Voi începe așadar cu discursul meu, cu care m-am clasat pe poziția a treia și sper să continui în curând cu discursurile celorlalți deținători de trofee şi nu numai.

***

O să vă vorbesc astăzi despre sinucidere. CE OCHI MARI AVEŢI!! Da, mă aşteptam la asta… “Ce caută o fată aşa tânără să ne vorbească despre un subiect atât de sumbru, după atâtea discursuri pline de umor?”

Tonul meu însă, o să fie mai degrabă unul reflexiv, decât tragic iar subiectul vine în contextul în care s-a împlinit un an de la moartea unui artist pe care l-am adorat aproape, aşa cum adori ceva ce nu înţelegi pe deplin, DAR care nu încetează să te uimească în fiecare zi: este vorba despre designerul englez Alexander McQueen, care s-a sinucis în februarie 2010, lăsând în urmă un imperiu fascinant şi o mulţime de fani, printre care mă număr şi eu, ba mai mult, o industrie întreagă cu gura căscată şi cu mintea plină de întrebări care nu o să îşi mai afle vreodată răspunsul. Nu m-am împăcat niciodată cu moartea lui, şi nu pentru că aş fi sperat să-l întâlnesc cândva sau să-i port rochiile (hmm încă mai pot asta), ci pentru că de câte ori mă gândesc la el, mă bântuie cuvintele lui Albert Camus din “Mitul lui Sisif” care spunea: trebuie să ni-l imaginam pe Sisif fericit!!!!.

Ştiţi cine este Sisif? Eu sunt Sisif, la fel cum fiecare dintre noi îl întruchipăm într-o oarecare măsură. În mitologie a fost un om care a înfruntat zeii pretinzându-se egalul lor, iar pedeapsa lui a fost cruntă: să împingă de-a pururi un bolovan mare și greu pe un deal, bolovan care de câte ori ajungea în vârf se rostogolea iar la vale sub propria greutate, aşa că Sisif trebuia să facă asta la infinit: o analogie tragică, dacă vreţi,  a condiţiei umane: a faptului că ne punem ceasul să sune în fiecare dimineață la aceeași oră, mergem la servici, ne facem treaba, venim înapoi acasă, pregătim masa, ne uităm la televizor până adormim, așteptăm în fiecare săptămână weekend-ul, în fiecare an – vacanţa și toata viaţa – pensionarea, iar când aceasta vine și tragem linie, realizăm cu deznădejde că nu am făcut nimic cu adevărat important: absurd, nu?

Cu toate acestea, omul sfidează cu uimitoare bucurie de a trăi, în fiecare zi, absurdul existenței sale. De ce l-am ales pe McQueen şi nu pe Kurt Cobain sau pe Morisson (artişti pe care îi admir la fel de mult)? Pentru ca nici unde nu am găsit un contrast mai mare între vitalitatea creației și soarta pe care şi-a ales-o. Rochiile lui McQueen sunt alegorii ale vieții, îmbinări subtile ale senzualității feminine cu cruditatea și violența naturii; creațiile sale sunt înfățișări pure ale pasiunii. Şi totuși a ales să moară. Mă gândesc la motive posibile: depresie, oboseală, suferinţă continuă: vorbea despre toate Camus…, și totuși nega suicidul cu vehemenţă: nu doar că nu ar fi rezolvat paradoxul lui Sisif, dar mai mult, ar fi intrat în contradicție cu natura umană însăși. După ce a trecut prin câteva momente de cumpănă în viaţa sa, Camus spunea: ”În mijlocul iernii am aflat, că port în mine o vară invincibilă” – expresie desăvârșită pentru o poftă de viaţă extraordinară. Să ai în tine puterea de a păstra întreagă căldura și strălucirea unui soare lăuntric. Să poți face dintr-o lipsă, o forță, să reziști, să fii un supraviețuitor, fericit ca Sisif. N-ai cum cazi în depresie, n-ai cum sa te gândești măcar la moarte, când ai în tine “o vară invincibilă”.

Nu înțeleg de ce a murit McQueen. Nici nu mi-am propus asta. Mi-am propus dimpotrivă, să reafirm în contextul comemorării morții sale tragice, viaţa. Unii își depășesc absurdul propriei existenţe apelând la religie, alții trăiesc o viaţă epicureică. Într-un final, fiecare dăm propria noastră valoare fericirii. Eu prefer să îl vad pe Sisif aşa cum îl vedea și Camus și pentru asta, vă rog să-mi permiteți să vă citesc efectiv rândurile de final ale eseului “Mitul lui Sisif”: “Ne întoarcem întotdeauna la povara noastră. Dar Sisif ne învaţă fidelitatea superioară care îi neagă pe zei şi înalţă stâncile. Şi el socoteşte că totul e bine. Acest univers rămas fără stăpân nu-i pare nici steril, nici neînsemnat. Fiecare grăunte al cestui munte plin de întuneric alcătuieşte o lume. Lupta însăşi contra înălţimilor e de-ajuns spre a umple un suflet omenesc. Trebuie să ni-l închipuim pe Sisif fericit.” Şi îmi amintesc fără să vreau, zâmbetul larg al prietenei mele, Diana când își făcea cu mâna ei decorațiile pentru nuntă, împletind fundiţă după fundiţă,  așezând floare după floare în ghirlandele care-i umpleau casa, și cântând: “Fericirea-i un lucru mărunt, e o aripă care vibrează, fericirea-i un lucru mic, un pitic – ce dansează”.

* fotografii preluate de pe pagina de Facebook a Timişoara Toastmasters

Ma trezesc transpirată, cu inima galopând ca după 3 cafele tari și tremurând de frică. Aş vrea să-mi dau două palme și să-mi spun ca n-a fost decât un vis, și totuși parcă încă simt teama și căderea și amețeala cauzată de înălțime. Îmi ia câteva minute bune să mă calmez, timp în care îl strâng tare pe Ovi în brate să mă asigur ca e cald, real, lângă mine.

În timpul zilei, dau peste poza de mai jos și, deși uitasem complet de vis, creierul meu face analogia instant și mă trezesc tremurând din nou. “Fake”, îmi spun, ca să mă calmez,  dar dau totuși click pe link-ul de sub poză mai mult să găsesc alte poze interesante decât pentru a verifica dacă e contrafăcută poza. M-a bătut suficient soarele în cap pe vârfuri de stânca încât să îmi dau seama că aşa ceva NU SE POATE!

Culmea, exista un biciclist pe nume Vittorio Brumotti și a fost acolo sus, pe vârful acela, ba chiar a intrat și în Cartea Recordurilor pentru asta. Nu contează că a tras bicicleta sus cu o sfoară. Bravo lui ca s-a gândit la asta. Eu nu aş fi stat într-o roata pe piscul acela nici dacă de jur împrejurul vârfului ar fi fost plasă. Şi știți ce a făcut după aceea? A sărit! Da, a sărit cu tot cu bicicletă! Uite aici!

Un discurs de anul trecut al Lianei Nemes, ne vorbea despre sfera de confort și despre cum nici un lucru măreț nu se poate întâmpla dacă nu încercam să ne depășim limitele. Sunt de acord, și mai mult, cred că această zonă este cel mai mare dușman al evoluției noastre și principalul obstacol între ceea ce suntem și ceea ce putem deveni. Îmi propun să fac în fiecare zi câte ceva prin care să îmi provoc și să-mi împing limitele. Vă invit să încercați și voi.

În ultima vreme femeile apar în roluri principale doar în comedii stupide, telenovele, sau – un gen aparte – telenovele cu vampiri, unde femeia este în centrul atenției, dar oricum nu-ți poți lua ochii de la bunăciunile masculine din peisaj, ca şi cum Doh! acest gen de serial a fost conceput în special pentru adolescente de 17 ani, să aibă la ce să viseze cu ochii deschiși. Oricum în acest gen de serial, femeia, chiar de apare ca fiind în rol principal, este vulnerabilă și slabă, numai bună de protejat de 2-3 bărbați supranaturali, toți nebuni după ea).

“The Good Wife“, serial politic, petrecut în cea mai mare parte în lumea competitivă a curților de apel și a tribunalelor, aduce un suflu nou în acest sens, cum aducea acum ceva ani Batlestar Gallactica, când de orice parte am fi fost, eram complet captivați de personajele feminine misterioase și puternice în jurul cărora se învârtea toata acțiunea (Starbuck și Caprica).

Şi pentru ca misterioase sunt căile creierului, o să vă răsfăț cu o tema muzicală, pe care am ajuns sa o ador după  săptămâni de vizionat, aproape obsedată, serie după serie din Battlestar: un cover superb al unuia dintre cele mai frumoase cântece scrise de Dylan: All Along the Watchtower.

“E totul în mintea ta”, mi-am spus, dar am încercat în fiecare zi să mă apropii mai mult ca să observ zâmbetul sincer şi larg  care îi luminează faţa la “atingerea” obiectelor.

Si atunci m-am indepartat definitiv de Sartre…

Poza provine de aici.

Într-o dimineaţa mi-am dat seama ca în fiecare zi mi se întîmplă să descopăr măcar un lucru care să merite povestit. Şi am creat acest blog. După circa 1 an deja mă plictisisem şi am încetat să mai scriu. Uitasem bucuria care îmi umplea sufletul la fiecare postare, uitasem de prietenii care îmi citeau blogul cu plăcere, ba chiar şi de acei necunoscuţi ocazionali care ajungeau căutînd pe google “plăcinte cu mere” sau altceva complet irelevant si îmi lăsau cate un comentariu nervos că n-au găsit reţeta pentru fericire aici, cum se aşteptau.

Îmi pierdusem job-ul cam în aceeaşi perioadă şi au trecut căteva  luni bune până să îmi gasesc un altul, timp în care am trecut prin tot felul de aventuri (călătorii prin ţară, evenimente importante, accidente cu noua mea masină, sau veşnicele mele pozne pe la birourile instituţiilor statale) însă fără vlagă de a le menţiona pe blog. A venit după aceea noul job la GrupSapte şi admiterea la RUSO iar zilele erau şi mai aglomerate, mai interesante, mai pline de viaţa, de fapt mai pline de orice în afara de timp. M-am complăcut în crearea de noi rutine, şi în regăsirea echilibrului mult dorit până complacerea s-a transformat în lene, lenea în sedentarism şi eu mă transformam încet, încet într-o monstruozitate cuibarită bine în sfera sa de confort şi fără nici o intenţie să iasă din hibernare.

Eram la Sinaia de revelion şi deşi în jurul meu roiau oameni, toata lumea ori dansa, ori mergea la ski, ori se plimba, ori bea de dimineaţa până seara, doar eu mă simţeam profund plictisită. M-am gîndit în ziua aceea mult la asta şi mi-am pus întrebarea: Am fost anul acesta măcar într-o clipă cu adevărat fericită? cu adevărat nebună? cu adevărat… BINE, în afara situaţiilor legate de muncă (aici includ jobul, şcoala, şi alte proiecte proiecte personale DAR nu includ timpul liber). Si mi-am răspuns cu un trist şi neconvingător: ”trebuie să fi fost cîndva…” Aşa că pe drum înspre Cluj, am luat o decizie importantă: de azi înainte, viaţa mea va fi altfel.

Nu totul s-a schimbat brusc, dar ştiu acum că schimbarea abia începe: m-am lăsat de fumat, am reînceput să citesc zilnic, merg săptămânal la dentist şi voi continua să merg până dinţii mei vor arăta ca în reclama de la Colgate, sunt mai concentrată la servicu, nu mai mănânc junk food şi mi-am propus să experimetez ceva nou în fiecare zi a vieţii mele. Urmează în planul cincinal care s-a născut din această decizie: să încep să merg la sală zilnic şi în general să mă preocup mai mult de sănătatea mea, să conduc decent până în aprilie, şi să învăt să gătesc muuult mai bine decât acum… Însă motivul pentru care vă spun toate astea este că unul dintre obiectivele mele este să dau o nouă faţa acestui blog şi să scriu din nou săptămânal dacă nu chiar zilnic despre lucruri peste care dau, care mi se întâmplă şi pe care le pot considera frânturi de culoare care să le inveselească şi altora ziua.

Mai mult, vreau ca prin gestul meu sa aduc aminte prietenilor mei CU BLOGURI : Aghi, Da_Nutz, Andi, AndreeaR de sentimentul acela din momentul în care ai terminat de scris/verificat un post şi îi dai ok sa fie publicat. Nu o să îl descriu că îl cunosc ei bine şi sper că am reuşit cu acest post nesfârşit să îi ademenesc, ca mirosul de cozonac la bucătărie, spre interfaţa de admin a conturilor lor de word press.

Ne vedem aşadar mâine cu aventuri de la Muzeul Zoologic . În caz că nu ştiaţi, DA, există în Cluj şi e deschis către public!!!

Cearli bantuie pe coridoare imprietenindu-se cu alti roacheri intorsi de la concert si fumand tigara dupa tigara. Se plange ca n-a dormit de patru zile dar singurul lucru care l-ar face sa inchida ochii ar fi o caramida peste ceafa. Din pacate nu sunt caramizi in tren..nu la vedere.

Inchid ochii si incerc sa rememorez un sentiment de acum cateva ore cand zeci de mii de maini bateau in aer ca-ntr-o toba, scandand ritmic numele trupei care urma sa urce pe scena. Am mai trait asta, dar altfel…Parca la concertele de aceasi grandoare de pana acum am fost pentru mine, dintr-un motiv egoist pe care nu aveam de gand sa-l impartasesc cu nimeni. Aici eram pentru spectacol si ma contopeam cu multimea fara sa-mi pese ca abia vedeam scena. Totul in jur era spectacol.

“Ca la circ” imi veni in minte expresia si am zambit gandindu-ma ca nu dau sensul de kitch circului, cum fac majoritatea si ca expresia ma duce la combinatia perfecta de magie, muzica, dans, culori si actorie din Varekai sau Allegria. Ha ha ha – tocmai am comparat mental concertul celor de la Rammstein cu spectacolele Cirque du Soleil. Convinsa ca nu as indrazni sa fac astfel de comparatii cu voce tare, mi-am zis ca aberez si revenii la temerea initiala ca nu sunt capabila sa exprim in cuvinte ce am simtit intr-o imprejurare sau alta, cu exactitate. Stiam de pe acum ca nu voi avea raspuns la intrebarea: Cum a fost? altul decat un banal “bine”, “super”, “fain” – cuvinte lipsite de culoare si expresivitate.

Zambesc din nou, amintindu-mi de expresia lui Charli: “pe feeling”. Am adoptat-o toti din gasca foarte repede, in gluma, acordandu-i un sens simplu si usor de inlocuit in orice propozitie. Acela de “chef”. Nu-s pe feeling sa vin la bere azi = N-am chef. In urechile mele, expresia ia alt sens, unul mult mai personal. Esti pe feeling? = Simti si tu aceasi emotie ca mine in secunda asta? Imi intelegi si impartasesti trairea? Pentru ca eu nu as putea sa-ti explic prin cuvinte dar daca esti aici, acum, cu mine, exista o sansa sa simti la fel.” Dintr-o data nu mai vreau sa folosesc expresia asta oriunde, oricand si cu oricine. Nu mai vreau sa o rup din context pentru ca sensul ei e profund circumstantial.

Imi amintesc gara din Sacel si durerea incredibila de picioare insotita de rasete si multumire sufleteasca: am dobandit ceva atunci si eram toti 7 perfect constienti de asta. Fara cuvinte. Din piviri doar… Acum, daca ma uit la oamenii aia ajunge sa le dau un indicator geografic ca sa stiu ca suntem pe feeling si o sa fim in legatura cu acea gara cat timp avem memorie.

As vrea sa am cu mine toti oamenii dragi mie, tot timpul ca sa avem aceleasi experiente. Iar aberez. Sau as vrea sa sufar de genialitate artistica ca sa pot transmite o lume prin doar cateva cuvinte bine alese sau cateva culori pe o panza. As vrea asta. Pentru ca am ingropate in mine o multime de cuvinte care nu vor sa iasa si o multime de sentimente pentru care nu s-au inventat inca cuvinte.

PS: o sa vin si cu un reviw in spiritul celor cu care v-am obisnuit de la concert dar trebuia intai sa scap de of-ul asta

Dupa cum multi dintre voi stiti, mi-am picat o data sala si o data condusul, iar ca urmare nici in ziua de azi nu am carnet de sofer… Dar, pentru ca motivatia e un lucru fascinant de misterios pentru mine, ma trezesc marti dimineata cu gandul ca e timpul sa dau din nou examenul. Singurul lucru care ma ingrozeste e coada aia enorma, asa ca ma iau dupa Perijocul, care spunea ca daca merg dupa pranz, nu mai e nimeni pe acolo si pe la 11 ajung la politie. Intr-adevar cam rasfirata lumea,desi nu se putea zice ca lipseste. Totusi nu era coada aia lunga, diforma si groasa care inconjura de trei ori cladirea politiei ajungand pana la hotelul urat de langa statie. Explicatia nu se lasa mult asteptata:

- Au bagat astia sistem electonic din-ala cu numere, bah! striga unul de langa mine catre cineva care pesemne era foarte departe.

Intru si eu, si cu usoara tragere de inima apas butonasul: wow, sunt numarul 3103. Sa vedem ce numar e ultimul strigat: aaaa 3022…hmmmmm 81 de oameni in fata mea. E ora 11. Ma duc sa ma plimb. Ma intorc la 12 – numarul 3028. Schimb directia plimbarii. Ma intorc la 1 – 3033. Doar 60 de oameni in fata. Merg la Mercur, imi iau o revista cu Andreea Marin pe coperta, ma pun sa citesc. Pe la 2 revin la politie: 3047. Mama, dar au evoluat nu gluma. Incepe furtuna. 50 de oameni stau ingramaditi in picioare intr-o sala de 6 pe 5 metri. Fac un calcul: se inchide la 3, care sunt sansele ca aceasi oameni care au verificat de la 9 la 2 si-un sfert 50 de dosare sa mai rezolve inca 50 in patrujcinci de minute? 0. Intreb la informatii daca mai sunt valabile numerele pe maine. Bineinteles ca nu. Toarna torential. Inclusiv in cladirea politiei. Vine Miki si ma culege.

Azi ma duc din nou. De data asta-s jmechera. La ora 7:45 sunt la coada, coada care ajunge doar pana la birtul de pe colt, ceea ce, dupa aproximarea mea, inseamna ca am cam 60 de oameni in fata, din care multi is la inmatriculari. Plus ca sunt pregatita. Mi-am adus volumul doi din Iuresul Sabiilor si am sanse reale sa-l termin pana intru sa-mi iau numar. Nu l-am terminat dar m-a tinut ocupata. La 9 se deschid portile si carnatul de oameni e incet, incet consumat de cladirea alba si urata. Un nene politist sta langa aparat si da numere ca nu cumva sa isi ia cate unu vre-o 5-6 numere o data si sa le vanda pe urma pe piata neagra de afara. Ma intrebam la un moment data cat as da de mi-ar pica o astfel de oferta in maini. O fata se baga in fata mea. O injur. Nenea politistul imi da numarul 3029. Mi se pare decent.

Calculez dupa sederea de ieri ca asta inseamna ca pana la 11 sunt libera si tot imi ramane o marja de eroare de vre-o 5 oameni. E frig afara, birturile sunt pline de nesimtiti care ar rade de o fata singura cu o carte care-si bea cafeaua intr-un colt, asa ca decid sa merg la Varzarie sa pap ceva. Iau 33-ul, mananc, la 11 fara 10 sunt inapoi. Intru pe usa: e la fel de aglomerat, constat. Imi indrept ochii spre ghiseul 7 dar nu trebuie sa vad, pentru ca aud vocea operatoarei: numarul trei zero trei trei la ghiseul sapte… Ma uit in gol, stau asa pierduta cam 10 secunde… Ma duc la aparat, apas butonul: 3103. Predestinat, zic.
As putea sa ma plimb pana acasa, ca sa ma autoflagelez cumva. Si luni vin iar. la 6:30 de data asta.

Prima incercare am barat-o cu scuze patetice si am ramas pe mal, uitandu-ma cum spre ciuda mea, Ionuke sta in lotus pe apa, Vasile merge pe bicicleta, iar Bulan citeste ziarul… si rad toti ca prostii…si rad si eu de pe margine, dar nu fara o pofta inciudata in ochi de a rade cu ei, nu de ei, acolo in mijlocul lacului.
M-am dus la patura si mi-am deschis o bere, in timp ce ma minunam ce bine arata Cojocna de astazi, in comparatie cu povestile ce le auzeam pe vremuri despre cacati plutitori pe cristalinul apei si mizerie peste tot. Acum e ca la strand: balustrade, dusuri, bai, plaja sau, daca preferi, iarba, multe terase cu mici, bere si inghetata, dar mai ales apa verzuie, sarata si curata in care se balacesc copii si adulti deopotriva cu zambetul pe buze si fata albita de la sarea uscata la soare.
Pfuuuuu, dupa juma de ora m-am plictisit crunt: fetele alea care stau la plaja sunt toate bronzate, nu branza telemea ca mine, si is si mai slabe, au cica si tate mai mari… Aud vocea baietilor inca din lac, cum rad in hohote. Of, vreau sa rad si eu in apa cu ei, nu sa ma uit la femei lesinate pe paturi…
Dupa o pauza de masa, vin cu initiativa – hai la apa! Incerc si eu de data asta. Il asez pe Bulan la o distanta strategica de 5 m de margine, inot pana la el si inapoi. Imi urla sa mai incerc o data. Repet figura si e ok. Jmecherul de Bulan se muta de data asta la vre-o 10 m, dar am prins curaj, merg pana la el, dau sa ma intorc cand…..HOP! piciorul meu calca apa.
- Mah, urlu catre gasca, stau pe apa!!!!!!!!!! Ui!!! Nu ma duc la fund!!!!!
- Dooooooooooooh! Nu asta iti zicem de cand am venit??
Nu-mi venea sa cred, puteam sa plutesc, sa ma intorc in apa, sa stau cu genunchii la piept, pe spate, in picioare si aproape fara sa ma misc deloc… Eram atat de fericita, ca aproape mi-au dat lacrimele…Nu, alea erau de la sarea ce-mi intrase in ochi, dar oricum am reusit sa stau pana la sfarsit in mijlocul lacului, fara sa imi pese cati metri sunt sub mine, sa rad cu pretenii mei si sa ma simt asa de bine cum nu m-am simtit niciodata in preajma unui mediu acvatic.

Am scris postul asta in special pentru cei ca mine: care nu stiu sa inoate si care sunt terorizati de apa, desi tot timpul si-au dorit sa inoate. Incercati Cojocna – e aproape de Cluj, ieftin (10 lei intrarea), curat, amenajat decent, si mai ales – apa din lac te tine la suprafata – ce-ti poti dori mai mult??
iata si un filmulet ce l-am gasit pe youtube de la inaugurare:

Pun maine tura a doua de poze din Rodnei.