Sfantu Gheorghe: marea (3)

Je n’ai pas peur de la route
Faudrait voir, faut qu’on y goûte
Des méandres au creux des reins
Et tout ira bien là
Le vent nous portera

Vă spuneam în primul post despre Sfântu Gheorghe că prima impresie a mea despre deltă a fost dominată de un peisaj nisipos cu vânt. Ei bine nu doar prima impresie, ci întregul sejur, zi după zi, atrasă de o forță irezistibilă la malul mării, simțeam firișoarele de nisip purtate de vânt lovindu-mă peste faţă şi mă gândeam fără să vreau la versurile frumoase de mai sus.

Căldura soarelui mă împingea să port turbane făcute din fustele văratice aduse cu mine și să îmi arunc prosopul peste spate, pentru că umbreluțele, absolut inutile, zburau în depărtări cu o disperare aproape copilărească, asemeni celei din videoclipul piesei amintite. Atât de mult mă obseda această melodie, încât probabil ar trebui să o asculţi în timp ce citești aceste rânduri pentru a înțelege ce am simțit.

Într-una dintre seri, apa era caldă și plină de meduze: una lângă alta, lipicioase și inofensive erau zeci, sute, mii de ființe translucide care împărțeau cu noi același spațiu. Mă uitam la ele fascinată și mă feream temătoare din calea lor ca și cum n-aş fi vrut să le disturb traiectoria marină.

Ovidiu se plângea de singurătate: unde e atmosfera de stațiune? tarabele, oamenii din apa? nebunia? Îi simțeam în glas, nostalgia vacanțelor din copilărie, când marea era un privilegiu și cea mai mare bucurie pe care și-o putea imagina. Eu nu am avut parte de acest privilegiu, aşa că marea asta: goală, calmă și stranie, o simțeam ca fiind a mea și mă bucuram din tot sufletul că nu trebuie sa o împart cu străini care îmi invadează intimitatea.

Marea mea personala, o mare aşa cum o vedeam acum, prima oară, aici:  doar meduzele, vacile aproape boeme care dormeau pe malul mării, fără să se sinchisească de turiștii sporadici, și câțiva pescăruși; un cântec obsesiv, câteva personaje ale lui Bulgakov aievea, pentru că e greu să separi ceea ce viețuiește în tine de ceea ce există în afara ta, și iubitul meu – mereu în apă, mereu morocănos, mereu curios, admirând ore în şir un peștișor blocat într-o bulă de apă de la mal, sau o plantă nemaiîntâlnită.

Locul nostru preferat, a fost de departe gura de vărsare a Dunării, unde apa mică și cristalină făcea să se întrezărească mii de pești argintii și de viermișori, vânați la rândul lor de păsări de dimensiuni și culori diferite. Am stat ore să ne chiorâm la ei, și am revenit a doua zi, urmați de o potaie cu păr sârmos din sat, pusă pe joacă, care într-un moment de neatenție i-a furat șlapii lui Ovidiu și a alergat cu ei în mare spre hohotele mele de râs și disperarea proprietarului șlapilor, care nu i-a mai putut recupera din valuri.

Am lăsat Sfântu Gheorghe în urmă dimineața la ora 7, după o săptămână și ceva, cu tristețe și cu nostalgie, iar acesta la rândul său, ne-a făcut un ultim cadou: un răsărit glorios pe Dunăre, pe care l-am fotografiat de pe catamaran și pe care o să îl păstrez mereu în colțul ochiului. Ca să îi potolim lui Ovi dorul de stațiune, ne-am îndreptat spre o mare mult mai sălbatică și mai albastră- cea de la Constanţa, unde însă plaja era aproape la fel de pustie, iar gheretele, discotecile și stand-urile cu bunătăți demult închise. Am vizitat orașul în schimb, și pe faleză, în apropierea cazino-ului, când ne pregăteam să ne îndreptăm spre gară am realizat că nu avem nici o poză împreună, asa ca ne-am tras în chip cu marea și cu rânjete largi pe faţă, ne-am luat rămas bun de la vacanţă.

Sfântu Gheorghe: Delta (2)

- Nea Gelu, unde sunt țânțarii?

- S-a cam dus vremea lor, și vate și vântul seara…

Răspunsul său nu făcu decât să mă bucure și mai tare. Acum, seara când Ovi era pe dig la pescuit, puteam sta în hamac cu cartea în mana și berea lângă mine fără să mă tem că voi fi ciuruită de trompele însetate de sânge ale micilor vampiri.

Campingul s-a închis deja și acum turiștii sunt chiar mai puțini decât erau. Nici măcar trocariciul care ne ducea până la plajă și înapoi nu mai circulă… E timpul să ne bucurăm de deltă mi-am zis. Dragoș, un vecin de-al gazdei noastre, ne-a promis să ne ducă cu bărcuța sa cu motor (o barcă de lemn normală cu un motor de motocositoare montat pe ea) la insula Sacalin să vedem colonia de pelicani.

Dragoș e un copil blond și foarte bronzat care umblă doar desculț (singurul om treaz din sat după cele 2 zile de nuntă continuă) și care ne spune că este într-a 12-a la Tulcea, iar peste vară face bani de internat ducând turiștii la plimbări cu barca și vânzând pește. Ne povestește despre anul în care Dunărea a înghețat și a rămas blocat în Tulcea de Crăciun, nereușind să mai ajungă acasă la părinții săi. Spune ca pe atunci era și mai izolat satul, dar nici nu erau atât de multe reguli ca acum.

- De te prinde până și cu o plătică în barcă, te saltă.

Ne povestește că în primăvară au fost controale la toate casele din sat și pe cei pe care i-au prins cu pește ilegal i-au amendat și le-au confiscat proviziile. Ne descrie tot felul de moduri și unelte de pescuit și vorbește cu ură despre cei care “umblă cu curent”.

Am impresia când vorbesc cu el, că stau de vorbă cu un bătrân de vârsta lui nea Gelu, nu cu un copil de 18 ani.

Ne duce la insula Sacalin, unde sălbăticia e înfricoșătoare: văd doar apă peste tot și smocuri de iarbă sau trestie și crengi care ies din apa tulbure pentru a folosi ca reazăm păsărilor obosite de la atâta vânătoare. Văd pești sărind din apă, șerpi de dimensiuni considerabile, păsări de toate felurile, și undeva în orizont colonia maiestuoșilor pelicani. Nu ne putem apropia prea tare pentru că apa este mica și plina de alge. Dar stam la câteva zeci de metri de ei și ii admirăm minute în sir.

La întoarcere, vedem cabanițele vechilor paznici, acum părăsite,  și o luăm pe un canal mult mai îngust unde găsim ciulini. Ma fascinează nodul acesta crescut pe o rădăcina, al cărui conținut are un gust atât de bun. Îmi aduce aminte de nuca verde.

Ne mai bucurăm încă câteva minute de Dunărea cea darnică și iată-ne ajunși înapoi pe dig, unde băieții negociază o escapadă la pescuit pe a doua zi. Mă bucur în gând că Ovi e fericit, și în față îmi apare imaginea unui om privind spre un deal cu măslini și mângâind un câine, imagine care mă obsedează de când am început Maestrul și Margareta şi căreia sper să îi dezleg misterul mâine, în timp ce Ovi, ca un bărbat adevărat, aduce mâncarea în casă.

Sfântu Gheorghe: între mare şi deltă (1)

După 3 trenuri, un vapor (sau catamaran- cum am aflat mai târziu că se numește) şi aproximativ 20 de ore de călătorit, am coborât în portul sătucului uitat de lume Sfântu Gheorghe, în urletele și aclamațiile unei mulțimi de oameni. Nu glumesc când spun că tot satul era acolo cu căruțe și câini în așteptarea oaspeților. După cum am aflat mai târziu, nu noi era oaspeții, ci ceilalți 50 de oameni care coborau cu noi, toți invitați la nunta a doi tineri din sat, nuntă care avea să dureze nu mai puțin de 4 zile, și care a făcut șederea noastră în deltă ceva mai pitorească decât ne așteptam.

Drumul de nisip care ne-a purtat până la casa lui nea Gelu (gazda noastră), de-a lungul digului, ne îngreuna înaintarea, însă acoperișurile de stuf și mirosul de deltă, ne făceau ușor aerieni și plini de bună dispoziție la ceea ce avea să urmeze.


- Îmi las bagajul și merg la mare, spune hotărât Ovidiu. Eu eram puțin sceptică pentru că se lăsa încet seara și teama de țânțarii nenumărați din descrierile prietenilor, îmi cam paraliza orice îndrăzneală.

Casa albastră, tradițională, a lui nea Gelu cu decorațiuni marine ne îmbie înăuntru. Suntem așteptați. Avem tot ce ne trebuie: bucătărie cu vase pentru gătit, living cu televizor, un dormitor micuț, şi duş. Modeste, dar suficiente. Mă surprinde faptul că nu există geamuri de sticlă, ci doar niște plase de țânțari și obloane grele de lemn.

Ne-am instalat repede și am alergat aproape până la mare la insistențele lui Ovidiu. Sunt cam 15 minute de mers pe jos străbătând Delta mică, o zonă superbă, plină de lotuși, trestii, egrete – în care vacile lăsate libere și caii sălbatici pasc pe câte un prund de pământ înconjurat de ape. Se văd câteva cazemate vechi, nemțești, părăsite, între zidurile cărora păsările și-au făcut cuib.

Cum te apropii de mare apare tot mai mult nisip în peisaj iar bălțile se răresc,  până când, în faţa ta se deschide o plajă lungă și fină, și o mare lentă, fără valuri, deasupra căreia se rotesc în zbor pescărușii. Ovidiu se aruncă în mare, sperând să înoate, dar are de mers cel puțin 100 de metri ca apa să îi ajungă la umeri. Eu ma așez pe nisip și las vântul să îmi bată în par, în timp ce soarele apune peste sat.

Ei, dar vântul ăsta nu stă cuminte ci se întețește amenințător ridicând rotocoale de nisip în aer, care plutesc în lumina roșie a apusului ca o ceață. Aceasta este prima mea fotografie mentală din deltă. Din păcate însă, chiar în acea seară aparatul foto mi s-a blocat și nu am reușit sa captez altfel imaginea decât asa cum ochiul meu a surprins-o: cu nisipul roșiatic strălucind cam la un metru de sol, cu vântul bătând atât de tare încât trebuia să îmi acopăr faţa, cu florile mov care mai târziu am aflat că își păstrează culoarea și după ce se usucă, înclinându-se în direcția vântului, și cu întunericul cuprinzând încet tot ce e în jurul nostru.

Zilele următoare, vom lua o barcă din sat și vom merge la insula Sacalin, vom vizita gura de vărsare a Dunării, și ne vom scălda în soarele palid de septembrie. Dar despre toate acestea, data viitoare.

Valea cu pesteri


Cobori serpentinele după pasul Vârtop înspre Beiuș, și după Nucet, faci dreapta pe o străduță asfaltată. Căsuțele ungurești și curățenia din zonă, abundenţa în vegetație și liniștea iți spun că ești pe drumul cel bun. Suntem hămesiți de foame și abia așteptăm sa ajungem la destinație. Ultima bucată de drum- cam vre-o 2 km sunt greu accesibili cu mașina, dar răzbim și ni se deschide în faţă un camping verde și uriaș, pe terasele unui râuleț limpede: Valea Sighiştelului.

Sunt destul de multe corturi dar uimitor de puţini oameni vorbesc românește pe aici: nemți, maghiari, austrieci… Râd în sine la gândul că dacă erau romani, locul arăta ca o cocină probabil și se auzeau manele stereo. Lăsăm lucrurile în mașină, luăm cu noi doar strictul necesar și pornim pe traseu: ne așteptăm să dureze cam 6 ore cu tot cu explorarea câtorva peşteri pe drum.

Primul hop nu se lasă mult așteptat: se pare ca trebuie sa trecem râul de foarte multe ori. În plus a plouat cu câteva zile în urmă, deci nu e prea ușor de trecut fără să te uzi puțin la picioare. Am tot încercat noi exerciţii de echilibristică de genul cățăratului pe stânci, săritului din piatră în piatră, ba chiar ne-am descălțat însă să te tot descalți din 10 în 10 minute e enervant și nu tocmai confortabil, aşa că la final de traseu, toți și fără excepție eram uzi la picioare.

Notă pentru vizitatori:  neapărat să vă aduceți o pereche de papuci de schimb și muulte șosete.

Valea râului este extrem de frumoasă: multă vegetație bogată, căderi de apă, peşteri și mici grote săpate în stâncă, bușteni căzuți peste râu – o minunăție a naturii de care puţini știu. Peste tot curățenie: nu chiştoace pe jos, nu doze de bere sau pungi, perfect pentru o ieșire liniștită de vară cu prietenii sau colegii. Traseul e lung, dar ușor – nu pune dificultăți fizice nimănui și asta era evident din varietatea turiștilor întâlniți pe traseu: familii întregi de la bunică la pisică își bucurau ochii cu peisajul abundent și umed.

Partea cea mai plină de adrenalină, pentru mine, a fost explorarea peşterii Măgura: o peșteră de peste 2 km lungime, neamenajată pentru turiști, în care întunericul și apa (cele mai mari fobii ale mele) se întâlnesc cu liliecii și teama de a te pierde într-un labirint de galerii subterane. Echipați cu frontale și hartă, și hotărâți să vedem fiecare tunel unde ne poartă, ne-am târât, am tremurat de frig și ne-am și rătăcit o data (deși nu recunoaște nimeni nimic), însă albul sclipitor al calcarului și frumoasele formațiuni speologice, complementate de grandoarea galeriilor și de zgomotul subtil și înfricoșător al liliecilor, au făcut din acesta experiență, una memorabilă.

Notă pentru vizitatori: nu vă avântați în peşteri fără frontală și hartă!

 

După ce am ieșit din peșteră , am continuat să urmăm marcajele pentru a ajunge la canion dar după vre-o jumătate de oră, am realizat că traseul ne poartă pe deasupra acestuia și ne-am întors pentru a urma valea râului. Canionul este îngust cu pereți verticali, atât de apropiați încât dacă deschizi brațele îi atingi pe amândoi, cu copaci răsturnați pe care calci pentru a traversa cheile și la capăt, cu o cascada de aproape 10 metri care se răstoarnă într-un ochi de apă limpede și plin de șerpișori. Este chiar valea râului Sighiştel, și în acest mic lac submerge  pentru a reapărea în aval după câteva zeci de metri.

Întoarcerea a fost floare la ureche și însoțiți de râsete și de gândul la grătarele pe care le vom face la gura cortului, aproape am alergat de-a lungul râului descoperind noi modalități inventive (și riscante) de a NU traversa valea. Ne-a și plouat puțin, doar atât cât să ne amintească cât de umezi ni-s deja bocancii și să ne lase grătarele doar pe jumătate gătite, dar cred că pot spune în numele tuturor că a fost o ieșire reușită.

 

Fotografiile au fost făcute de Daniel Homorodean.

Miez de noapte la Paris

Va amintiți de Vicky, Cristina, Barcelona? Un film în care regia de excepție, jocul actoricesc și cadrele lungi, luminoase și colorate, filmate inima capitalei catalane, îți zgâlțâie puțin lumea: te gândești dintr-o dată că parcă nu mai încapi în pielea ta și că locul tău ar fi altundeva, în lumea aceea magică cu iubiri, trădări, întâmplări neobișnuite și trăiri puternice care nici unde altundeva nu ar putea fi la fel de intense ca în Barcelona! Anul următor, după ce am vizionat filmul, mă plimbam singură pe străzile orașului acesta, încercând să retrăiesc acceaşi vrajă.

Woody Allen este un adevărat explorator al toposului în conștiința personajelor sale. Stoarce locul de cel mai suculent și mai profund înțeles al său, împingând limitele timpului, sau ale spațiului după propria voință. Am văzut aseară Midnight in Paris – Ultimul film al regizorului american, și din nou m-am regăsit înfruptându-mă din frumusețea unui oraș magic, nu prin raportarea la prezent ci prin explorarea trecutului.

Personajul principal, un scriitor mediocru american, obsedat de trecut, vizitează Parisul împreună cu logodnica sa. Cumva, insă, la miezul nopţii, in fiecare noapte este transportat în anii 1920, unde în crâşmele de pe Rue Napoleon în care se servește absint sau la seratele dansante organizate de soții Fitzgerald, frecventate de întraga spuma culturală a Montparnasse-ului, îi cunoaște pe marii artiști ai vremii: pe Hemingway, pe Picasso, pe Dali, pe Bunuel, pe Gertude Stein și pe T. S. Eliot.  Aici şi împreună cu aceştia, învață despre el, învață despre ceea ce scrie și despre adevărata semnificație a trecutului. Învață însă, mai ales, despre dragoste.

Peisajul parizian nu mai este cel colorat și luminos al Barcelonei.  Este unul în care lumina și întunericul se împletesc asemeni trecutului cu prezentul: “Nu pot spune dacă îmi place mai mult Parisul noaptea sau în timpul zilei” spune personajul principal, Gil.  Este un peisaj difuz, la limita dintre realitate și imaginație, ca o pictura impresionistă; sau mai bine zis ca un afiș publicitar desenat de Toulouse-Lautrec în încercarea de definire a conceptului de “reclamă”, când încă aceasta era confundabilă cu arta. Nu m-a surprins că Woody Allen a ales să deschidă acest film cu 10 minute în care  se derulează imagini ale Parisului de astăzi, pentru a finaliza acest intro cu personajele principale admirând ploaia în parcul pe care îl pictase Monnet cu 100 de ani în urmă. În acceaşi ploaie se și termină; cu o regăsire, o acceptare și o noua destinație.

Iar tu, spectatorule, te intorci spre tine însuţi, spre viaţa ta din fiecare zi și iți analizezi drumul pentru a vedea unde te-a mai purtat în ultimul an, de la ultima reevaluare. Din ceva motiv pe care nu mi-l explic simt nevoia să fac aceasta reevaluare după fiecare film al lui Woody Allen pe care îl vad. Poate pentru că filmul în sine este o reevaluare a unei vieți atât de apropiate ție. Construcţia realistă a personajelor, dialogurile care iți sună atât de familiar și locul, da, locul – minunat izvor al poveştii; ca și cum ar precede și ar anticipa tot ceea ce urmează să se întâmple.

Anul viitor, pe străzile Parisului, voi aștepta să bată miezul nopții…