Stau deja in tren de 6 ore si dupa susotelile din compartiment o sa mai stau mult si bine din cauza intarzierilor. Mintea imi fuge aiurea si ma trezesc analizand fetele celorlalti calatori. Dorm majoritatea. Doar bunicuta din fata mea priveste in gol, dar mi-e imposibil sa-mi imaginez la ce s-ar putea gandi o babuta cu batic si poale dar frumos asortata coloristic si curatica.

Cearli bantuie pe coridoare imprietenindu-se cu alti roacheri intorsi de la concert si fumand tigara dupa tigara. Se plange ca n-a dormit de patru zile dar singurul lucru care l-ar face sa inchida ochii ar fi o caramida peste ceafa. Din pacate nu sunt caramizi in tren..nu la vedere.

Inchid ochii si incerc sa rememorez un sentiment de acum cateva ore cand zeci de mii de maini bateau in aer ca-ntr-o toba, scandand ritmic numele trupei care urma sa urce pe scena. Am mai trait asta, dar altfel…Parca la concertele de aceasi grandoare de pana acum am fost pentru mine, dintr-un motiv egoist pe care nu aveam de gand sa-l impartasesc cu nimeni. Aici eram pentru spectacol si ma contopeam cu multimea fara sa-mi pese ca abia vedeam scena. Totul in jur era spectacol.

“Ca la circ” imi veni in minte expresia si am zambit gandindu-ma ca nu dau sensul de kitch circului, cum fac majoritatea si ca expresia ma duce la combinatia perfecta de magie, muzica, dans, culori si actorie din Varekai sau Allegria. Ha ha ha – tocmai am comparat mental concertul celor de la Rammstein cu spectacolele Cirque du Soleil. Convinsa ca nu as indrazni sa fac astfel de comparatii cu voce tare, mi-am zis ca aberez si revenii la temerea initiala ca nu sunt capabila sa exprim in cuvinte ce am simtit intr-o imprejurare sau alta, cu exactitate. Stiam de pe acum ca nu voi avea raspuns la intrebarea: Cum a fost? altul decat un banal “bine”, “super”, “fain” – cuvinte lipsite de culoare si expresivitate.

Zambesc din nou, amintindu-mi de expresia lui Charli: “pe feeling”. Am adoptat-o toti din gasca foarte repede, in gluma, acordandu-i un sens simplu si usor de inlocuit in orice propozitie. Acela de “chef”. Nu-s pe feeling sa vin la bere azi = N-am chef. In urechile mele, expresia ia alt sens, unul mult mai personal. Esti pe feeling? = Simti si tu aceasi emotie ca mine in secunda asta? Imi intelegi si impartasesti trairea? Pentru ca eu nu as putea sa-ti explic prin cuvinte dar daca esti aici, acum, cu mine, exista o sansa sa simti la fel.” Dintr-o data nu mai vreau sa folosesc expresia asta oriunde, oricand si cu oricine. Nu mai vreau sa o rup din context pentru ca sensul ei e profund circumstantial.

Imi amintesc gara din Sacel si durerea incredibila de picioare insotita de rasete si multumire sufleteasca: am dobandit ceva atunci si eram toti 7 perfect constienti de asta. Fara cuvinte. Din piviri doar… Acum, daca ma uit la oamenii aia ajunge sa le dau un indicator geografic ca sa stiu ca suntem pe feeling si o sa fim in legatura cu acea gara cat timp avem memorie.

As vrea sa am cu mine toti oamenii dragi mie, tot timpul ca sa avem aceleasi experiente. Iar aberez. Sau as vrea sa sufar de genialitate artistica ca sa pot transmite o lume prin doar cateva cuvinte bine alese sau cateva culori pe o panza. As vrea asta. Pentru ca am ingropate in mine o multime de cuvinte care nu vor sa iasa si o multime de sentimente pentru care nu s-au inventat inca cuvinte.

PS: o sa vin si cu un reviw in spiritul celor cu care v-am obisnuit de la concert dar trebuia intai sa scap de of-ul asta

Vreau sa va impartasesc care este cel mai nou loc de plimbare al meu… Ba mai mult, o a doua casa i-as putea spune dupa timpul petrecut in ultimele doua zile pe-acolo: zona Albac – piata agro- Mercur, cu o predilectie deosebita spre imprejurimile imediate ale Politiei Rutiere.

Dupa cum multi dintre voi stiti, mi-am picat o data sala si o data condusul, iar ca urmare nici in ziua de azi nu am carnet de sofer… Dar, pentru ca motivatia e un lucru fascinant de misterios pentru mine, ma trezesc marti dimineata cu gandul ca e timpul sa dau din nou examenul. Singurul lucru care ma ingrozeste e coada aia enorma, asa ca ma iau dupa Perijocul, care spunea ca daca merg dupa pranz, nu mai e nimeni pe acolo si pe la 11 ajung la politie. Intr-adevar cam rasfirata lumea,desi nu se putea zice ca lipseste. Totusi nu era coada aia lunga, diforma si groasa care inconjura de trei ori cladirea politiei ajungand pana la hotelul urat de langa statie. Explicatia nu se lasa mult asteptata:

- Au bagat astia sistem electonic din-ala cu numere, bah! striga unul de langa mine catre cineva care pesemne era foarte departe.

Intru si eu, si cu usoara tragere de inima apas butonasul: wow, sunt numarul 3103. Sa vedem ce numar e ultimul strigat: aaaa 3022…hmmmmm 81 de oameni in fata mea. E ora 11. Ma duc sa ma plimb. Ma intorc la 12 – numarul 3028. Schimb directia plimbarii. Ma intorc la 1 – 3033. Doar 60 de oameni in fata. Merg la Mercur, imi iau o revista cu Andreea Marin pe coperta, ma pun sa citesc. Pe la 2 revin la politie: 3047. Mama, dar au evoluat nu gluma. Incepe furtuna. 50 de oameni stau ingramaditi in picioare intr-o sala de 6 pe 5 metri. Fac un calcul: se inchide la 3, care sunt sansele ca aceasi oameni care au verificat de la 9 la 2 si-un sfert 50 de dosare sa mai rezolve inca 50 in patrujcinci de minute? 0. Intreb la informatii daca mai sunt valabile numerele pe maine. Bineinteles ca nu. Toarna torential. Inclusiv in cladirea politiei. Vine Miki si ma culege.

Azi ma duc din nou. De data asta-s jmechera. La ora 7:45 sunt la coada, coada care ajunge doar pana la birtul de pe colt, ceea ce, dupa aproximarea mea, inseamna ca am cam 60 de oameni in fata, din care multi is la inmatriculari. Plus ca sunt pregatita. Mi-am adus volumul doi din Iuresul Sabiilor si am sanse reale sa-l termin pana intru sa-mi iau numar. Nu l-am terminat dar m-a tinut ocupata. La 9 se deschid portile si carnatul de oameni e incet, incet consumat de cladirea alba si urata. Un nene politist sta langa aparat si da numere ca nu cumva sa isi ia cate unu vre-o 5-6 numere o data si sa le vanda pe urma pe piata neagra de afara. Ma intrebam la un moment data cat as da de mi-ar pica o astfel de oferta in maini. O fata se baga in fata mea. O injur. Nenea politistul imi da numarul 3029. Mi se pare decent.

Calculez dupa sederea de ieri ca asta inseamna ca pana la 11 sunt libera si tot imi ramane o marja de eroare de vre-o 5 oameni. E frig afara, birturile sunt pline de nesimtiti care ar rade de o fata singura cu o carte care-si bea cafeaua intr-un colt, asa ca decid sa merg la Varzarie sa pap ceva. Iau 33-ul, mananc, la 11 fara 10 sunt inapoi. Intru pe usa: e la fel de aglomerat, constat. Imi indrept ochii spre ghiseul 7 dar nu trebuie sa vad, pentru ca aud vocea operatoarei: numarul trei zero trei trei la ghiseul sapte… Ma uit in gol, stau asa pierduta cam 10 secunde… Ma duc la aparat, apas butonul: 3103. Predestinat, zic.
As putea sa ma plimb pana acasa, ca sa ma autoflagelez cumva. Si luni vin iar. la 6:30 de data asta.

Petrica: Hai tu, intra prima!
Bibi: Nu intru! Mi-e frica! Sa nu va puna dracu sa ma-mpingeti ca mor!
Petrica: Dara frica! N-are numai 85 de m apa!
Bualan: (cu obisnuita sa expertiza) Daca stai sa te gandesti, peste 2 metri nu mai conteaza cat de adanca e… Ce ti-i ca-s 4, ce ti-s ca-s 85? tot acolo…
Ionuke: Uite stau in picioare si nu ma misc de loc. Nu poti sa te scufunzi nici de vrei.
Bulan: (din nou instructiv) cel mai rau lucru care ti se poate intampla e sa te rastorni pe burta, da atunci te intorcem noi cu fata-n sus…
***
Cand eram mica, aproape mi-am dat duhul trasa de curent la fund, cand inotam linistita in spatele unui baraj de acumulare din zona unde locuiam. Asta este pretextul pe care il folosesc ori de cate ori sunt pusa in contact cu apa, ca sa nu inot inca de pe vremea aia. De fapt e mult mai simplu: mi-e frica de apa! Atat de frica incat pana si apa care imi ajunge la piept mi se pare amenintatoare. Nu stiu daca de vina este discursul pe care l-am ascultat luni la ToastMasters despre iesirea din zona de confort pentru a ne explora limitele, sau pur si simplu incurajarile continue ale prietenilor mei, dar ieri, la Cojocna mi-am depasit frica in cel mai stupid si mai nevinovat mod cu putinta.

Prima incercare am barat-o cu scuze patetice si am ramas pe mal, uitandu-ma cum spre ciuda mea, Ionuke sta in lotus pe apa, Vasile merge pe bicicleta, iar Bulan citeste ziarul… si rad toti ca prostii…si rad si eu de pe margine, dar nu fara o pofta inciudata in ochi de a rade cu ei, nu de ei, acolo in mijlocul lacului.
M-am dus la patura si mi-am deschis o bere, in timp ce ma minunam ce bine arata Cojocna de astazi, in comparatie cu povestile ce le auzeam pe vremuri despre cacati plutitori pe cristalinul apei si mizerie peste tot. Acum e ca la strand: balustrade, dusuri, bai, plaja sau, daca preferi, iarba, multe terase cu mici, bere si inghetata, dar mai ales apa verzuie, sarata si curata in care se balacesc copii si adulti deopotriva cu zambetul pe buze si fata albita de la sarea uscata la soare.
Pfuuuuu, dupa juma de ora m-am plictisit crunt: fetele alea care stau la plaja sunt toate bronzate, nu branza telemea ca mine, si is si mai slabe, au cica si tate mai mari… Aud vocea baietilor inca din lac, cum rad in hohote. Of, vreau sa rad si eu in apa cu ei, nu sa ma uit la femei lesinate pe paturi…
Dupa o pauza de masa, vin cu initiativa – hai la apa! Incerc si eu de data asta. Il asez pe Bulan la o distanta strategica de 5 m de margine, inot pana la el si inapoi. Imi urla sa mai incerc o data. Repet figura si e ok. Jmecherul de Bulan se muta de data asta la vre-o 10 m, dar am prins curaj, merg pana la el, dau sa ma intorc cand…..HOP! piciorul meu calca apa.
- Mah, urlu catre gasca, stau pe apa!!!!!!!!!! Ui!!! Nu ma duc la fund!!!!!
- Dooooooooooooh! Nu asta iti zicem de cand am venit??
Nu-mi venea sa cred, puteam sa plutesc, sa ma intorc in apa, sa stau cu genunchii la piept, pe spate, in picioare si aproape fara sa ma misc deloc… Eram atat de fericita, ca aproape mi-au dat lacrimele…Nu, alea erau de la sarea ce-mi intrase in ochi, dar oricum am reusit sa stau pana la sfarsit in mijlocul lacului, fara sa imi pese cati metri sunt sub mine, sa rad cu pretenii mei si sa ma simt asa de bine cum nu m-am simtit niciodata in preajma unui mediu acvatic.

Am scris postul asta in special pentru cei ca mine: care nu stiu sa inoate si care sunt terorizati de apa, desi tot timpul si-au dorit sa inoate. Incercati Cojocna – e aproape de Cluj, ieftin (10 lei intrarea), curat, amenajat decent, si mai ales – apa din lac te tine la suprafata – ce-ti poti dori mai mult??
iata si un filmulet ce l-am gasit pe youtube de la inaugurare:

Jazzish, soulish, r&b’ish mood cu iz de dimineata devreme tare, cand deja pare ca esti treaza de mai mult de jumatate de zi si episoadele de CSI sau filmele lui Luc Besson nu te mai adorm cum faceau pe vremuri si zgomotul de aspirator e singurul care iti mai acopera bataile inimii…
Si te gandesti la lucruri simple cum e sa arunci grasimea din tigaie sau sa uzi floarea, ca sa uiti de labirinturi darrrrrr…

Pun maine tura a doua de poze din Rodnei.

- Da promite-mi ca mergem la sauna!!
- Nu vreau. De ce sa stau la 100 de grade? ce-i fain in asta?
- Poi tre sa incerci sa vezi daca-i fain sau nu!
- Bine nah, vin la sauna.. cu conditia sa inoti.

*

- Niiiiiiiiiii au uscatoare!! Urlu eu, bucuroasa, intrand in zona vestiarelor de la Aquina. Dar nu aia a fost bucuria mea cea mai mare, ci “chestiile” plutitoare de pe marginea piscinei: “Ha! ma voi putea tine de cuvant” ma gandesc eu, avand in minte senzatia de apa’n ochi, urechi si nas care o am ori de cate ori Ovi insista sa mergem la piscina sau, si mai rau, la mare.
Asadar imi leg in jurul trupului un fel de cordon plutitor si incep sa ma balacesc, fericita, intr-o parte si in alta. Bineinteles, in 5 minute ma plictisesc. Ma uit la Ovi care facea de zor ture de bazin inotand in stilul sau caracteristic (stilul rata -cum il numesc eu).
Ma strecor cand e cu spatele si urc pe platforma din spatele bazinului unde sunt 2 jacuzzi-uri pe care de cand am intrat le aud bolborosind tentant. Ma strecor intr-unul, ma las pe spate si inchid ochii gandindu-ma daca nu cumva bolboacele de apa ce imi presau pielea nu au acelasi efect ca centurile alea vibrante de la teleshopping. Zambesc jmechereste gandidu-ma ca poate scap de celulita fara sa fac nimic. Nu tre zece minute ca simt pe cineva alunecand langa mine:
- Asa ne-a fost intelegerea?

*

Tre musai sa va zic ca pentru Ovi sa ma convoace la orce activitate sportiva “urbana” e la fel de greu cum imi e mie sa il duc pe munte. De 3 luni incearca sa ma convinga sa merg la fitness sau la bazin si jur ca am gasit mai multe scuze pentru asta, decat pentru a ma lasa de fumat: “mi-e rau”, “n-am bani”, “n-am timp”, “arat bine, draga!”, “nu ma mai iubesti asa cum sunt?”, “da’ stii ca mi-e frica de apa”, “n-am adidasi”. Acum insa, aveam invitatia asta gratis si nici cum nu ma mai puteam fofila. Singura mea speranta era ca nu voi trezi rechinul din Ovi si ca voi scapa fara bagat cu capul sub apa, “da din picioare ca te tin eu” sau alte dume din alea care imi aminteau de frate-miu cand incerca sa ma invete mersul pe bicicleta.

*

- Nu vrei sa urlu! Se uita lumea la noi! Mi-e frica! Nu mai vorbesc veci cu tine! Te rog, nu!….toate urletele mele de obicei se termina cu un singur lucru: tras aer in piept si inchis ochii, ca stiu ce urmeaza: apa peste tot!! senzatia de mancarime in urechi zile intregi, ochii rosii de parca am plans o ora, nasul infundat..aaaaaaaaa!
(Las ca ti-o coc io.)

*

-Ce zici? Ca nu poti sa respiri? Oh dragule, dar e atat de placut! Simti cum curge apa de pe tine de parca ai fi un cub de gheata care se topeste incet. Hai sa-ti povestesc: sauna iti elimina toate impuritatile din corp. Da tre sa stai minim 15 minute. Nu ti se pare ca nu-i destul de cald? Hai sa ma pun putina apa pe carbuni! Caldura asta, impreuna cu dusul de dupa, imbunatatesc circulatia si relaxeaza mushii daca ai febra de la efort. Si tu ai inotat destul de mult… Eh, unde vrei sa pleci? Sigur sunt fetele alea de au iesit mai devreme inca la dus! Intru eu prima bine? (nu de alta da tre sa ma asigur ca e pus robinetul pe cea mai mica temperatura posibila…)

Nu ne-am pierdut amintirile vineri noapte cum preconizam pentru ca era inchisa crasma-n care uiti de tine. Normal ca noi nu ne-am gandit sa verificam si ne-am trezit vre-o 10 oameni pe la ora 22:00 tinand priveghi pe Eroilor la poarta’nchisa. Am mers pana la urma in Fire (ma rog amu nu-i mai zice Fire, d’a stiti de ce pemnitza vorbesc, ca nu mai e alta la fel in tot Cluju’) – “inspirant” loc de dus 3 portugheji abia aterizati pe plai mioritic, cu ganduri de sezut vre-o 4 luni p-acilea. Din fericire, oricat de bomba ar fi Fire-ul, cheful s-a intins pana la 6 dimineata, iar pentru mine, Pupu, Bulan si inca vre-o doi din aia care am indosit berea cu vodca, s-a prelungit pana sambata seara pe la 8 cand m-a mai lasat durerea de cap in pace, ca febra musculara continua sa-mi bantuie umerii si gatul de parca as fi dansat stand in cap.

Stati sa va zic. Pretenilor nostrii lusitani le-a placut tare mult, ca la ei cica nu-s dungeon-uri bantuite de fantomele alcoolicilor trecuti, nici roace salbatice populare in randul tinerilor bailandisti, da mai ales si mai ales, nu este vodca cu 3 lei cinzeaca si bere la sticla giganteasca de juma de litru. Le-am zis ca o sa le prezentam si partea culturala a orasului data viitoare, adica ii ducem la Mall cu noi sa vada si ei un film nedublat, si-i plimbam pe “pietonala” sa le aratam loganurile parcate pe pista de biciclisti, adevarate curiozitati nationale ale frumoasei noastre patrii. Nu o sa uitam din turul nostru chestiile utile: gangul unde se bea inainte sa intrii in club, singurul exchange din oras fara tzepari, statiile unde urca boacterii sau care-i secretara de la universitate care le rezolva orice  problema legata de scoala.

Asteptam cu interes sa invete limba romana, ca sa inteleaga si ei comentariile suplimentare de la fiecare explicatie utila, data si sa ne raspunda-n limba noastra:  ‘tuva-n gat de unguri!

Ce se intampla cand arta devine politica? Probabil ca nu este o reteta sau un model exact in tiparele caruia sa se ramifice transformarile aduse artei, dar trebuie sa recunoastem ca cele doua de multe ori au avut o relatie foarte stransa, schimband adesea intre ele rolurile de cauza si de efect. Cand arta devine un manifesto, se nasc revolutiile culturale. Atunci ochiul meu neinfricat incepe sa se coloreze in rosu aprins si sa clipeasca interesat. De ce? Nu as da vina nici pe zodie (mai degraba cred in basme, decat in dume…), nici pe faptul ca sunt femeie (desi recunosc ca asta e cea mai importanta dintre slabiciunile mele, odata cu adoratia adusa zeului pantofilor, cuvantului SALES si a patinajului artistic), ci mai degraba pe o tendinta spre extreme innascuta si cu greu educata de-a lungul anilor maturi ai vietii mele.

Daca in liceu ascultam System of a Down pentru mesajul revolutionar, anticonspiratist in care credeam pe vremea aia, si Tool pentru lyrismul profund oxymoronic al versurilor lor, astazi ascult aceleasi trupe din placerea adusa de nostalgie si de “recunoastere” in sensul filosofic al cuvantului (adica identificare cu ceva ce am fost candva). Totusi azi, am redescoperit “The Pot”.

Puteti sa-mi spuneti voi daca e o melodie despre droguri, despre razbunare, despre ura, despre rebeliune? Puteti sa-mi spuneti daca e un strigat al unui adolescent frustrat? Asa am crezut in trecut. Azi dimineata, mergand cu castile in urechi pe strada, am trait primul moment de detasare completa de munca din ultimele 3 zile.  Am inchis ochii o clipa si cand i-am deschis eram in mijlocul unei revolutii politice. Pentru ca despre asta imi vorbea “The Pot” inainte de cafea, pe stomacul gol: despre injustitie sociala, despre coruptie, despre ipocrizie. Si cel mai important imi oferea o solutie: un picior in fata (Ovi s-ar fi exprimat mai plastic: un cap in gura) castelului de carti si sticla. M-am simtit cam ca atunci cand esti super nervos si mergi pe strada ascultand Feur Frei in casti si imaginandu-ti la refren ca ai o mitraliera in mana care face “bang bang” )) Un fel de outlaw care face dreptate singur. Un fel de Dexter mai putin psihopat si mai empatic. Sau un fel de Batman daca vreti.

Dupa masa cand am recitit la rece versurile mi-am dat seama la rece ca pesa e de fapt un manifest pentru legalizarea marijuanei.  A devenit dintr-o data mult mai plictisitoare – desi in continuare suna bine.

I must have been high ))))

La ora 8 sunt la Politie pe Albac sa evit aglomeratia si coada infernala. Se pare ca la fel s-au gandit si alti 50 de oameni inaintea mea. Culmea fix amu s-a gasit sa ninga cu fulgi mari si desi, iar eu sa-mi uit umbrela acasa. Peste o ora in timp ce admiram senzatia de degete incretite de la stat prea mult in apa rece, gandindu-ma ca ca daca pana acum nu m-am racit – apoi sigur asta pune capat, intram toti 50 in sala de asteptare: speram ca dintre toti, doar jumate sunt la programari examen si ca restul au venit pentru inmatriculari, radieri, etc. Vezi sa nu. In sala pute a catel ud. Daca stau bine sa ma gandesc si eu put a catel ud. La dracu. Mi-e frig si coada  se intinde neuniform, pe vre-o 10 metrii lungime si in grosime atingand si 6-7 oameni. Of , o sa stau aici forever.

In fata mea un tip tare atotcunoscator dupa atitudine, le propovaduia celor 3 tipi de langa el (care toti trei aveau alura de bodyguarzi romani: 30 si de ani, inalti cu burta incapatoare, incapabili sa alerge 10 metri).

- 15 intrebari din contraventii, mah! Ma jur!!!! Cin-spra-ze-ce!!! Isi bat joc de noi astia. Prima a fost usoara cu prioritati, a doua ceva cu centura de siguranta, inca vre-o trei si pe urma tot contraventie, contraventie, contraventie.  Si de-alea grele nu asa! Cu cate puncte fiecare…

Cei trei il priveau cu gura gascata injurand pe sub mustata. Putin mai in fata, o gasca vesele care radea si glumea intruna, rupand mereu linistea cu cate un hohot. Doar eu parca nu aveam pe nimeni in multimea asta de fete gri. Dureri de spate, dureri de picioare, dureri de cap. uuuuuuuuuuuu. Pe la ora 11:00, cand mai erau doar vre-o 6 oameni in fata mea si eu nu stiam de ce sa fiu mai ingrijorata: de faptul ca am intrziat 3 ore la job sau ca in curand nu voi mai sti nimic din toata legislatia invatata, o tipa din fata mea isi scoate din dosar o chitanta. Un gand ma fulgera cu voce tare (foarte tare dupa rasetele din sala) : “Doar nu trebuia sa mai platesc ceva pentru ca dau examenul a doua oara!”. Un domn binevoitor imi spune sa trec strada si altul promite sa-mi tina locul in fata. Alerg ca o descreierata, platesc chitanta si ma intorc val vartej de parca nici nu as fi fost plecat, asteptand ca cineva sa ma aplaude pentru efortul depus. Vezi sa nu, inca vre-o trei se strecurasera intre timp in fata mea , da nu-i stres, am zis in gandu meu, macar am rezolvat problema. Nu ma pot gandi la nimic asa ca ii studiez pe cei din jurul meu.

Nenea de la ghiseu imi face intr-un minut programarea (nu inteleg de ce dracu la restu din fata mea le lua 10 minute la fiecare pentru aceasi operatiune) si ma duc spre sala de exminare: abia acum incepusera sa-mi tremure picioarele. Nu va spun de cate ori nu mi-a trecut prin cap sa ma duc altadata. Acolo imi iau codul de bare, ma uit ca proasta la ecran timp de 5 minute ca unde dracu se baga ala, desi sunt a doua oara acolo. Gresesc prima intrebare ca imi tremura mana nu de alta. Pe urma suflu adanc si peste 5 minute ies din sala retinandu-mi un zambet fericit din compatimire pentru cei care au picat. Ii zic la politistul care imi retinuse dosarul si ma intreaba cum ca cheama, ca ma numesc Bibart si ca am fost admisa. Nici macar nu zambeste. Pe cine sa sun, pe cine sa sun??? As zice la toata lumea. Un nene care era in fata mea la coada ma intreaba ce-am facut. Luminata ii spun ca am luat ca sa primesc in schimb un “mda, inca o femeie la volan”. Tata nu raspunde, mama nu raspunde, Ovi nu raspunde…

Ma enervez ca nimanui nu pare sa-i pese de victoria mea mareata si imbufnata, imi iau catrafusele si ma car spre taxi, imi trantesc poseta pe scaun  si ma intorc spre sofer:

- Pe Dorobantilor te rog. (dupa care tac cateva secunde si izbucnesc) Mi-am luat sala azi! Cu 24! Dupa ce am picat o data si am invatat o gramada. Stiu ca o sa fiu un sofer ingrozitor si ca o ajung in toate topurile de pe internet despre blonde la volan, dar mi-am dorit mult sa fiu prima din familie care are carnet in afara de tata. Imi spuneti va rog, felicitari? ca m-am chinuit destul sa o merit!

Soferul zambeste si ma intreaba:

- Auzi, dar cand te-a programat la oras, ca am auzit ca numa peste doua luni mai programeaza?

Sa va zic ce am facut noi (io si inca 5 oameni) sambata dupamasa. Ne-am inteles sa ne intalnim la 2 jumate in gara. Ne-am luat belete pana la Jucu. Nu, nici unul dintre noi nu cunoaste pe nimeni in Jucu, nu lucreaza sau locuieste acolo. Am coborat la Jucu si primul lucru a fost sa ne luam belete inapoi pe trenul care se intorcea in Cluj peste 10 minute. Dupa ce ne-am vast cu beletele in posnar, am profitat de intarzierea  trenului ca sa ne tragem in chip cu Gara Jucu in toate pozitiile si moacele la care ne-am gandit. Pe urma ne-am urcat in tren si am venit inapoi in Cluj.

***

In apropierea garii din Tokyo, in zona numita HaraJuku, tinerii adolescenti japonezi se intalnesc pentru a da frau liber imaginatiei si creativitatii in ceea ce priveste expresia vestimentara. Daca credeati ca stilul Emo e iesit din comun si grotesc, atunci nu ati vazut ce se intampla in Harajuku. Copii astia isi trag sursele de inspiratie din costumele trupelor de rock japonez, din anime-uri, din carti, din jocuri video, dar mai mult decat atat: combina, mixeaza si rearanjeaza o gramada de elemente artistice dand nastere la ceva extrem variat pana aproape la limita kitch-ului. Daca exista in moda termenul de postmodernism atunci el s-a nascut in Harajuku si nu-i de mirare ca a devenit o sursa continua de inspiratie pentru toti designeri mari ai lumii.

Noi am aflat de Harajuku de la prietenul Rares, omul caruia daca ii zici ceva rau de Japonia primesti o bata de kendo peste cap. Culmea a prins. La primele seturi de poze trimise pe lista noastra de discutii eram oripilati, dar curand am aflat ca daca o zi nu ne primim doza de ciudatenie devenim frustrati si nervosi. Nu am inceput sa ne imbracam ca adolescentii din Harajuku dar ne-am tot gandit cum sa facem o astfel de manifestare si la noi, cand lui Bulanski i-a trecut prin capatana:

- Da ce mah, noi nu puteam face Harajuku nostru, ca tot avem GaraJucu aci aproape.

Asa ca weekendul asta organizam primul GaraJucu Party. O sa fie si un concurs de costume si castigatorul primeste un bilet de tren dus intors pentru 2 persoane pana in GaraJucu. O sa revin cu poze dupa. Pana una alta ne-am gandit sa mergem,  si noi astia de organizam sa ne tragem in chip cu GaraJucu ca sa dam putina soliditate ideii si sa aratam ca suntem seriosi ))

***

In gara, Sandu catre mine:

- Hai tu Bibi ia tu biletele ca io o sa izbucnsc in ras cand le cer.

- Bine mah! (ii iau legitimatiile din mana si ma intrc catre tanti de la ghiseu) 6 bilete catre GaraJucu aaaaaaa catre Jucu ahahahahahahahahahahahahahaha.

***

Am pus acest post ca  apartinand si categoriei “prin lume” unde de obicei scriu review-uri la calatoriile mele pe alte meleaguri )))) Faptul ca am mers juma de ora cu trenul se pune ca meleag strain, nu?

Azi noapte am visat ca Charlie canta la vioara.
Io ma certam cu Pery daca ceea ce canta e tema din Recviem for a dream sau nu )))
In timp ce ma concentram sa imi dau seama ce melodie e, melodia se preschimba incet intr-un din sonatele lui Beethoven, fata lui Charlie se transforma si ea, incet, in fata unui personaj de anime, care imi devine din ce in ce mai cunoscut. Il identific ca fiind Haji din Blood+.

Ca sa vedeti cum functioneaza creieru asta al meu:

pas 1: acu doua nopti am vazut The Soloist – crappy movie, dar imi amintesc ca am fost marcata de faptul ca pe tot soundrackul canta din Beethoven la contrabas si stiu ca mi-a zis atunci ca ar fi fost superb daca ar fi cantat la vioara,  ca ador vioara – e mult mai melodioasa si mai subtila.

pas 2: la Rev am aflat de talentul muzical al lui Charlie si mi-a lasat o impresie foarte buna, tinand cont ca sunt o amatoare si o consumatoare de arta … Ionuke, cred, mi-a spus atunci ca Charlie canta la pian.

pas 3: duminica in Tzevi, am avut o discutie cu Trollii, nu cu Pery, desi era si Pery pe-acolo, daca melodia care se aude e din OST-ul de la Recviem for a dream sau nu, si m-am gandit ulterior cateva minute bune la asta.

pas 4: pe peretele din camera mea sunt mai multe poze din anime-uri diverse printre care e si una cu Haji din Blood+ cu un contrabas in brate.

Cum s-au amestecat toate in capul meu nu stiu, dar mi-a facut mare placere sa le despic si sa vad ca toate rezida din viata mea de zi cu zi, impresiile si gandurile mele… Tare fascinanta manifestare a creierului sunt si visele astea. Numai de-am putea sa ni le amintim atat de clar de fiecare data.

* intre timp, am inceput sa ascult Beethoven, Sonata 8 la vioara si pian intensiv. Atata de intensiv incat simt ca e momentul sa-mi fac testamentul. Just in case.