Cica inchid telefonulul in nasul pretenului meu si nici nu-l sun, ca doar dic ala: sa ma sune el, bou’ daca tot intarzie. Astept 3 zile, in care imaginatia mea o ia complet razna: il si vad dandu-mi papucii in cel mai brutal mod cu putinta, si disparand in ceata la bratul unei alte femei, incep sa plang singura pe strada, la birou, sa ma plang tutror pretenilor pe care ii prind pe mess sau la telefon cat de mare ticalos e el si cat de victima is eu.
Dupa 3 zile, cand creierul meu era convins ca nu mai am prieten, ca ma uraste si ma vrea moarta, ma decid sa il sun anticipativ, ca sa ii curm durerea de a-mi spune el ca totul e gata (Asta-i ca-n bancu cu iepurasu care vrea sa faca clatite si n-are tigaie). Prima data nu raspunde. Mi se confirma toate teoriile si mai trag o tura de bocit. A doua oara, (dupa ce eu calculasem in minute si secunde cam dupa cat timp as putea sa-l sun, sa nu se vada ca-s disperata) imi raspunde cu o voce foarte calma:
- Bibs, nu m-am intors in Cluj inca, doar maine ajungem. Te sun atunci.
Dintr-o data imi amintesc ca imi spusese cu 4 zile in urma ca urmeaza sa plece cateva zile la un bun prieten de-al sau in Arad. Absolut instant ma fuljera: daca a tinut-o intr-unu chef 3 zile, clar nu poate fi suparat pe mine: deci eu ar trebui sa ma intorc la a fi suparata pe el ca nu a sunat!!!!
Peste inca o zi ne vedem si e vreme buna afara: ne pupam si ne iubim ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat. Cearta nici nu apare in discutie… Bineinteles ca nu apare din moment ce a fost doar in mintea mea.
***
Zice Pery pe blog , despre creierul sau, ca se scalda in prea multa endorfina… Pery, mama, nu vrei un PMS de-al meu? Il dau eftin.
