1. Mai bine judec eu dacă merită sau nu, după ce văd ce se întâmplă la un TEDx event (mai ales că nu am mai participat la nici unul) decât să mă ghidez după ce spun alţii.
2. Nu am net acasă deci mă simt ca un sinistrat pe o insulă pustie (vorba lui Aghi: acum ştiu cum arată iadul)

M-am bucurat să găsesc acolo foarte mulți prieteni printre organizatori și participanți (foști și actuali colegi voluntari din diverse cercuri sociale) cu care să stau la povești, să glumesc și să râd în pauze, când nu “dădeam târcoale” invitaţilor şi vorbitorilor.

Am presărat prin tot acest articol poze extrem de reuşite de la acest eveniment, poze pentru care vreau să le mulţumesc atât organizatorilor, cât şi fotografului Chris Nemes, pe al carui site puteţi găsi mult mai multe: www.chrisnemes.com

Trebuie să recunosc, m-am speriat puţin când am aflat că va dura de la 12 până seara , dar nu m-am plictisit nici o clipă. Nu ştiu cum a zburat timpul. Mă găseam mereu ori în mijlocul unor poveşti de viaţă copleşitoare, a unor idei extrem de interesante ori între prieteni, discutând cele întamplate sau povestind cu vorbitorii despre ideile pe care le-au inşirat pe scenă.

Câţiva dintre vorbitori m-au fascinat, alții m-au lăsat rece dar am plecat cu câteva gânduri de prin prezentări, interiorizate și adaptate la modelul meu de viaţă. Nu vreau să le scot din context acum pentru că vor suna cu totul altfel decât în momentul în care le-am auzit. Oricum atât discursurile cât și lista vorbitorilor le veți putea găsi în curând pe site-ul lor.

Tema în jurul căreia s-au învârtit toate discursurile a fost cea a alegerilor pe care le avem de făcut în viaţă – o temă frumoasă, permisivă, lăsând loc de multe exemple și interpretări. Au fost speakeri care au vorbit despre rolul creativității și intuiției în alegerile pe care le facem; alții ne-au prezentat modelul lor personal de interpretare a alegerilor; unii ne-au îndemnat la acțiune argumentându-ne că noi putem schimba totul în jurul nostru, iar alții pur și simplu ne-au arătat opțiuni pe care le avem.

Ieșit complet din context, a fost discursul profesorului David (pe care colegii mei de la psiho cu siguranța îl cunosc) care după câteva discursuri pline de optimism, ne-a argumentat științific de ce nu exista de fapt liber arbitru, creând valuri de indignare dar și de confirmare în sală.

Am şi râs cu Trofin și minunatele sale impersonări, am și mâncat papa bun la prânz, iar la final, după aproape 8 ore, am constatat cu stupoare că sala era la fel de plină ca la început.

E adevărat că această impresie pozitivă a ținut și de starea mea de spirit, si de deschiderea cu care am intrat în sala cinematografului ‘Victoria’, dar m-am simțit tot timpul împroșcată cu idei frumoase și convingătoare, entertained (ca distrata parca are alt sens), și plină de inspirație pentru discursul meu de la ToastMasters de luni. Felicitări organizatorilor şi aştept cu interes următoarea ediţie.

Organizaţia studenţească BEST Cluj-Napoca organizează în perioada 11-15 aprilie cea de-a XVII-a ediţie a evenimentului de carieră JobShop. JobShop este cel mai mare eveniment naţional de carieră pentru studenţii şi absolvenţii din România, fiind dezvoltat de organizaţia BEST în trei dintre cele mai mari centre universitare din ţară: Cluj-Napoca, Iaşi şi Timişoara.

Evenimentul JobShop doreşte să reunească cei trei factori necesari dezvoltării forţei de muncă specializate: studenţii, universitatea şi companiile. Evenimentul se doreşte a fi un spaţiu sinergic, unde cele trei entităţi fac schimb de experienţă şi informaţii. Studenţii participanţi află care sunt companiile dornice să îi angajeze. Companiile au ocazia de a sta faţă în faţă cu viitorii angajaţi, iar Universitatea se asigură să îndeplinească rolul de legătură între cele două părţi. Universitatea are oportunitatea de a se ajusta nevoilor pieţei, în ceea ce priveşte specialiştii care sunt necesari pe piaţă şi de a oferi astfel studenţilor o educaţie conformă cu trendurile actuale. Astfel, în cadrul evenimentului, studenţii îşi pot găsi atât locuri de muncă, cât şi companii care oferă internship-uri ori locuri pentru practică.

Pe lângă cele două zile de stand, care vor avea loc miercuri, 13 aprilie, şi joi, 14 aprilie, într-un cort special amenajat în curtea Universităţii Tehnice, JobShop include şi traininguri pentru studenţi susţinute de persoane specializate, prezentări de companie, vizite la companii, competiţii, prezentări şi discuţii despre business start-up şi întâlniri cu reprezentanţi ai firmelor participante.

În cadrul JobShop-ului are loc şi BEST Academics and Companies (BACo), o masă rotundă la care se întâlnesc reprezentanţi ai Universităţii Tehnice, ai companiilor şi ai studenţilor. La această masă rotundă are loc o discuţie de ordin academic, unde este important punctul de vedere al tuturor celor trei părţi constituente mai sus menţionate.

Până acum, la ediţia din acest an a evenimentului şi-au anunţat participarea peste 30 de companii, printre care Nokia România, Continental AG România, Property Shark.

BEST – Board of European Students of Technology este organizaţia europeană a studenţilor din domeniul tehnic înfiinţată în 1989 în Grenoble. În acest moment sunt grupuri locale BEST în 89 universităţi din 30 de ţări Europene.

Grupul local Best Cluj-Napoca a fost înfiinţat în anul 1995 şi reprezintă Universitatea Tehnică Cluj-Napoca în cadrul organizaţiei europene. În România mai sunt înca 4 grupuri locale în fiecare mare centru universitar: Braşov, Bucureşti, Iaşi şi Timişoara. Printre scopurile organizaţiei noastre se numără asigurarea unei educaţii complementare studenţilor din domeniul tehnic, sprijin în căutarea unui loc de muncă şi în dezvoltarea carierei încă din primii ani de facultate şi implicarea în sistemul de învatământ european.

Mai multe informaţii despre eveniment pot fi găsite pe adresa www.jobshop.ro.

***

“Pentru că urmează să plec pentru studii anul care urmează în State, ţin legătura cu profesorii pe care urmează să îi am şi unul dintre ei mi-a povestit ce anume l-a determinat să-şi schimbe viaţa , să redevină conştient de fiecare moment din viaţa lui.

Cu mulţi ani în urmă, undeva la vreo 25, lucra într-o companie imensă, prins într-o rutină plictisitoare în care se obişnuise să blesteme toate zilele de luni până joi, să iubească doar vinerea şi să se îndoiască de autenticitatea colegilor lui zâmbăreţi, care pur şi simplu nu se potriveau peisajului.

Ei bine, dintre toţi se distingea acest tip John, ca să-l citez în a-l descrie „the kind of guy you’d love to hate” pentru că era angajatul ideal: mereu vesel, avea mereu o poantă bună de spus, dacă un coleg se confrunta cu o situaţie neplăcută era acolo să-i arate părţile pozitive ale situaţiei sau să caute împreună soluţii ş.a.m.d..

La un moment dat, proful meu nu a mai rezistat şi s-a luat de el la pauza de prânz – „John, zi-mi şi mie, te rog, cum faci de eşti mereu aşa de bine, de fericit?!” Atunci, John a zâmbit larg şi i-a spus că în viaţă totul ţine de alegerile pe care le facem. Când se trezeşte dimineaţa, se gândeşte că poate avea o zi bună sau una mai puţin bună, iar el alege să aibă o zi bună, excelentă. Începe ziua cu sportul lui favorit sau poate, în cele mai bune cazuri, face dragoste cu soţia lui.

Apoi, dacă ceva neplăcut i se întâmplă poate alege să se plângă despre aceasta sau poate să vadă ce are de învăţat din aceasta şi ce soluţii are şi, bineînţeles că alege cea de-a doua variantă.

„Totul ţine de ce alegeri facem!” concluzionase John. Totuşi, proful meu nu era de-a dreptul convins, credea că a mers pe la ceva seminar de psiho pu pu şi îi ţine doar o predică, în concepţia lui nu puteai să fii optimist în orice context, mai ales în cele nefavorabile.

În următoarele 5 luni, proful plecase din acea companie să-şi înceapă propria afacere, aşa că s-au cam despărţit drumurile lor. La doar 2 luni aflase de la ceilalţi colegi din întâmplare că John, optimismul în formă umană, suferise un accident teribil, căzuse de la etajul 5 al unui zgârie-nori şi abia a scăpat cu viaţă.

La trei săptămâni, după operaţia colegului său proful meu se hotărâse să-l sune. A fost surprins să-l regăsească în aceeaşi atitudine familiară, când îl întrebase ce face, John i-a răspuns la fel de vesel ca de obiecei „Great!.. Wanna see my scars?” şi l-a chemat la el la un ceai.

Deşi încă se afla la terapie intensivă, fiind un caz foarte grav, se simţea mai bine pe zi ce trecea. Totuşi fostul lui coleg a vrut să ştie cum a fost accidentul, aşa că l-a întrebat „John, scuze că insist, dar la ce te gândeai totuşi în momentul în care te-ai trezit pe trotuar?”

„Păi, primul lucru care mi-a venit în minte a fost fiica mea care urmează să se nască. Apoi m-am gândit că am două posibilităţi: pot muri sau pot să trăiesc şi… am ales să trăiesc… Pe urmă, în drum spre spital, paramedicii s-au descurcat de minune, îmi spuneau mereu că totul va fi bine. Dar când am ajuns în sala de operaţie m-au speriat rău de tot chipurile staff-ului medical pentru că se uitau cu toţii la mine ca la un om mort deja. Aveam impresia că urmau să dea acordul amesteziei doar ca să mor împăcat. Atunci, chiar îninte de a mă anestezia, o asistentă grăsuţă şi mai în vârstă m-a întrebat dacă sunt alergic la ceva şi am zis că da. M-am uitat încă odată la feţele lor cum mă priveu cu toţii atenţi sî le spun la ce sunt alergic, mi-am adunat ultimele puteri şi am urlat cât m-au ţinut plămânii: La GRAVITAŢIE!!! După avalanşa de răsete, le-am spus că eu aleg să trăiesc şi i-am rugat să mă opereze ca pe un om viu şi nu mort.”

La exact o lună şi 2 zile după operaţie, John a ieşit din spital pe propriile picioare, chiar dacă membrele inferioare şi coloana sa vertebrală erau consolidate cu tije metalice. Medicii au făcut un lucru extraordinar, dar el nu ar fi supravieţuit dacă nu ar fi avut o atitudine atât de bună.

Aş încheia cu o replică celebră din filmul lui Frank Darabont, The Shawshank Redemption, şi anume: „eşti ocupat cu a trăi sau a muri”?!”

Într-o dimineaţa mi-am dat seama ca în fiecare zi mi se întîmplă să descopăr măcar un lucru care să merite povestit. Şi am creat acest blog. După circa 1 an deja mă plictisisem şi am încetat să mai scriu. Uitasem bucuria care îmi umplea sufletul la fiecare postare, uitasem de prietenii care îmi citeau blogul cu plăcere, ba chiar şi de acei necunoscuţi ocazionali care ajungeau căutînd pe google “plăcinte cu mere” sau altceva complet irelevant si îmi lăsau cate un comentariu nervos că n-au găsit reţeta pentru fericire aici, cum se aşteptau.

Îmi pierdusem job-ul cam în aceeaşi perioadă şi au trecut căteva  luni bune până să îmi gasesc un altul, timp în care am trecut prin tot felul de aventuri (călătorii prin ţară, evenimente importante, accidente cu noua mea masină, sau veşnicele mele pozne pe la birourile instituţiilor statale) însă fără vlagă de a le menţiona pe blog. A venit după aceea noul job la GrupSapte şi admiterea la RUSO iar zilele erau şi mai aglomerate, mai interesante, mai pline de viaţa, de fapt mai pline de orice în afara de timp. M-am complăcut în crearea de noi rutine, şi în regăsirea echilibrului mult dorit până complacerea s-a transformat în lene, lenea în sedentarism şi eu mă transformam încet, încet într-o monstruozitate cuibarită bine în sfera sa de confort şi fără nici o intenţie să iasă din hibernare.

Eram la Sinaia de revelion şi deşi în jurul meu roiau oameni, toata lumea ori dansa, ori mergea la ski, ori se plimba, ori bea de dimineaţa până seara, doar eu mă simţeam profund plictisită. M-am gîndit în ziua aceea mult la asta şi mi-am pus întrebarea: Am fost anul acesta măcar într-o clipă cu adevărat fericită? cu adevărat nebună? cu adevărat… BINE, în afara situaţiilor legate de muncă (aici includ jobul, şcoala, şi alte proiecte proiecte personale DAR nu includ timpul liber). Si mi-am răspuns cu un trist şi neconvingător: ”trebuie să fi fost cîndva…” Aşa că pe drum înspre Cluj, am luat o decizie importantă: de azi înainte, viaţa mea va fi altfel.

Nu totul s-a schimbat brusc, dar ştiu acum că schimbarea abia începe: m-am lăsat de fumat, am reînceput să citesc zilnic, merg săptămânal la dentist şi voi continua să merg până dinţii mei vor arăta ca în reclama de la Colgate, sunt mai concentrată la servicu, nu mai mănânc junk food şi mi-am propus să experimetez ceva nou în fiecare zi a vieţii mele. Urmează în planul cincinal care s-a născut din această decizie: să încep să merg la sală zilnic şi în general să mă preocup mai mult de sănătatea mea, să conduc decent până în aprilie, şi să învăt să gătesc muuult mai bine decât acum… Însă motivul pentru care vă spun toate astea este că unul dintre obiectivele mele este să dau o nouă faţa acestui blog şi să scriu din nou săptămânal dacă nu chiar zilnic despre lucruri peste care dau, care mi se întâmplă şi pe care le pot considera frânturi de culoare care să le inveselească şi altora ziua.

Mai mult, vreau ca prin gestul meu sa aduc aminte prietenilor mei CU BLOGURI : Aghi, Da_Nutz, Andi, AndreeaR de sentimentul acela din momentul în care ai terminat de scris/verificat un post şi îi dai ok sa fie publicat. Nu o să îl descriu că îl cunosc ei bine şi sper că am reuşit cu acest post nesfârşit să îi ademenesc, ca mirosul de cozonac la bucătărie, spre interfaţa de admin a conturilor lor de word press.

Ne vedem aşadar mâine cu aventuri de la Muzeul Zoologic . În caz că nu ştiaţi, DA, există în Cluj şi e deschis către public!!!

Nu aveam altceva pe atunci, decat o durere adanca si tacuta ,o speranta de salvare: Orasul (faptul ca Florenta s-a nimerit sa fie acel oras ar putea fi o simpla intamplare) si o mie de oameni care imi strigau in urechi “copile nu fi prost, orasul e departe…”. Intre timp insa Florenta a devenit simbol, sentiment, gand, culoare. Nu il citisem inca pe Henry James, dar poza acceea decupata dintr-o carte mi-a imprimat in coltul ochiului culoarea vinului diluat – culoarea sperantei.

Am colindat intraga Europa, omitand mereu acelasi oras, punct terminus al calatoriei mele, cu o teama incredibila, nu ca imi va insela asteptarile sau ca va fi altfel decat ceea ce am visat mereu, ci pentru ca momentul in care voi deschide ochii si David se va infatisa  mai perfect decat orice fiinta in fata mea, va trebui sa inchid o data pentru totdeauna un capitol al vietii mele in care trairile au fost cele mai intense, iar ambitiile cele mai marete: adolescenta.

Din acel moment voi fi o fiinta matura, cu obiective SMART in loc de vise si cu frustrari marunte in loc de suferinte. Biletele din buzunar sunt dovada incontestabila, materiala a acestui fapt. Le mangai cu varfurile degetelor si ma las inca putin sa plutesc in reveria de care uit din ce in ce mai des in ultima vreme, ca intr-o motaiala de duminica dimineata, inganand un cantec vechi italian. “E non c’è più nessuno che mi parla ancora un po’ di lei, ancora un po’ di lei”.

Partea interesanta a metodei Pecha Kucha e ca lasa destul de putin loc improvizatiei, prezentarile continand exact 20 de imagini/slide-uri, fiecaruia revenindu-i 20 de secunde pentru a fi explicat si pentru a se face tranzitia catre slide-ul urmator. Pentru aceasta prima editie au existat 8 de vorbitori, din domenii diverse (de la lumea vinurilor, pana la interculturalitate) si pot sa spun ca nici macar un singur speach nu a fost plictisitor sau neinteresant. Fiecare vorbitor si-a propus sa prezinte un concept, o idee, un loc sau o organizatie pe tema propusa de organizatori: frumos in Cluj. M-a bucurat mult sa avem o tema atat de particulara care sa ne induca in atmosfera unui spatiu familiar, iubit de toti cei prezenti in egala masura, si mai mult decat atat sa facem neworking intr-un context de bunadispozitie si umor.

Putin mai jos, il puteti vedea pe organizatorul principal al acestei seri, Emil Vadana introducand publicului vorbitorii. Pe aceasta cale vreau sa-i multumesc si lui, si Silviei Patrascu pentru invitatie si incurajari. Urmatoare editie va avea loc in toamna si mi-ar face placere sa participam in numar mare astfel incat comunitatea Pecha Kucha Romania sa devina la fel de impozanta precum cele din state sau din vestul Europei. Pana la urma networkingul este un mod de viata si ar trebui sa fim recunoscatori ca ni se ofera din ce in ce mai multe contexte de acest gen.

Asadar, daca sunteti pasionati de public speaking, vreti sa aflati ce e fain in Cluj sau pur si simplu vreti sa cunosteti oameni noi dintr-o multime de domenii, ne vedem acolo.

Am atasat mai jos si call-ul oficial al organizatorilor.

In cadrul acestui eveniment, membrii clubului Toastmasters Cluj vor sustine o intalnire demonstrativa menita sa explice ce este acest club si cum functioneaza.
Daca sunteti interesati sa va imbunatatiti deprinderea de a vorbi in public, gandirea critica, sa invatati modalitati eficiente de a oferi feedback, de a fi organizat si convingator intr-un discurs sau doriti sa va deszvoltati abilitatile de a conduce o sedinta, de a organiza si delega, de a motiva oameni si de a construi echipe, nu ratati ocazia de a fi alaturi de noi in cadrul acestui eveniment in care veti afla cum puteti deveni membrii clubului Toastmasters Cluj.

La un moment dat in film, Ferrell este pus in postura de a o curta pe viitoarea sa co-prezentatoare, Veronica si incercand sa deschida puternic discutia cu aceasta o intreaba:

- Stii cine sunt eu?

- N-as putea spune ca stiu, ii raspunde aceasta si il prinde practic cu garda jos pentru ca oricat de bun ar fi fost, nu se astepta la un astfel de raspuns.

- Nu stiu cum sa iti explic dar sunt o persoana importanta, ii explica el, incurcat vizibil, starnindu-i un ras ironic.

Ideea e ca pana si cei mai buni dintre cei mai buni – in situatia in care isi supraestimeaza pozitia si increderea data de prezentarile anterioare reusite, pot scapa din vedere benefiicile pe care le aduce pregatirea cu atentie a prezentarii. De aceea eu, astazi imi voi lua libertatea de a va spune cum vad eu pregatirea, de ce o consider esentiala si, mai ales, in momentul in care veti fi la randul vostru in situatia de a va pregati o prezentare, cum sa o faceti in asa fel incat sa fiti eficienti.

Modelul pe care o sa il descriu si pe care il folosesc de cele mai multe ori este numit 333 si se orienteaza asupra organizarii discursului vostru intr-un fel simplu de retinut si eficient. Aveti nevoie doar de 3 obiective care sa dea valoarea discursului, 3 idei principale pe care sa le transmiteti prin acesta si de 3 etape pe care sa le parcurgeti.

Prezentatorul meu ideal este fara doar si poate John Kennedy. In nenumarate randuri a demostrat ca este capabil sa motiveze milioane de oameni printr-un disurs si sa transmita idealuri pe care, ulterior sa le urmareasca o intreaga natiune. Ca sa vorbesc despre scopul unui discurs, imi este cel mai usor sa ma refer la el pentru ca el spunea foarte elocvent si revelant ca singurul scop al unui discurs este acela de a schimba lumea. Ar fi bine in cazul acesta sa facem o diferentiere clara intre scopul general al unei actiuni (pe care eu il vad ca factorul principal de motivare al speakerului si care este general si abstract precum cel din zicala lui Kennedy) si obiectivele discursului care trebuie sa fie specifice, relevante, clare, incadrate in timp si mai ales legate direct de topicul propus. Spuneam mai devreme ca acestea ar trebui sa fie trei, si de ce trei? Pentru a raspunde cerintelor retoricii aristoteliene: unul legat de formarea increderii publicului in expertiza vorbitorului, unul legat de construirea relatiei cu publicul si unul care sa ofere rezultate concrete, problemei discutate. Aceste obiective odata indeplinite, putem spune ca am facut un pas inainte spre marele scop, acela de a schimba bucatica noastra de lume, fie si printr-o singura idee personala pe care o aducem in atentia publicului.

Bun, avem obiectivele, ce urmeaza? Urmeaza sa ne hotaram supra celor 3 idei pe care vrem sa le transmitem. Pentru ca stim chiar din manualul lectiei a doua ca oamenii pot retine dintr-un discurs de 5 pana la 7 minute  maxim 3  idei principale pe care noi, cei care prezentam, le putem dezvolta, exemplifica sau ilustra dupa bunul nostru plac in asa fel incat sa le facem clare si usor de retinut pentru audienta. Aceste idei le vom plasa cu atentie in continutul prezentarii noastre. Si cu asta am ajuns ca cel de-al treilea si ultimul punct de atins: cele trei etape ale discursului.

Cu totii stim de la compunerile din clasa a 3-a ca fiecare opera scrisa trebuie sa aibe o introducere, un cuprins si o incheiere. Nici prezntarile nu scapa acestei simple structurari a informatiei doar ca eu prefer sa identific in cazul acesta discursul cu un pranz copios iar etapele desfasurarii acestuia cu felurile de mancare. Avem astfel aperitivul – cel care ne deschide apetitul pentru masa si care poate fi de la paharelul de tuica al bunicior nostri, la cateva feluri de hrana rece in cazul unei nunti (sa nu uitam comparatia noastra – introducerea poate fi scurta si condensata ca o povestioara, un citat sau o gluma sau poate fi o desfasurare a obiectivelor noastre si a agendei de urmat. Indiferent care ar fi cazul, scopul principal al acesteia va fi sa ne trezeasca interesul asupra a ceea ce va urma). Urmeaza felul principal, sau cuprinsul care cuprinde cele trei idei de care vorbeam mai devreme si masa noastra se termina inevitabil cu partea cea mai apetisanta: desertul, dulce si delicios, al carui gust ne ramane pe limba pentru tot restul zilei – aici ar fi redundant sa va spun ca vorbim despre o incheiere cel putin la fel de puternica ca si introducerea.

Reiau asadar: 333 – inseamna 3 obiective , 3 idei principale care sa ramana in mintea ascultatorilor si 3 etape in constructia discursului nostru.

La pasii astia eu as mai adauga pasiunea, pentru ca pasiunea alimenteaza schimbarea.. Noi pornim acum aproape de la zero, dar caramida cu caramida se construieste zidul. Ganditi-va la cei mari: la Kennedy, la Steve Jobs, la Martin Luther King – toti aveau un lucru in comun: vorbeau ce pasiune.  Oamenii acestia au schimbat lumea. Voi ce mostenire vreti sa lasati?

Asadar,  acum o saptamana si trei zile m-am prezentat la Orange. Mi s-a prezentatat o oferta de abonament ce mi-a parut excelenta chiar daca plateam cativa euro in plus si mi s-a bagat pe gat si o optiune de internet (cu activare IMEDIATA). A venit si telefonul cel nou, frumos si si colorat  – excelent in egala masura pentru o biata femeie nestiutoare, sau pentru o cioara impresionata de chestii stralucitorare. Ma chinui sa-l configurez o zi intreaga. Peste inca o zi moare bateria. Il pun la incarcat: SERIOUS CHARGING ERROR!!! Apoi daca-i seroasa, ii serioasa – ma sperii si ma duc la Orange Shop. Don’shoara de serviciu imi zice amabil ca poate a fost o eroare … intamplatoare (care este), deci sa il las sa moara si sa incerc din nou sa-l incarc.

A doua zi (ca doar nu credeti ca a tinut bateria mai mult) ma intorc la Shop cu aceeasi eroare. Telefonul imi este trimis in service. In locul lui, rolul de gazda a cartelei mele il ia un Sagem antic, fata de care primul meu telefon – un Alcatel One Touch Easy de forma si consistenta caramidala, parea un adevarat Blackberry. Nu glumesc! Desktopul ii era lipit pe fundal, elementele grafice- alb negre, schematice, iar cele 5 tonuri de apel, unul mai atragator decat celalalt, nu cred ca beneficiau in total de mai mult de trei note muzicale. Excelent moment sa-mi activez optiunea de internet pe telefon!!!!

Ieri (timp record pentru un telefon sa mearga in Bucuresti la service, sa fie reparat si sa se si intoarca) ajunge telefonul si de bucurie, ma duc repede sa-l ridic. Imi este adus invelit in factura, semnez de primire si acolo pe loc, in fata don’shoarei de serviciu – ii pun cartela si il pornesc, doar ca sa imi moara printre degete. Ma uit la el de parca ar fi fost gandacelul din poezie si il intind angajatei Orange care zambeste si imi spune ca trebuie sa-l incarc.

N-am io vreme  fix atunci, ca ma grabeam la prima mea intalnire Toast Masters (despre asta in alt post) dar de indata ce am ajuns acasa l-am bagat in priza ca sa vad, ghiciti ce!!?? ACEASI EROARE. Amu ce sa fac in afara de a-l intoarce in service pentru inca o saptamana.. maxim sase?

Va zic eu ce fac: inainte de toate merg la un nene dinala de pe Eroilor de repara tot ce prinde, sa-mi repare Sony-ul vechi. Ma costa cam de doua ori cat telefonul cel nou. Multumesc Orange.