Ce se intampla cand arta devine politica? Probabil ca nu este o reteta sau un model exact in tiparele caruia sa se ramifice transformarile aduse artei, dar trebuie sa recunoastem ca cele doua de multe ori au avut o relatie foarte stransa, schimband adesea intre ele rolurile de cauza si de efect. Cand arta devine un manifesto, se nasc revolutiile culturale. Atunci ochiul meu neinfricat incepe sa se coloreze in rosu aprins si sa clipeasca interesat. De ce? Nu as da vina nici pe zodie (mai degraba cred in basme, decat in dume…), nici pe faptul ca sunt femeie (desi recunosc ca asta e cea mai importanta dintre slabiciunile mele, odata cu adoratia adusa zeului pantofilor, cuvantului SALES si a patinajului artistic), ci mai degraba pe o tendinta spre extreme innascuta si cu greu educata de-a lungul anilor maturi ai vietii mele.

Daca in liceu ascultam System of a Down pentru mesajul revolutionar, anticonspiratist in care credeam pe vremea aia, si Tool pentru lyrismul profund oxymoronic al versurilor lor, astazi ascult aceleasi trupe din placerea adusa de nostalgie si de “recunoastere” in sensul filosofic al cuvantului (adica identificare cu ceva ce am fost candva). Totusi azi, am redescoperit “The Pot”.

Puteti sa-mi spuneti voi daca e o melodie despre droguri, despre razbunare, despre ura, despre rebeliune? Puteti sa-mi spuneti daca e un strigat al unui adolescent frustrat? Asa am crezut in trecut. Azi dimineata, mergand cu castile in urechi pe strada, am trait primul moment de detasare completa de munca din ultimele 3 zile.  Am inchis ochii o clipa si cand i-am deschis eram in mijlocul unei revolutii politice. Pentru ca despre asta imi vorbea “The Pot” inainte de cafea, pe stomacul gol: despre injustitie sociala, despre coruptie, despre ipocrizie. Si cel mai important imi oferea o solutie: un picior in fata (Ovi s-ar fi exprimat mai plastic: un cap in gura) castelului de carti si sticla. M-am simtit cam ca atunci cand esti super nervos si mergi pe strada ascultand Feur Frei in casti si imaginandu-ti la refren ca ai o mitraliera in mana care face “bang bang” )) Un fel de outlaw care face dreptate singur. Un fel de Dexter mai putin psihopat si mai empatic. Sau un fel de Batman daca vreti.

Dupa masa cand am recitit la rece versurile mi-am dat seama la rece ca pesa e de fapt un manifest pentru legalizarea marijuanei.  A devenit dintr-o data mult mai plictisitoare – desi in continuare suna bine.

I must have been high ))))

La ora 8 sunt la Politie pe Albac sa evit aglomeratia si coada infernala. Se pare ca la fel s-au gandit si alti 50 de oameni inaintea mea. Culmea fix amu s-a gasit sa ninga cu fulgi mari si desi, iar eu sa-mi uit umbrela acasa. Peste o ora in timp ce admiram senzatia de degete incretite de la stat prea mult in apa rece, gandindu-ma ca ca daca pana acum nu m-am racit – apoi sigur asta pune capat, intram toti 50 in sala de asteptare: speram ca dintre toti, doar jumate sunt la programari examen si ca restul au venit pentru inmatriculari, radieri, etc. Vezi sa nu. In sala pute a catel ud. Daca stau bine sa ma gandesc si eu put a catel ud. La dracu. Mi-e frig si coada  se intinde neuniform, pe vre-o 10 metrii lungime si in grosime atingand si 6-7 oameni. Of , o sa stau aici forever.

In fata mea un tip tare atotcunoscator dupa atitudine, le propovaduia celor 3 tipi de langa el (care toti trei aveau alura de bodyguarzi romani: 30 si de ani, inalti cu burta incapatoare, incapabili sa alerge 10 metri).

- 15 intrebari din contraventii, mah! Ma jur!!!! Cin-spra-ze-ce!!! Isi bat joc de noi astia. Prima a fost usoara cu prioritati, a doua ceva cu centura de siguranta, inca vre-o trei si pe urma tot contraventie, contraventie, contraventie.  Si de-alea grele nu asa! Cu cate puncte fiecare…

Cei trei il priveau cu gura gascata injurand pe sub mustata. Putin mai in fata, o gasca vesele care radea si glumea intruna, rupand mereu linistea cu cate un hohot. Doar eu parca nu aveam pe nimeni in multimea asta de fete gri. Dureri de spate, dureri de picioare, dureri de cap. uuuuuuuuuuuu. Pe la ora 11:00, cand mai erau doar vre-o 6 oameni in fata mea si eu nu stiam de ce sa fiu mai ingrijorata: de faptul ca am intrziat 3 ore la job sau ca in curand nu voi mai sti nimic din toata legislatia invatata, o tipa din fata mea isi scoate din dosar o chitanta. Un gand ma fulgera cu voce tare (foarte tare dupa rasetele din sala) : “Doar nu trebuia sa mai platesc ceva pentru ca dau examenul a doua oara!”. Un domn binevoitor imi spune sa trec strada si altul promite sa-mi tina locul in fata. Alerg ca o descreierata, platesc chitanta si ma intorc val vartej de parca nici nu as fi fost plecat, asteptand ca cineva sa ma aplaude pentru efortul depus. Vezi sa nu, inca vre-o trei se strecurasera intre timp in fata mea , da nu-i stres, am zis in gandu meu, macar am rezolvat problema. Nu ma pot gandi la nimic asa ca ii studiez pe cei din jurul meu.

Nenea de la ghiseu imi face intr-un minut programarea (nu inteleg de ce dracu la restu din fata mea le lua 10 minute la fiecare pentru aceasi operatiune) si ma duc spre sala de exminare: abia acum incepusera sa-mi tremure picioarele. Nu va spun de cate ori nu mi-a trecut prin cap sa ma duc altadata. Acolo imi iau codul de bare, ma uit ca proasta la ecran timp de 5 minute ca unde dracu se baga ala, desi sunt a doua oara acolo. Gresesc prima intrebare ca imi tremura mana nu de alta. Pe urma suflu adanc si peste 5 minute ies din sala retinandu-mi un zambet fericit din compatimire pentru cei care au picat. Ii zic la politistul care imi retinuse dosarul si ma intreaba cum ca cheama, ca ma numesc Bibart si ca am fost admisa. Nici macar nu zambeste. Pe cine sa sun, pe cine sa sun??? As zice la toata lumea. Un nene care era in fata mea la coada ma intreaba ce-am facut. Luminata ii spun ca am luat ca sa primesc in schimb un “mda, inca o femeie la volan”. Tata nu raspunde, mama nu raspunde, Ovi nu raspunde…

Ma enervez ca nimanui nu pare sa-i pese de victoria mea mareata si imbufnata, imi iau catrafusele si ma car spre taxi, imi trantesc poseta pe scaun  si ma intorc spre sofer:

- Pe Dorobantilor te rog. (dupa care tac cateva secunde si izbucnesc) Mi-am luat sala azi! Cu 24! Dupa ce am picat o data si am invatat o gramada. Stiu ca o sa fiu un sofer ingrozitor si ca o ajung in toate topurile de pe internet despre blonde la volan, dar mi-am dorit mult sa fiu prima din familie care are carnet in afara de tata. Imi spuneti va rog, felicitari? ca m-am chinuit destul sa o merit!

Soferul zambeste si ma intreaba:

- Auzi, dar cand te-a programat la oras, ca am auzit ca numa peste doua luni mai programeaza?

Sa va zic ce am facut noi (io si inca 5 oameni) sambata dupamasa. Ne-am inteles sa ne intalnim la 2 jumate in gara. Ne-am luat belete pana la Jucu. Nu, nici unul dintre noi nu cunoaste pe nimeni in Jucu, nu lucreaza sau locuieste acolo. Am coborat la Jucu si primul lucru a fost sa ne luam belete inapoi pe trenul care se intorcea in Cluj peste 10 minute. Dupa ce ne-am vast cu beletele in posnar, am profitat de intarzierea  trenului ca sa ne tragem in chip cu Gara Jucu in toate pozitiile si moacele la care ne-am gandit. Pe urma ne-am urcat in tren si am venit inapoi in Cluj.

***

In apropierea garii din Tokyo, in zona numita HaraJuku, tinerii adolescenti japonezi se intalnesc pentru a da frau liber imaginatiei si creativitatii in ceea ce priveste expresia vestimentara. Daca credeati ca stilul Emo e iesit din comun si grotesc, atunci nu ati vazut ce se intampla in Harajuku. Copii astia isi trag sursele de inspiratie din costumele trupelor de rock japonez, din anime-uri, din carti, din jocuri video, dar mai mult decat atat: combina, mixeaza si rearanjeaza o gramada de elemente artistice dand nastere la ceva extrem variat pana aproape la limita kitch-ului. Daca exista in moda termenul de postmodernism atunci el s-a nascut in Harajuku si nu-i de mirare ca a devenit o sursa continua de inspiratie pentru toti designeri mari ai lumii.

Noi am aflat de Harajuku de la prietenul Rares, omul caruia daca ii zici ceva rau de Japonia primesti o bata de kendo peste cap. Culmea a prins. La primele seturi de poze trimise pe lista noastra de discutii eram oripilati, dar curand am aflat ca daca o zi nu ne primim doza de ciudatenie devenim frustrati si nervosi. Nu am inceput sa ne imbracam ca adolescentii din Harajuku dar ne-am tot gandit cum sa facem o astfel de manifestare si la noi, cand lui Bulanski i-a trecut prin capatana:

- Da ce mah, noi nu puteam face Harajuku nostru, ca tot avem GaraJucu aci aproape.

Asa ca weekendul asta organizam primul GaraJucu Party. O sa fie si un concurs de costume si castigatorul primeste un bilet de tren dus intors pentru 2 persoane pana in GaraJucu. O sa revin cu poze dupa. Pana una alta ne-am gandit sa mergem,  si noi astia de organizam sa ne tragem in chip cu GaraJucu ca sa dam putina soliditate ideii si sa aratam ca suntem seriosi ))

***

In gara, Sandu catre mine:

- Hai tu Bibi ia tu biletele ca io o sa izbucnsc in ras cand le cer.

- Bine mah! (ii iau legitimatiile din mana si ma intrc catre tanti de la ghiseu) 6 bilete catre GaraJucu aaaaaaa catre Jucu ahahahahahahahahahahahahahaha.

***

Am pus acest post ca  apartinand si categoriei “prin lume” unde de obicei scriu review-uri la calatoriile mele pe alte meleaguri )))) Faptul ca am mers juma de ora cu trenul se pune ca meleag strain, nu?

Azi noapte am visat ca Charlie canta la vioara.
Io ma certam cu Pery daca ceea ce canta e tema din Recviem for a dream sau nu )))
In timp ce ma concentram sa imi dau seama ce melodie e, melodia se preschimba incet intr-un din sonatele lui Beethoven, fata lui Charlie se transforma si ea, incet, in fata unui personaj de anime, care imi devine din ce in ce mai cunoscut. Il identific ca fiind Haji din Blood+.

Ca sa vedeti cum functioneaza creieru asta al meu:

pas 1: acu doua nopti am vazut The Soloist – crappy movie, dar imi amintesc ca am fost marcata de faptul ca pe tot soundrackul canta din Beethoven la contrabas si stiu ca mi-a zis atunci ca ar fi fost superb daca ar fi cantat la vioara,  ca ador vioara – e mult mai melodioasa si mai subtila.

pas 2: la Rev am aflat de talentul muzical al lui Charlie si mi-a lasat o impresie foarte buna, tinand cont ca sunt o amatoare si o consumatoare de arta … Ionuke, cred, mi-a spus atunci ca Charlie canta la pian.

pas 3: duminica in Tzevi, am avut o discutie cu Trollii, nu cu Pery, desi era si Pery pe-acolo, daca melodia care se aude e din OST-ul de la Recviem for a dream sau nu, si m-am gandit ulterior cateva minute bune la asta.

pas 4: pe peretele din camera mea sunt mai multe poze din anime-uri diverse printre care e si una cu Haji din Blood+ cu un contrabas in brate.

Cum s-au amestecat toate in capul meu nu stiu, dar mi-a facut mare placere sa le despic si sa vad ca toate rezida din viata mea de zi cu zi, impresiile si gandurile mele… Tare fascinanta manifestare a creierului sunt si visele astea. Numai de-am putea sa ni le amintim atat de clar de fiecare data.

* intre timp, am inceput sa ascult Beethoven, Sonata 8 la vioara si pian intensiv. Atata de intensiv incat simt ca e momentul sa-mi fac testamentul. Just in case.

Exista unii oameni care de cand s-au nascut, n-au decat un singur vis: sa fie ..altundeva. Io le zic oameni bantuiti de dor de duca. Ei nu pot sa inchida ochii fara sa vada o alta lume: nu trebuie sa fie mai frumoasa, trebuie doar sa fie altfel. Curiozitatea le roade oasele si nelinistea le umple orele lungi de rutina.
Isi fac liste imaginare, nesfarsite – in incercarea de a-si organiza imaginarul:
- lista cu locuri pe care trebuie sa le vada inainte sa moara
- lista cu locuri in care nu au fost inca
- lista cu locuri in care ar vrea sa locuiasca etc.
Oamenilor astora nu le e niciodata rau de nimic, si nu conteaza cat de lunga e calatoria, cat timp isi urmaresc visul…

Astia-s copiii care fug de-acasa cand is mici ca sa vagabondeze prin paduri si se intorc dupa 3 zile din “aventura vietii lor”, astia-s turistii straini pe care ii vedeti stand singuri intr-un compartiment de tren cu un ghid al Romaniei in mana, astia-s montaniarzii care iti dau binete in varf de Piatra Craiului… Astia-s oamenii care se uita ore in sir pe net la poze din alte tari, imaginandu-si ca ei sunt omuletii de la poalele Mont Blanc-ului sau de la picioarele lui David.

Mai mult decat atat, ei sunt cei carora atunci cand le spui HAI!, lasa tot si vin. Pentru ei.

Ioi ca mi-am adus aminte… Azi citeam o chestie  careia-i zice: 5 feluri in care bloggingul te apara de dementa (5 Ways Blogging Can Save Your Sanity) si radeam singura ca proasta:

1) bloggingu’ imi  goleste constant mintea: ioi da astia cred ca io scriu toate prostiile, tembelismele, idioteniile si pornosagurile ce-mi trec prin cap, acilea? Astea ca astea, mai imi scapa, dar ideile geniale le tin pentru mine in totalitate, ca nu vreau sa vie lumea perfecta fara crize, foamete, razboi si alea ale, nu de alta da nu as mai avea despre ce scrie! Io zic ca dimpotriva, bloggingu’ imi impovareaza creieru cu inca o grije formulata de obicei sub forma: ioi, de cand n-am  mai scris pe blog!

2) bloggingu’ ma face mai atenta la ceea ce ma inconjoara. ba mai mult: ma face sa si fac chestii pe care in mod normal nu as avea curajul sa le fac, doar ca sa am ce scrie… si ajung sa nu le scriu ca tulai, nu vreau sa ajung spaima fetelor cuminti sau a femeilor maritate ca mai am de-a face cu ele din cand in cand.

3) blogginu imi aminteste ca nu sunt singura: ahahahahahahahahaha – mulumesc celor 15 cititori ai mei ca impreuna cu cei 50 de prieteni imaginari imi fac viata mai placuta, ca altfel, as fi nevoita sa-mi sun pretenii reali sa-i chem la bere, si doamne fereste, cum as putea sa fac una ca asta?

4) cititorii mei, cica imi tin evidenta daca am facut sau  nu, ce mi-am propus. No fiti atenti ca daca nu-mi iau carnetu, nu ma las de fumat, nu ma mut in casa noua, nu dau la master si nu castig la lotto, va fi numai si numai vina voastra ca cica voi ar trebui sa ma impingeti de la spate sa nu las pe maine ce pot face azi. Si astea is doar cateva din chestiile pe care mi le-am propus anul asta (nu de alta da sa-mi iau carnetu si sa ma las de fumat s-ar putea sa trebuiasca sa-mi propun de mai multe ori pe parcursul anului).

5) Iar ultima si cea mai aberanta: ajutandu-i pe ceilalti ma eliberez de sentimentele negative. In rolurile abordate de mine de-a lungul timpului petrecut pe acest blog (model in viata pentru copiii confuzi care nu stiu daca Avatar e un film bun sau nu, terapist pentru fetele care au fantezi sexuale cu personaje din animeuri si prieten celor care se regasesc in sentimentele mele fata de deconstructivismul limbajului) am ajutat extrem de multi oameni. Cu deosebita modestie imi asum responsabilitatile care deriva din asta: donez un umar pentru plans, un ochi (ala bun) pentru gasit sens in viata declarat pierdut in prealabil, si un plaman de fumator pentru exercitii de respiratie adanca.

Asadar de cand am acest blog, sanatatea mea mentala s-a imbunatatit considerabil. Nu mai sunt deprimata (mai putin cand ploua, n-am cititori pe blog sau aud Lady Gaga la radio), nu ma dau cu capu de perei decat ocazional cand nu se feresc stalpii de pe Eroilor din calea mea si NU mai sunt  isterica! Am zis NU!!!!, si daca comenteza cineva ii rup capul jos ca atatea sentimente pozitive am in mine de dau pe dinafara…

Si pentru ca zilele astea nu am avut timp (a se citi chef) sa scriu, dar vreau totusi sa va aduc……aaaa pacea-n suflet cu un strop de frumusete, va ofer prin intermediul prietenului meu de suflet si genialului om de cultura cunoscut sub preudonimul de Internet, o bucatica de arta fina, culeasa din strafundurile Google Readerului meu – aceasta enciclopedie a (sub) culturii mondiale, demna de invidiat si divinizat simultan.

Subiectul de astazi: natura moarta cu praf…..

de pusca.

via http://www.behance.net/

Apopo, azi am invatat ce inseamna cuvintul cercopitac, si jur ca nu are legatura cu nici un persoanj politic local sau international, cum as fi crezut, desi ar putea prea bine sa-i suplineasca pe multi.

Tot azi am vazut The Hurt Locker…

Luni dimineata incepe cu unul dintre cele mai frumoase cantece pe care le-am auzit in ultima vreme via Laura M .

si cu primele cuvinte dintr-unul dintre cele mai bune seriale scoase de HBO: Carnivale

Samson: Before the beginning, after the great war between Heaven and Hell, God created the Earth and gave dominion over it to the crafty ape he called Man. And to each generation was born a creature of light and a creature of darkness. And great armies clashed by night in the ancient war between good and evil. There was magic then, nobility, and unimaginable cruelty. And so it was until the day that a false sun exploded over Trinity, and man forever traded away wonder for reason.

Merg bine impreuna pentru ca ambele se refera la lucrurile mici care se transforma sub puterea… uimirii in fata necunoscutului. Magia e acolo unde sunt oameni care cred in ea, nu? In cate o dimineata mi-as dori enorm sa cred si eu (diminetile alea in care mi se face dor de D&D sau de trezit cu cantece de gheata si foc pe perna).

Cum deschidem usa, ne napadeste un miros puternic de mancare de caine contrastant cu aerul rece si tare de afara. Aici nu conteaza ca-i Craciun, pute la fel ca-n orice zi a saptamanii… Tata o ia pe farmacista deoparte si o intreaba dupa un “small talk” prealabil de vre-o 5-10 minute:

- Stii cumva unde gasesc niste portocale eftine?
- Greu acuma in Ajun, ii raspunde, dar poti incerca la dughenele alea din spatele pietei. Prin geam se vad undeva, dicolo de parcare, dincolo de piata de legume si de tarabele la care se vand mici, niste depozite inchise din care tocmai iesea un tip cu gluga trasa pe cap si un fas pana la genunchi, palmand o tigara…
- Ala e, arata farmacista..
- Tu stai in masina, imi zice tata si se indreapta spre locul unde individul glugat isi facea rondul…

Il vad discutand ceva cu omul, dupa care se intoarce la masina si imi zice ca nu ii da, ca n-are explicandu-mi cu subinteles…”Nu ma cunoste si nu da la oricine”, dupa care pleaca sa mai faca o tura. La tarabele cu mici, cineva pare sa-l cunoasca pe sefu cu portocalele si ii face semn sa vina intr-acolo, dar primeste acelasi raspuns: “Nu mai am.” Dupa inca doua ture, tata da sa se intoarca in masina cand cineva il fluiera de dupa coltul unei dube si ii face semn sa il urmeze. Intra impreuna intr-unul din depozite, iar dupa o vreme (ingrijorator de lunga pentru mine), tatal meu iese in mod surprinzator fara zambetul de satisfactie pe care il asteptam pe fata…

Asteptarea ma chinuie ingrozitor…O fi reusit sa puna mana pe portocalele alea, au ba? Stiam ca vecinul nostru, cel care il rugase sa le cumpere, isi pusese toate sperantele in el.

Tata intra in masina si dupa ce trage usa dupa el, scoate din maneca un kil de portocale si il tranteste pe bancheta din spate…
- Juma din pretul pietei, zice.

- Cahaaaaaat? Fac io ochii cat cepele… Da daca tot is asa eftine p-acilea nu-mi faci si mie rost de-un kil sa am de Rev? Mai ales ca de la’ntai se scumpesc ca dracu… Dar nu portocale dinastea… niste grefe vreau, ca is mai bune la gust… Cand aude tata isi pune mainile in cap si da drumu ca cativa draci, dar isi aminteste ca mai are el o sursa si pune mana pe telefon.

Dupa 5 minute suntem in masina, in drum spre o crasma uitata de lume unde obinsuieste el sa-si bea cafeaua dimineata, inainte de sut. Acolo ne intampina o ospatarita cu aceasi acreala care deja imi venea sa cred ca li se tragea de la portocale:
- N-am!!!

Tata comanda 3 cafele ca stie cum merge treaba si ii zice la fata ca a vorbit cu sefa de grefele mele… Stramband indoielnic din nas, tipa merge in spatele barului sa se confrunte totodata cu sefa si cu stash-ul, timp in care il intreb pe tata:
- Draghe, da de unde-s aduse astea de-s asa eftine?
- Scrie pa ele “made in Germany”.
Phuu asta e raspuns evaziv… mie nu-mi pre bujea rationamentu ca am fo si io in Germania si erau la pret triplu ca in Romania acolo portocalele…
- Si in ce limba scrie pe ele?
La fel de inpasiv ca pana acum, tata se uita la mine cu fata aia de “ce dracu mai conteaza amu detaliile astea??” si-mi raspunde sictirit:
- In rusa…

Deja impacata cu ideea, incep sa fredonez versurile unui frumos cantec romanesc cu si despre portocale… sau lipsa lor…

Cica inchid telefonulul in nasul pretenului meu si nici nu-l sun, ca doar dic ala: sa ma sune el, bou’ daca tot intarzie. Astept 3 zile, in care imaginatia mea o ia complet razna: il si vad dandu-mi papucii in cel mai brutal mod cu putinta, si disparand in ceata la bratul unei alte femei, incep sa plang singura pe strada, la birou, sa ma plang tutror pretenilor pe care ii prind pe mess sau la telefon cat de mare ticalos e el si cat de victima is eu.

Dupa 3 zile, cand creierul meu era convins ca nu mai am prieten, ca ma uraste si ma vrea moarta, ma decid sa il sun anticipativ, ca sa ii curm durerea de a-mi spune el ca totul e gata  (Asta-i ca-n bancu cu iepurasu care vrea sa faca clatite si n-are tigaie). Prima data nu raspunde. Mi se confirma toate teoriile si mai trag o tura de bocit. A doua oara, (dupa ce eu calculasem in minute si secunde cam dupa cat timp as putea sa-l sun, sa nu se vada ca-s disperata) imi raspunde cu o voce foarte calma:

- Bibs, nu m-am intors in Cluj inca, doar maine ajungem. Te sun atunci.

Dintr-o data imi amintesc ca imi spusese cu 4 zile in urma ca urmeaza sa plece cateva zile la un bun prieten de-al sau in Arad. Absolut instant ma fuljera: daca a tinut-o intr-unu chef 3 zile, clar nu poate fi suparat pe mine: deci eu ar trebui sa ma intorc la a fi suparata pe el ca nu a sunat!!!!

Peste inca o zi ne vedem si e vreme buna afara: ne pupam si ne iubim ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat. Cearta nici nu apare in discutie… Bineinteles ca nu apare din moment ce a fost doar in mintea mea.

***

Zice Pery pe blog , despre creierul sau, ca se scalda in prea multa endorfina… Pery, mama, nu vrei un PMS de-al meu? Il dau eftin.