la ce sunt alergic, mi-am adunat ultimele puteri şi am urlat cât m-au ţinut plămânii: La GRAVITAŢIE!!! După avalanşa de răsete, le-am spus că eu aleg să trăiesc şi i-am rugat să mă opereze ca pe un om viu şi nu mort.”

La exact o lună şi 2 zile după operaţie, John a ieşit din spital pe propriile picioare, chiar dacă membrele inferioare şi coloana sa vertebrală erau consolidate cu tije metalice. Medicii au făcut un lucru extraordinar, dar el nu ar fi supravieţuit dacă nu ar fi avut o atitudine atât de bună.

Aş încheia cu o replică celebră din filmul lui Frank Darabont, The Shawshank Redemption, şi anume: „eşti ocupat cu a trăi sau a muri”?!”

În ultima vreme femeile apar în roluri principale doar în comedii stupide, telenovele, sau – un gen aparte – telenovele cu vampiri, unde femeia este în centrul atenției, dar oricum nu-ți poți lua ochii de la bunăciunile masculine din peisaj, ca şi cum Doh! acest gen de serial a fost conceput în special pentru adolescente de 17 ani, să aibă la ce să viseze cu ochii deschiși. Oricum în acest gen de serial, femeia, chiar de apare ca fiind în rol principal, este vulnerabilă și slabă, numai bună de protejat de 2-3 bărbați supranaturali, toți nebuni după ea).

“The Good Wife“, serial politic, petrecut în cea mai mare parte în lumea competitivă a curților de apel și a tribunalelor, aduce un suflu nou în acest sens, cum aducea acum ceva ani Batlestar Gallactica, când de orice parte am fi fost, eram complet captivați de personajele feminine misterioase și puternice în jurul cărora se învârtea toata acțiunea (Starbuck și Caprica).

Şi pentru ca misterioase sunt căile creierului, o să vă răsfăț cu o tema muzicală, pe care am ajuns sa o ador după  săptămâni de vizionat, aproape obsedată, serie după serie din Battlestar: un cover superb al unuia dintre cele mai frumoase cântece scrise de Dylan: All Along the Watchtower.

Cand mi-a spus Cătălin “3 ore fara pauză”, acum o săptămână, m-am speriat puţin, nu atât la gândul durerii de spate care avea să urmeze, ci mai mult la ideea că există posibilitatea să mă plictisesc îngrozitor, cum am pătit la Visul unei nopţi de vară (piesă care este, ca text, una dintre preferatele mele…şi totuşi…). Nu s-a întâmplat. Nu am avut timp. În permanenţă câte un val de tristeţe, amuzament, excitare, contemplare sau diverse analogii cu alte lucrări sau convingeri personale îmi ocupau creierul, fără să mă lase sa ies din atmosfera creată de regizor: culoare, lumină, mijloace audiovizuale alternante, muzică, dans, costume (sau lipsa lor), frumuseţea tinerilor actori – toate mă ţineau cu ochii pe scenă şi cu sufletul strâns.

STRÂNS DE TRISTEŢE ŞI DE AMĂRĂCIUNE. Pentru că, în ciuda momentelor umoristice presărate prin piesă, subiectivitatea mea îmi spunea tot timpul că este vorba despre disperare, singurătate şi inutilitate, despre cosmonauţi mici care plutesc într-un univers mult prea mare, şi despre limitele fiinţei umane. It’s all about being high and down at the same time…

O descriere destul de amănunţită a acţiunii găsiţi aici (şi nici măcar nu va spoilaţi prea mult) pentru ca în proporţie de 80 % magia piesei stă în punerea în scena şi viziunea regizorului.
Iar mai jos gasiţi câteva poze frumoase din piesă luate de aici.

- Da’ chiar există?

- Da! E în spate la Geogra, unde-i faculta de Zoologie.

- Nu e închis?

- Nu, e deschis mai în fiecare zi până la 5 dupăamiaza dar trebuie să suni la uşă.

-Cât costă?

- 1.5 lei pentru studenţi (la care Ovi comentează: Bine că nu ne plătesc ei pe noi să mergem).

- Vine cineva cu noi să ne explice?

- Da, am vorbit şi vine un ghid…

Şi ne-am dus… Nu a venit nimeni sa ne explice. O tanti într-o haină de blană cât toate mamiferele împăiate din muzeu la un loc, ne-a deschis uşa şi fără un cuvânt a dispărut din faţa noastră într-un mic birou lateral. L-am rugat pe Mişu să bată la uşă să întrebe dacă vine cineva să ne ghideze, dar nu a primit decât un răspuns răstit:

- Nu-i nimeni de servici!

Am început să ne uităm la exponate, străduindu-ne să înţelegem ceva despre miile de organisme necunoscute, bucurându-ne ca nişte copii când recunoşteam ceva:

- Ui’ un fagure de miere!

- Yey, scoici…hai să le căutăm pe alea de perle!!

Singura sursă de informaţie erau biletelele care se găseau din două în două rafturi şi cuprindeau, pe lânga greşeli crase de ortografie sau gramatică, texte scurte despre o specie sau alta. Frigul din sală ne făcea însă să trecem repede peste unele rafturi şi să înaintăm spre părţi mai interesante: şerpii, crocodilul, păsările şi ce mai se găsea prin sălile celelalte în care nu intrasem încă. Tot mai interesant devenea pe măsură ce înaintam. Doar Ovi părea ca se blocase la raftul cu peşti în formol, raft la care noi restul nu zabovisem mult pentru ca peştii în formol nu sunt deloc graţioşi cum ne apar în realitate, ci nişte chestii decolorate şi scârboase la care nu te poţi uita pentru multa vreme.

În cea de-a doua sală erau specii de păsări din România şi habitatele lor recreate frumos dar din păcate acum vre-o 30 de ani, astfel încât praful era aşezat peste tot iar senzaţia de realitate era clar estompată de senzaţia de vechi, rânced şi fals. Am intrat apoi în sala mamiferelor, unde, spre distracţia celorlalţi eu am început să vorbesc cu animalele, vechi prietene de pe cărţile din jocul copilăriei  “Animale de pe continente” de unde le ştiam chiar şi numele în latină: lynx lynx, canis lupus şi aşa mai departe. Cel mai mult m-au impresionat armadillo-ul, ornitoringul şi un liliac urias, dar si puii de urs mici cât nişte şobolani sau animalele de dimensiuni mari: leul, yack-ul, ursul alb…

O idee deloc inspirată a fost să urcăm la etaj, unde scările din lemn, care scârţâtiau îngrozitor ne-au condus picioarele spre dulapuri cu borcate etichetate, printre care era şi cea mai mare oroare pe care am văzut-o în acest muzeu: un fetus uman bine dezvoltat dar cu multiple mutaţii care era etichetat: “MONSTRU”.

Dezgustaţi mai mult de etichetă decât de imagine, am ieşit repede, doar ca să realizăm că e deschis şi la vivariul din subsol, şi în speranţa că ne vom încălzi puţin, am purces să privim şi nişte animale vii şi pline de energie. Acolo chiar era un îngrijitor, tânăr care ne-a spus că se percepe o taxa modică de 1.5 lei, şi ne-a invitat să privim cum hrăneşte un şarpe cu clopoţei, strecurându-i în acvariu un şoricel viu. (în poza este anaconda, care ucide prin ştrangulare nu prin muşcătură veninoasă, dar altă poză n-am găsit)

Am căscat ochi mari până nu a mai ramas din şoricel decât picioruşele din spate şi coada, după care am înaintat să admirăm alţi şerpi, broscuţe ţestoase, şopârle, gândaci, şoareci, veveriţe, iepuri şi mai ales, vedeta zilei – un dihor nebun care l-ar fi făcut de râs pe Leul Alex din Madagascar cu stilul lui de a se da în spectacol.

În concluzie, nu am regretat deloc că am vizitat aceste două obiective… în sensul în care mi s-a părut şi instructiv şi distractiv. Din pacate muzeul nu este la nivelul celor din alte ţări şi multe s-ar putea face pentru a deveni un reper turistic în turul muzeelor clujene. Până una alta, eu am terminat Geogra în clădirea de peste drum şi habar nu am avut că se poate vizita şi că e deschis. Poate că nu oricine ar gusta vizionarea de animale în formol sau înpăiate dar cu siguranţa sunt mai mulţi curioşi în Clujul ăsta decât le dam noi credit că ar fi.

În viitorul post o să vizităm ceva mai relaxant şi mai plăcut: Teatrul Naţional, unde plănuiesc să mă destind după primul examen (dacă ajung la timp).

Curtea nu era pregatitita de nisoare desi era de asteptat, asa ca am vrut sa prind in fotografii vesnic neasteptata iarna si surprinderea din fiecare an a naturii, a obiectelor, ba chiar a ochiului uman cunoscator si inteligent, pe care o aduce prima zapada, frumusete uimitoare dar aparenta  si degradare profunda a dedesubturilor: iarna, cu toate subintelesurile ei…

Partea interesanta a metodei Pecha Kucha e ca lasa destul de putin loc improvizatiei, prezentarile continand exact 20 de imagini/slide-uri, fiecaruia revenindu-i 20 de secunde pentru a fi explicat si pentru a se face tranzitia catre slide-ul urmator. Pentru aceasta prima editie au existat 8 de vorbitori, din domenii diverse (de la lumea vinurilor, pana la interculturalitate) si pot sa spun ca nici macar un singur speach nu a fost plictisitor sau neinteresant. Fiecare vorbitor si-a propus sa prezinte un concept, o idee, un loc sau o organizatie pe tema propusa de organizatori: frumos in Cluj. M-a bucurat mult sa avem o tema atat de particulara care sa ne induca in atmosfera unui spatiu familiar, iubit de toti cei prezenti in egala masura, si mai mult decat atat sa facem neworking intr-un context de bunadispozitie si umor.

Putin mai jos, il puteti vedea pe organizatorul principal al acestei seri, Emil Vadana introducand publicului vorbitorii. Pe aceasta cale vreau sa-i multumesc si lui, si Silviei Patrascu pentru invitatie si incurajari. Urmatoare editie va avea loc in toamna si mi-ar face placere sa participam in numar mare astfel incat comunitatea Pecha Kucha Romania sa devina la fel de impozanta precum cele din state sau din vestul Europei. Pana la urma networkingul este un mod de viata si ar trebui sa fim recunoscatori ca ni se ofera din ce in ce mai multe contexte de acest gen.