Author Archive

Un discurs despre nimic

Există în lumea asta o grămadă de cuvinte care au sensuri și sensuri. În funcție de propoziția în care le folosim, SARE poate să fie un condiment indispensabil sau un verb. Mare poate fi folosit ca și sinonim al cuvântului gigant sau poate să ne ducă cu gândul la o superbă vacanţă de vară. Astfel de cuvinte se numesc polisemantice, pentru că au sensuri diferite. Şi mai există o grupă de cuvinte care chiar dacă tot timpul au același sens, pot fi înțelese diferit în funcție de persoana care le folosește, de tonul propoziției sau de momentul în care sunt utilizate. Şi NIMIC nu poate susține această teorie mai bine decât cuvântul NIMIC.

Unii ar spune ca nimic înseamnă fără valoare, alții că este ceva care nu există. Sunt de acord cu toate aceste definiții însă noi, bărbații, știm foarte bine că atunci când ajungem seara acasă, ne găsim perechea încruntată pe un scaun și la întrebarea “Ce s-a întâmplat?” răspunsul e NIMIC – toate definițiile de mai sus nu mai au nici un sens. Şi în special știu acest lucru cei căsătoriți. La o femeie nervoasă, NIMIC înseamnă cu siguranță ceva. Şi cu siguranță urmează să aflăm ce se ascunde în spatele acestui nimic, mai repede sau mai târziu – în varianta lungă sau scurtă. Cea mai mare greșeală pe care poți să o faci în acel moment și pe care o fac de obicei cei tineri și fără experiență, este ca la primul nimic, tu să zici BINE, să iți deschizi o bere și să schimbi canalul de la TV pentru a urmări o partidă de fotbal. În acel moment aflii cu ce ai greșit în ziua respectivă însă în varianta lungă. Pentru ca aflii şi de greșelile din ultimele săptămâni și ai șansa să fie reamintite și unele greșeli grave din ultima perioada de conviețuire. Vei regreta deschiderea respectivei beri și probabil că nici nu vei apuca să o guști :)

Noi, cei mai experimentați, încercăm să ne creștem șansele de a fi iertați și pentru asta trebuie să săpăm pentru a afla ce se ascunde în spatele acestui NIMIC.
- Dragă, te rog, spune-mi ce s-a întâmplat ?
- Am spus că nu am nimic.
- Dragă, ne știm de atâția ani, te cunosc când ești supărată. Spune-mi ce s-a întâmplat ?
- Nu am nimic. Ce acum te interesează ? Trebuia să te intereseze și că eu am făcut toata ziua curat pentru că vine mama în vizită și tu ai pierdut vremea la meci și apoi și la o bere cu ceilalți pierde vară pe care tu îi numești prieteni.
Monologul este mai lung dar ma opresc aici. Esențialul este că acestea sunt cele doua modalități prin care aflii ce s-a întâmplat de fapt.

O a doua situație în care NIMIC este folosit într-un mod total de ne-înțeles este în şcoală și în facultate. Tot timpul înainte de un examen important auzi printre colegi întrebarea “ Ai reușit să înveți ceva ?” și răspunsul clasic este “Nu am apucat să învăț nimic”. Este un răspuns care te mai liniștește, te mai consolează și iți dă un sentiment de încredere. Adică nu ești singurul de acolo care a venit degeaba. Mai sunt și alții în aceeași situație și când sunteți aşa de mulți, poate găsiți o soluție. Încerci să aflii care dintre colegii care nu au învățat NIMIC are fițuici sau formate la el și încerci să te așezi lângă el. Pentru că în ignoranţa ta, nu doar că nu ai învățat, dar nici măcar nu ai pregătit fițuici sau nici măcar nu ai rupt câțiva lei din bugetul de bere pentru a xeroxa cursurile la dimensiune redusă. Primul semn că ceva nu e în regulă este că nimeni nu are fițuici la el. Nu îți este foarte clar cum se poate aşa ceva însă nu ai prea mult timp de gândire ca au apărut și subiectele. Al doilea semn de întrebare îl ai când observi cu câta viteză se apucă toți de subiecte și cum scriu rând după rând, pagină după pagină. Iar confirmarea vine câteva zile mai târziu la afișarea rezultatelor, când toți cei care nu au învățat nimic au luat note peste 7 și tot ce iți mai rămâne de făcut este să îi cataloghezi drept tocilari secretoși și sa aștepți prezentarea următoare.

Una dintre definiții spunea ca NIMIC înseamnă fără valoare. Şi fiindcă valoare este ceva relativ ne întâlnim deseori cu situații cel puțin nostime. Fie că vorbim de noua mașină a colegului de lucru care a costat o nimica toată adică vreo 40.000 de euro însă a fost foarte ieftină pentru că nu avea decât 80.000 km când a luat-o el. Sau dacă vorbim de coafura șefei care din nou a costat o nimica toată adică vreo 300 euro ceea ce e foarte ieftin având în vedere ca e o coafura făcută la Ramon. Şi tot o nimica toată a costat și excursia în Bora Bora în care pleacă vecinii tăi. Trebuie să înțelegi că au nevoie de puţină relaxare pentru că prima vacanţă din republica Dominicană a fost foarte scurtă.

Şi chiar dacă suntem obișnuiți să numim un NIMIC lucruri care pentru alții sunt extrem de valoroase, rămânem stupefiați când alții fac la fel cu noi. Ne blocăm și înjurăm în gând când vecina ne roagă să o ajutăm la ceva, “e o nimica toata” şi doar după ce acceptăm aflăm că vrea să îi urcăm noul frigider de 300 de kilograme până la etajul 5. Iar în momentul în care ajungem la etajul 3 ne gândim că dacă tot e o nimica toată, ea de ce, Dumnezeu, nu pune mâna să ajute ? Frustrarea devine maximă când la final aflii că “cei de la magazin mi-au cerut 20 ron pentru asta și nu e vorba de bani, dar să plătești pentru aşa o treabă ușoară ?”. Deseori când mă roagă cineva să îl ajut la cărat mobila încep prin a întreba cât au cerut cei de la magazin, în ideea că poate e mai convenabil să le plătesc eu suma respectivă. :)

Pentru mine, ar fi o nimica toată să construiesc o concluzie la un discurs despre nimic, însă mi-e teamă că nimic din ce aş spune nu ar aduce nimic în plus. Aşa că mă opresc aici.

Vă mulțumesc!

***

Acest discurs (preluat de aici) îi aparține lui Victor Tomescu, membru al clubului Timișoara Toastmasters și câștigător al locului II la secțiunea de discursuri pregătite a Concursului Național de Discursuri. Îl puteți vedea puțin mai jos, în câteva fotografii din timpul competiției.

*fotografii preluate de pe pagian de Facebook a Timisoara Toastmasters

Vara invincibilă

Vreau să încep astăzi un şir de post-uri cu totul şi cu totul speciale. Am participat de curând la primul Concurs Naţional de Discursuri, organizat de Timişoara Toastmasters, unde am fost fermecată de câteva discursuri extrem de amuzante şi de reuşite. Aş dori să postez câteva dintre ele aici (în varianta scrisă) pentru a vă arăta ce aţi pierdut, celor care nu aţi fost acolo, şi pentru a pastra mereu în colţişorul meu de net o amintire frumoasă şi plină de farmec.

Voi începe așadar cu discursul meu, cu care m-am clasat pe poziția a treia și sper să continui în curând cu discursurile celorlalți deținători de trofee şi nu numai.

***

O să vă vorbesc astăzi despre sinucidere. CE OCHI MARI AVEŢI!! Da, mă aşteptam la asta… “Ce caută o fată aşa tânără să ne vorbească despre un subiect atât de sumbru, după atâtea discursuri pline de umor?”

Tonul meu însă, o să fie mai degrabă unul reflexiv, decât tragic iar subiectul vine în contextul în care s-a împlinit un an de la moartea unui artist pe care l-am adorat aproape, aşa cum adori ceva ce nu înţelegi pe deplin, DAR care nu încetează să te uimească în fiecare zi: este vorba despre designerul englez Alexander McQueen, care s-a sinucis în februarie 2010, lăsând în urmă un imperiu fascinant şi o mulţime de fani, printre care mă număr şi eu, ba mai mult, o industrie întreagă cu gura căscată şi cu mintea plină de întrebări care nu o să îşi mai afle vreodată răspunsul. Nu m-am împăcat niciodată cu moartea lui, şi nu pentru că aş fi sperat să-l întâlnesc cândva sau să-i port rochiile (hmm încă mai pot asta), ci pentru că de câte ori mă gândesc la el, mă bântuie cuvintele lui Albert Camus din “Mitul lui Sisif” care spunea: trebuie să ni-l imaginam pe Sisif fericit!!!!.

Ştiţi cine este Sisif? Eu sunt Sisif, la fel cum fiecare dintre noi îl întruchipăm într-o oarecare măsură. În mitologie a fost un om care a înfruntat zeii pretinzându-se egalul lor, iar pedeapsa lui a fost cruntă: să împingă de-a pururi un bolovan mare și greu pe un deal, bolovan care de câte ori ajungea în vârf se rostogolea iar la vale sub propria greutate, aşa că Sisif trebuia să facă asta la infinit: o analogie tragică, dacă vreţi,  a condiţiei umane: a faptului că ne punem ceasul să sune în fiecare dimineață la aceeași oră, mergem la servici, ne facem treaba, venim înapoi acasă, pregătim masa, ne uităm la televizor până adormim, așteptăm în fiecare săptămână weekend-ul, în fiecare an – vacanţa și toata viaţa – pensionarea, iar când aceasta vine și tragem linie, realizăm cu deznădejde că nu am făcut nimic cu adevărat important: absurd, nu?

Cu toate acestea, omul sfidează cu uimitoare bucurie de a trăi, în fiecare zi, absurdul existenței sale. De ce l-am ales pe McQueen şi nu pe Kurt Cobain sau pe Morisson (artişti pe care îi admir la fel de mult)? Pentru ca nici unde nu am găsit un contrast mai mare între vitalitatea creației și soarta pe care şi-a ales-o. Rochiile lui McQueen sunt alegorii ale vieții, îmbinări subtile ale senzualității feminine cu cruditatea și violența naturii; creațiile sale sunt înfățișări pure ale pasiunii. Şi totuși a ales să moară. Mă gândesc la motive posibile: depresie, oboseală, suferinţă continuă: vorbea despre toate Camus…, și totuși nega suicidul cu vehemenţă: nu doar că nu ar fi rezolvat paradoxul lui Sisif, dar mai mult, ar fi intrat în contradicție cu natura umană însăși. După ce a trecut prin câteva momente de cumpănă în viaţa sa, Camus spunea: ”În mijlocul iernii am aflat, că port în mine o vară invincibilă” – expresie desăvârșită pentru o poftă de viaţă extraordinară. Să ai în tine puterea de a păstra întreagă căldura și strălucirea unui soare lăuntric. Să poți face dintr-o lipsă, o forță, să reziști, să fii un supraviețuitor, fericit ca Sisif. N-ai cum cazi în depresie, n-ai cum sa te gândești măcar la moarte, când ai în tine “o vară invincibilă”.

Nu înțeleg de ce a murit McQueen. Nici nu mi-am propus asta. Mi-am propus dimpotrivă, să reafirm în contextul comemorării morții sale tragice, viaţa. Unii își depășesc absurdul propriei existenţe apelând la religie, alții trăiesc o viaţă epicureică. Într-un final, fiecare dăm propria noastră valoare fericirii. Eu prefer să îl vad pe Sisif aşa cum îl vedea și Camus și pentru asta, vă rog să-mi permiteți să vă citesc efectiv rândurile de final ale eseului “Mitul lui Sisif”: “Ne întoarcem întotdeauna la povara noastră. Dar Sisif ne învaţă fidelitatea superioară care îi neagă pe zei şi înalţă stâncile. Şi el socoteşte că totul e bine. Acest univers rămas fără stăpân nu-i pare nici steril, nici neînsemnat. Fiecare grăunte al cestui munte plin de întuneric alcătuieşte o lume. Lupta însăşi contra înălţimilor e de-ajuns spre a umple un suflet omenesc. Trebuie să ni-l închipuim pe Sisif fericit.” Şi îmi amintesc fără să vreau, zâmbetul larg al prietenei mele, Diana când își făcea cu mâna ei decorațiile pentru nuntă, împletind fundiţă după fundiţă,  așezând floare după floare în ghirlandele care-i umpleau casa, și cântând: “Fericirea-i un lucru mărunt, e o aripă care vibrează, fericirea-i un lucru mic, un pitic – ce dansează”.


* fotografii preluate de pe pagina de Facebook a Timişoara Toastmasters

Firenze sogna…

“Firenze sogna, Firenze sogna, Ullallà
Il risveglio della sua voglia
Gentildonna lei, che sotto sotto si identifica
E fai viaggiare con il biglietto speciale,
Ma il viaggio è già finito da un po’.”

E un cântec al unei trupe de punkeri italieni, formată prin 1980 si numită Liftiba. De ce l-am citat aici? Pentru că a trebuit să mă aşez pe balustrada podului Santa Trinita şi să mă zgâiesc la Ponte Vecchio cu ochi goi, ca să înteleg ca drumul meu spiritual s-a încheiat deja şi că mă aflu aici în calitate de turist şi nimic mai mult.

Aşa că mi-am încălțat papucii mei de turist și am luat bătrâna cetate a vieții la pas, cu troller-ul zgâlțâindu-se pe piatra cubica, în urma mea.

E cald afară și bate puțin vântul. Am impresia subită că tot acest oraş înghesuit e mai mic decât îmi imaginam. Parcă ajung oriunde într-un timp mult mai scurt decât îmi plănuisem, ceea ce mă bucură dar mă face şi să mă îngrijorez că voi vedea TOT prea repede şi nu voi mai avea ce face. Stupid, nu? Picioarele mă poartă spre Piazza Del Duomo şi mă gândesc că e cel mai frumos lucru pe care l-am văzut vreodată, dar nu sunt aici sa vad lucruri frumoase, ci să simt orașul, aşa că mă urmărește o frustrare inexplicabilă.

Mănânc îngheţată şi paste, beau vin şi intru în discuţii cu diverşi localnici sau turişti. Toată lumea ştie engleză, e deschisă şi bucuroasă să-mi răspundă la întrebări. Îmi fac rezervări la muzee, mă cazez la hotel, ies la plimbare, mă chiorăsc la magazinele de pe via Tornabuoni de parca mi-aş putea permite ceva şi încerc să mă simt cumva ca acasă, dar sentimentul copleșitor că sunt un turist rătăcit (vorba cântecului) nu mă lasă în pace pâna seara la culcare.

A doua zi mă trezesc ceva mai bine dispusă, și hotărâtă să mă resemnez. O să valorific fiecare secundă a şederii mele aici. FIECARE! Îmi fac un plan de bătaie și pornesc agale către Piazza della Segnoria: o sa petrec dimineaţa la Uffizi, după amiaza la Palazzo Pitti, iar deseară o sa mă caţăr pe deal la Piazzale Michelangelo sa admir punctele de Belvedere. Zis şi făcut.

Seara târziu, pe o bancă în faţa bisercii San Miniato al Monte, stau si mă gândesc la toate lucrurile pe care le-am văzut, şi realizez că nimic nu aş vrea mai mult decât să împart cu cineva tot ce simt. Sunt împroșcată cu frumusețe, o frumusețe atât de profundă încât frustrarea mea de ieri pare uşor ireală. Un ghid la Uffizi spunea despre florentini că ei se credeau a fi singurii cunoscători ai esteticii din lume. Pe fiecare stradă, fiecare detaliu arhitectural, fiecare casă par încremenite în trecut, într-o lume în care arta valora mai mult decât aurul.

În jurul lor, roiesc ca nişte viespi, turistii si comercianţii ambulanţi, toţi Înfruptându-se hămesiți cu polen rânced şi dulceag, dar înca hrănitor pentru ochii străini şi curioşi sau buzunarele crescânde ale localnicilor. Şi-mi amintesc de Amsterdam, şi de ghidul nostru care repeta la sfârşitul fiecărei prezentări cu o voce undeva între ironică şi admirativă: “It’s all for the business – the freedom, the tolerance, the vices…”

În ultima zi am vizitat Grădinile Boboli, Galleria Accademica și câteva muzee mai mici, după care am ales să îmi petrec dupăamiaza cum fac toţi tinerii florentini: pe iarbă, în Piazza Santa Maria Novella – unde e mereu aglomerat, se râde, se vorbeşte, se visează, pacifiştii şi asociaţile anti drog işi sprijină cauza printre turişti adunaţi în jurul lor, iar comercianţii sunt mai puţini decât în alte părti. Pare un loc ideal pentru a-ţi odihni picioarele răpuse de atâta mers. În plus creierul se descongestionează şi la căldura plăcută a soarelui de primăvară, reuşeşte să filtreze toata informaţia cu care a fost bombardat.

Mă gândeam la ce este Florența acum, dacă atunci era capitala culturală a lumii. O ciudată relicvă plină de viaţă. Mă trezesc râzând de acest gând absurd, dar următoarea întrebare deja se cuibăreşte înfricoşator în mine: unde mă îndrept de aici?

Până una alta, spre hotel să-mi fac bagajul. Restul deciziilor le las pe altă data. Gândul la ‘acasa’ e din ce în ce mai apetisant…

Luiz, piratul

Câştigătorul la concursul de Public Speaking de luni a fost Daniel Homorodean, cu un discurs real, amuzant şi plin de viaţă despre un pirat din Venezuela pe nume Luiz. După ce am discutat cu Daniel şi am aflat că este un mare iubitor de călătorii în zone neobişnuite ale lumii – un explorator în adevăratul sens al cuvântului, l-am rugat să îmi dea discursul său într-o formă scrisă pentru a-l posta aici. Varianta extinsă a acestui discurs şi poze din călătoriile sale puteţi găsi chiar pe blogul lui Daniel: www.olumemare.ro .

Până una alta, iată povestea lui Luiz aşa cum am ascultat-o noi, luni seară!

*fotografie realizata de Daniel Homorodean

Voi ştiţi că în ziua de azi înca mai există piraţi. Aţi auzit de cei somalezi… Dar piraţi există şi în alte locuri ale lumii.

Vă voi povesti cum am dat de unul dintre ei, cum am fost răpit şi cum am petrecut 3 zile cu acesta.

Eram în Venezuela, într-o călătorie de 2 săptămâni prin junglă. În ultimele 3 zile mi-am propus să  vizitez delta fluviului Orinocco, dar am ajuns prea târziu la agenţie şi turul organizat plecase.

Carlos, de la agenţie, mi-a zis că mă rezolvă altfel. Să mă duc cum pot în Tucupita, oraşul de la intrarea în deltă, şi îmi aranjează el să mă aştepte un ghid destoinic, bun vorbitor de engleză, care mă va duce la un hotel, îmi va arăta oraşul şi mâine mă va duce în deltă. Îl cheamă Luiz.

Aşa că găsesc o maşină şi ajung la amiază în Tucupita, în piaţa centrală. E o căldură infernală şi umezeală ca într-o saună. Oraşul complet pustiu şi nici urmă de ghid, aşa că stau în saună cu rucsacul langa mine, deja nervos.

După câteva minute, la o margine a pieţei apare o arătare. Un individ care vine hotărât spre mine privindu-mă fix. Tuciuriu, fibros, lipăind desculţ pe asfalt cu pantalonii suflecaţi, cu un tricou murdar şi găurit, mustaţa pe oală, cu o cicatrice pe obrazul stâng şi ochi sfredelitori.

- Ola ! Soy Luiz !

Şi îmi intinde mâna lui, brună, păroasă, noduroasă, gata să strângă.

[întind şi eu mâna în stilul lui Luiz]

- Hi Luiz, so you are my guide ?

L-am lăsat cu mâna întinsă şi l-am întrebat în engleză, de momeală…

- NO. Hablo. Ingles !

Ca gloanţele au ieşit cuvintele din gura lui. Parcă eram într-un univers paralel, într-un film cu Clint Eastwood şi în faţa mea era acel bandito ars de soare, cu cartuşiera pe piept şi pistoalele îndreptate spre mine, gata să tragă.

Asta e, am intrat in joc, trebuie sa merg mai departe.

- Ola, Luiz !

Abia aştepta să mă strângă…

- We go to hotel ?

- Vamos, tomamos un taxi !

Ca prin minune, un taxi apare în piaţa pustie chiar atunci. Mă urc în spate, Luiz, lângă mine. Taxi-ul a şi pornit, fără să i se spună adresa şi merge, merge, iese din centru. Ne hurducăm pe uliţe desfundate, printre case mici, sărăcăcioase, cu garduri înalte ornate cu sârmă ghimpată. Şi oprim, în faţa unei casuţe. Luiz sare jos şi îmi apucă rucsacul.

- Dar Luiz, ăsta nu e hotel…

- Es mi casa ! Vamos !

Taximetristul mă priveşte amuzat. Am intrat in joc, deci joc mai departe, ce să fac… Intrăm în casa lui Luiz, pe un coridor întunecat, igrasios. Îmi deschide cu zăvorul o uşă metalică şi îmi arată:

- Tu cuarto ! Camera ta!

O celulă fără geamuri, cu un bec chior, gol,  atârnând de un fir din tavan. Un pat desfundat. Şi mai ales uşa – din metal masiv, cu zăvor atât pe dinăuntru, cât şi pe dinafara.

-  Intră! Nevastă-mea o să-ţi aducă de mâncare!

Vaai, îmi zic, în ce m-am putut băga… Nimeni nu ştie că-s aici. Ăştia au pus totul la cale de la bun început. …Răpit în Venezuela…. Ştiam că se întâmplă răpiri pentru răscumpărare, dar nu credeam că mi se va întampla tocmai mie. Acum, era cazul să joc ultima carte. Să joc tare.

- NUU! NU, Luiz! Nu vreau să-mi dea nevasta ta de mâncare! Nu vreau să stau aici în celula asta! Eu am venit să stau la hotel, să mi se arate oraşul, să fiu dus în deltă! Nu stau aici! Vreau să vorbesc cu Carlos, acum!

Luiz a ramas trăznit, cu ochii bulbucaţi şi gura deschisă. Făcea ture pe hol, gesticulând muţeşte, ca beat, apoi a intrat într-o cameră şi a ieşit după scurt timp cu un caiet in mână, un caiet de şcoală, umflat de umezeală, pe care l-a deschis la întâmplare şi mi l-a pus în faţă.

- Mira! Mira aqui! Uită-te aici!

Paginile erau pline de scris mărunt, în divere stiluri, în diverse limbi.

- Aqui, ingles !

În engleză, cineva spunea … că Luiz e cel mai bun ghid, că ştie delta ca nimeni altul, că iţi oferă o experienţă de neuitat la un preţ imbatabil.

- Aqui… Aqui… frances… japonez..

Ochii lui Luiz înotau în lacrimi.

- Vamos, hai în centru, să-l sunăm pe Carlos…

Y yo, estupido gringo, am realizat ce-am făcut. Omul m-a luat din stradă, m-a dus la el acasă, mi-a dat cea mai bună cameră pe care o avea, nevasta lui îmi pregătea masa… şi eu, l-am acuzat că m-a răpit. Am ajuns în centru,  l-am sunat pe Carlos, ne-am lămurit, am primit de mâncare, am fost dus la hotel şi a doua zi am plecat cu Luiz în deltă.

Luiz ştia delta la perfecţie. 2 zile am stat cu el, alături de prietenii lui, indieni Warao. Călătoream pe canale cu barca lui, ne tăiam drum cu maceta prin desis la vânătoare de tarantule, pescuiam piranha ca să avem ce mânca şi dormeam în hamace agăţate între stâlpi, într-o casă fără pereţi, acoperită cu stuf, pe malul apei.  Şi ne-am înţeles perfect.

Luiz e un pirat. “Pirata” li se spune acolo ghizilor neautorizaăţi, care agaţă turişti sau lucrează la negru în combinaţie cu agenţii obscure. Estupido gringo suntem fiecare dintre noi câteodată, când nu putem să vedem în spatele învelişului necizelat, dincolo de prima impresie, când nu putem să vedem Omul care stă în faţa noastră.

Aşa că dacă vreţi vreodată să vedeţi Delta Orinocco-ului şi ajungeţi în Tucupita, cîutaţi-l pe Luiz.

E cel mai bun !”

*fotografie realizata de Daniel Homorodean

Să vă povestesc despre TEDx Eroilor…

Sâmbătă dimineaţa am fost la TEDx Eroilor. Părerile prietenilor mei erau destul de împărţite în legătură cu acest subiect dar am decis să merg oricum, din două motive:

  1. Mai bine judec eu dacă merită sau nu, după ce văd ce se întâmplă la un TEDx event (mai ales că nu am mai participat la nici unul) decât să mă ghidez după ce spun alţii.
  2. Nu am net acasă deci mă simt ca un sinistrat pe o insulă pustie (vorba lui Aghi: acum ştiu cum arată iadul)

M-am bucurat să găsesc acolo foarte mulți prieteni printre organizatori și participanți (foști și actuali colegi voluntari din diverse cercuri sociale) cu care să stau la povești, să glumesc și să râd în pauze, când nu “dădeam târcoale” invitaţilor şi vorbitorilor.

Am presărat prin tot acest articol poze extrem de reuşite de la acest eveniment, poze pentru care vreau să le mulţumesc atât organizatorilor, cât şi fotografului Chris Nemes, pe al carui site puteţi găsi mult mai multe: www.chrisnemes.com

Trebuie să recunosc, m-am speriat puţin când am aflat că va dura de la 12 până seara , dar nu m-am plictisit nici o clipă. Nu ştiu cum a zburat timpul. Mă găseam mereu ori în mijlocul unor poveşti de viaţă copleşitoare, a unor idei extrem de interesante ori între prieteni, discutând cele întamplate sau povestind cu vorbitorii despre ideile pe care le-au inşirat pe scenă.

Câţiva dintre vorbitori m-au fascinat, alții m-au lăsat rece dar am plecat cu câteva gânduri de prin prezentări, interiorizate și adaptate la modelul meu de viaţă. Nu vreau să le scot din context acum pentru că vor suna cu totul altfel decât în momentul în care le-am auzit. Oricum atât discursurile cât și lista vorbitorilor le veți putea găsi în curând pe site-ul lor.

Tema în jurul căreia s-au învârtit toate discursurile a fost cea a alegerilor pe care le avem de făcut în viaţă – o temă frumoasă, permisivă, lăsând loc de multe exemple și interpretări. Au fost speakeri care au vorbit despre rolul creativității și intuiției în alegerile pe care le facem; alții ne-au prezentat modelul lor personal de interpretare a alegerilor; unii ne-au îndemnat la acțiune argumentându-ne că noi putem schimba totul în jurul nostru, iar alții pur și simplu ne-au arătat opțiuni pe care le avem.

Ieșit complet din context, a fost discursul profesorului David (pe care colegii mei de la psiho cu siguranța îl cunosc) care după câteva discursuri pline de optimism, ne-a argumentat științific de ce nu exista de fapt liber arbitru, creând valuri de indignare dar și de confirmare în sală.


Am şi râs cu Trofin și minunatele sale impersonări, am și mâncat papa bun la prânz, iar la final, după aproape 8 ore, am constatat cu stupoare că sala era la fel de plină ca la început.

E adevărat că această impresie pozitivă a ținut și de starea mea de spirit, si de deschiderea cu care am intrat în sala cinematografului ‘Victoria’, dar m-am simțit tot timpul împroșcată cu idei frumoase și convingătoare, entertained (ca distrata parca are alt sens), și plină de inspirație pentru discursul meu de la ToastMasters de luni. Felicitări organizatorilor şi aştept cu interes următoarea ediţie.