De ziua mea ma gandesc io sa-mi rasfat macar capu si cum sa fac asta? ca doara nu m-oi apuca de citit carti sau pierdut vremea pe la teatre ca un absolvent de litere ce sunt. Numai Bulan s-ar relaxa rezolvand integrale sau cautand matrici in lumea din jur, cat despre munca, sa fim seriosi: doar nu o sa muncesc in timpul meu liber.

Asadar imi sun coafeza, pe Cristina care-mi stie capu cel mai bine. Imi zice ca acum lucraza la un salon nou, mai jmecher si ca ma invita acolo. Io ma tot gandesc: salon nou insemna bani mai multi, io-s cam leftera inainte de atatea chefuri (adica mi-s programate cheltuielile pe alcohol pentru mine si pretenii mei) dar nah, o data e ziua mea, si parca mi-as da capul pe mainile Cristinei… Ce sa fac,  ce sa fac? Intre timp, ia sa intru intr-un magazin de palarii sa probez una- doua. Nici nu mi-a trecut prin cap ca probatul palariilor insemna uitatul in oglinda si asta va fi un factor decisiv pentru mersul la coafor.

Ma vad peste 10 minute intrand pe niste usi de sticla, si purtata de niste scari pana in fata unei receptii, unde o domnisoara foarte draguta ma roaga sa imi las paltonul la vestiar si ma intraba daca prefer ceaiul sau cafeaua. Ma gandesc ca inca mai pot fugi. (Sa ne intelegem: Cristina lucra intr-un gang neluminat, intr-un coafor cu 2 scaune, fara caldura, la care trebuia sa ajung in mersul piticului pe niste scari in spirala ca altfel dadeam cu capul). La cum arata locul asta SIGUR va trebui sa amanetez aprtamentul lui Feri ca sa pot plati. O domnisoara blonda cu o piele perfecta apare de dupa colt si imi intinde mana:

- Buna! Voi fi cosmeticiana ta. Te rog, urmeaza-ma!

Trecem prin sala principala unde sunt vre-o 10 oglinzi coplet echipate cu scule de coafat si scaune ce par extrem de confortabile in fata lor, totul intr-o combinatie impecabila de alb cu rosu si negru, elemente decorative dragalase, plantute, etc. Cristina imi face cu mana de la o masa de tuns, in timp ce eu intru in cabinetul de cosmetica: lumanarele, produse mii, prosoape albe si rosii, totul imaculat.  Nu cred ca are rost sa zic ca am avut parte de cel mai meticulor si indelungat makeover al sprancenelor mele dintotdeauna, in timp ce eu ascultam muzica si ma relaxam complet.

Dupa o ora, cosmeticiana ma conduce din nou in salonul mare de unde ma preia Cristina si ma duce intr-un alt salon unde imi ia vre-o 5 minute sa-mi culeg fata de pe jos inainte sa ma asez pe un scaun. Daca aia de pe Death Star aveau coafor, asa arata! )). Asta era sala asa zisa de vopsit: scaune asemanatoare celor din camera cu oglinzi, doar ca oglinzile erau inlocuite de LCD-uri iar desupra erau chestii dinalea ca niste OZN-uri de scurteaza durata actiunii vopselei cand iti plutesc deasupra capului. Mi se ofera telecomanda si incep sa butonez cu sete, bucuroasa ca nu tre sa citesc reviste de acu 2 ani cu mirese. Ce zi-i azi? Da mah, ii ziua cu finalele la sarituri cu skiurile, asa ca degraba caut EuroSportu sa ma holbez: ca ce alt sport are atati blonduti bunoci la un loc? In tot acest timp Cristina facea ceva in capu meu, da-mi putea face si creasta de punker, ca eram atat de distrasa de nu m-ar fi deranjat.

Peste cateva minute, imi zice ca ar fi timpul sa merg la spalat, in alt salon cu un fel de scaune / sezlong, unde un tip isi face aparitia, mi se prezinta si imi spune ca el ma va spala pe cap. Ma gandesc: dic ce strategie de marketing – partea cea mai senzuala a operatiunii “avut grija de capu meu” au dat-o pe mana unui bunoc. Din pacate nu chiar de masaj la cap am avut parte ci ma degraba de frecat cu jmirghelul vopseua lipita pe piele…dar poate ca-s si io prea sensibila si n-am stiut aprecia ).

Ajunsa din nou in sala oglinzilor desi mi se paruse ca a durat o vesnicie spalatul, Cristina se apuca sa faca iar chestii in capul meu, in timp ce eu o iau la intrebari. Aflu asadar, ca salonul mai are si cabinete pentru manichiura si pedichiura, sali de clasa (ca e si scoala de stilisti) si magazin de desfacere pentru produse de infrumusetare, ca veverita ei paralizata s-a vindecat aproape de tot, ca intre timp si-a luat o pisica pe care o cheama Manolo si ca primsc un bon de 50 % reducere la urmatoarea vizita.

Mandra de capul meu impecabil, merg la casa cu sentimentul ca ma usurez de bani buni, cand aflu ca mai imi ramane ceva piele pe mine dupa ce achit tot si pe langa tichetul de 50 % reducere pentru mine, mai primesc unul pentru inca o domnisoara interesata de serviciile celor de la Headmasters (asa se numeste salonul) – deci, fetelor, daca vreti sa va rasfatati si voi capul, fata, mainile sau picioarele pana dati un buzz si facem sa fie bine.

Pery, stai la coada, draga – am zis fetelor!!!

La ora 8 sunt la Politie pe Albac sa evit aglomeratia si coada infernala. Se pare ca la fel s-au gandit si alti 50 de oameni inaintea mea. Culmea fix amu s-a gasit sa ninga cu fulgi mari si desi, iar eu sa-mi uit umbrela acasa. Peste o ora in timp ce admiram senzatia de degete incretite de la stat prea mult in apa rece, gandindu-ma ca ca daca pana acum nu m-am racit – apoi sigur asta pune capat, intram toti 50 in sala de asteptare: speram ca dintre toti, doar jumate sunt la programari examen si ca restul au venit pentru inmatriculari, radieri, etc. Vezi sa nu. In sala pute a catel ud. Daca stau bine sa ma gandesc si eu put a catel ud. La dracu. Mi-e frig si coada  se intinde neuniform, pe vre-o 10 metrii lungime si in grosime atingand si 6-7 oameni. Of , o sa stau aici forever.

In fata mea un tip tare atotcunoscator dupa atitudine, le propovaduia celor 3 tipi de langa el (care toti trei aveau alura de bodyguarzi romani: 30 si de ani, inalti cu burta incapatoare, incapabili sa alerge 10 metri).

- 15 intrebari din contraventii, mah! Ma jur!!!! Cin-spra-ze-ce!!! Isi bat joc de noi astia. Prima a fost usoara cu prioritati, a doua ceva cu centura de siguranta, inca vre-o trei si pe urma tot contraventie, contraventie, contraventie.  Si de-alea grele nu asa! Cu cate puncte fiecare…

Cei trei il priveau cu gura gascata injurand pe sub mustata. Putin mai in fata, o gasca vesele care radea si glumea intruna, rupand mereu linistea cu cate un hohot. Doar eu parca nu aveam pe nimeni in multimea asta de fete gri. Dureri de spate, dureri de picioare, dureri de cap. uuuuuuuuuuuu. Pe la ora 11:00, cand mai erau doar vre-o 6 oameni in fata mea si eu nu stiam de ce sa fiu mai ingrijorata: de faptul ca am intrziat 3 ore la job sau ca in curand nu voi mai sti nimic din toata legislatia invatata, o tipa din fata mea isi scoate din dosar o chitanta. Un gand ma fulgera cu voce tare (foarte tare dupa rasetele din sala) : “Doar nu trebuia sa mai platesc ceva pentru ca dau examenul a doua oara!”. Un domn binevoitor imi spune sa trec strada si altul promite sa-mi tina locul in fata. Alerg ca o descreierata, platesc chitanta si ma intorc val vartej de parca nici nu as fi fost plecat, asteptand ca cineva sa ma aplaude pentru efortul depus. Vezi sa nu, inca vre-o trei se strecurasera intre timp in fata mea , da nu-i stres, am zis in gandu meu, macar am rezolvat problema. Nu ma pot gandi la nimic asa ca ii studiez pe cei din jurul meu.

Nenea de la ghiseu imi face intr-un minut programarea (nu inteleg de ce dracu la restu din fata mea le lua 10 minute la fiecare pentru aceasi operatiune) si ma duc spre sala de exminare: abia acum incepusera sa-mi tremure picioarele. Nu va spun de cate ori nu mi-a trecut prin cap sa ma duc altadata. Acolo imi iau codul de bare, ma uit ca proasta la ecran timp de 5 minute ca unde dracu se baga ala, desi sunt a doua oara acolo. Gresesc prima intrebare ca imi tremura mana nu de alta. Pe urma suflu adanc si peste 5 minute ies din sala retinandu-mi un zambet fericit din compatimire pentru cei care au picat. Ii zic la politistul care imi retinuse dosarul si ma intreaba cum ca cheama, ca ma numesc Bibart si ca am fost admisa. Nici macar nu zambeste. Pe cine sa sun, pe cine sa sun??? As zice la toata lumea. Un nene care era in fata mea la coada ma intreaba ce-am facut. Luminata ii spun ca am luat ca sa primesc in schimb un “mda, inca o femeie la volan”. Tata nu raspunde, mama nu raspunde, Ovi nu raspunde…

Ma enervez ca nimanui nu pare sa-i pese de victoria mea mareata si imbufnata, imi iau catrafusele si ma car spre taxi, imi trantesc poseta pe scaun  si ma intorc spre sofer:

- Pe Dorobantilor te rog. (dupa care tac cateva secunde si izbucnesc) Mi-am luat sala azi! Cu 24! Dupa ce am picat o data si am invatat o gramada. Stiu ca o sa fiu un sofer ingrozitor si ca o ajung in toate topurile de pe internet despre blonde la volan, dar mi-am dorit mult sa fiu prima din familie care are carnet in afara de tata. Imi spuneti va rog, felicitari? ca m-am chinuit destul sa o merit!

Soferul zambeste si ma intreaba:

- Auzi, dar cand te-a programat la oras, ca am auzit ca numa peste doua luni mai programeaza?

Sa va zic ce am facut noi (io si inca 5 oameni) sambata dupamasa. Ne-am inteles sa ne intalnim la 2 jumate in gara. Ne-am luat belete pana la Jucu. Nu, nici unul dintre noi nu cunoaste pe nimeni in Jucu, nu lucreaza sau locuieste acolo. Am coborat la Jucu si primul lucru a fost sa ne luam belete inapoi pe trenul care se intorcea in Cluj peste 10 minute. Dupa ce ne-am vast cu beletele in posnar, am profitat de intarzierea  trenului ca sa ne tragem in chip cu Gara Jucu in toate pozitiile si moacele la care ne-am gandit. Pe urma ne-am urcat in tren si am venit inapoi in Cluj.

***

In apropierea garii din Tokyo, in zona numita HaraJuku, tinerii adolescenti japonezi se intalnesc pentru a da frau liber imaginatiei si creativitatii in ceea ce priveste expresia vestimentara. Daca credeati ca stilul Emo e iesit din comun si grotesc, atunci nu ati vazut ce se intampla in Harajuku. Copii astia isi trag sursele de inspiratie din costumele trupelor de rock japonez, din anime-uri, din carti, din jocuri video, dar mai mult decat atat: combina, mixeaza si rearanjeaza o gramada de elemente artistice dand nastere la ceva extrem variat pana aproape la limita kitch-ului. Daca exista in moda termenul de postmodernism atunci el s-a nascut in Harajuku si nu-i de mirare ca a devenit o sursa continua de inspiratie pentru toti designeri mari ai lumii.

Noi am aflat de Harajuku de la prietenul Rares, omul caruia daca ii zici ceva rau de Japonia primesti o bata de kendo peste cap. Culmea a prins. La primele seturi de poze trimise pe lista noastra de discutii eram oripilati, dar curand am aflat ca daca o zi nu ne primim doza de ciudatenie devenim frustrati si nervosi. Nu am inceput sa ne imbracam ca adolescentii din Harajuku dar ne-am tot gandit cum sa facem o astfel de manifestare si la noi, cand lui Bulanski i-a trecut prin capatana:

- Da ce mah, noi nu puteam face Harajuku nostru, ca tot avem GaraJucu aci aproape.

Asa ca weekendul asta organizam primul GaraJucu Party. O sa fie si un concurs de costume si castigatorul primeste un bilet de tren dus intors pentru 2 persoane pana in GaraJucu. O sa revin cu poze dupa. Pana una alta ne-am gandit sa mergem,  si noi astia de organizam sa ne tragem in chip cu GaraJucu ca sa dam putina soliditate ideii si sa aratam ca suntem seriosi ))

***

In gara, Sandu catre mine:

- Hai tu Bibi ia tu biletele ca io o sa izbucnsc in ras cand le cer.

- Bine mah! (ii iau legitimatiile din mana si ma intrc catre tanti de la ghiseu) 6 bilete catre GaraJucu aaaaaaa catre Jucu ahahahahahahahahahahahahahaha.

***

Am pus acest post ca  apartinand si categoriei “prin lume” unde de obicei scriu review-uri la calatoriile mele pe alte meleaguri )))) Faptul ca am mers juma de ora cu trenul se pune ca meleag strain, nu?

Azi am tare mult de lucru asa ca nu voi scrie mult, dar voi lasa imaginile sa graiasca in locul meu. Acelasi umor negru cu care v-am obisnuit. Aceeasi mutra confuza care se incrunta zambind.

via http://buburuza.net

Si la fotografie de o cu totul alta nuanta care sa va schimbe zambetul incruntat, in zambet visator.

Un weekend fain s-aveti.

via http://ffffound.com/

- Mah Andi, cum zici tu ca e usurel filmu’, ca tot drumu’ din Mall pana acilea numa despre chestiile ce nu le-am inteles am discutat cu Aghi.

- (Aghi tuseste a bullshit) Adica vrei sa spui ca tu ai intrebat si eu ti-am clarificat?

- Ezac. Pana una alta, e un film pentru pasionatii de fantasy si fanii lui Gilliam. Restu sa se duca dracului. De asta nici nu a luat cine stie ce premii. Dar pentru mine e cel mai bun film de gen pe care l-am vazut de la Labirintul lui Pan incoace.

- Si ce anume n-ai inteles?

- Poi ce se petrece in lumea cui? Daca mori in imaginar, mori si in realitate? A cui era lumea din final? Cine era de fapt Tony? Uf o groaza de intrebari am (culmea, una, cea mai importanta, imi scapa atunci).

***

In mintea mea stiam insa raspunsul la toate aceste intrebari, dar le puneam oricum, pentru ca doream sa mai poposesc inca cateva minute in lumea filmului inainte sa ma indrept sprea alte lumi – mai banale si mai….friguroase.

The Imaginarium of Doctor Parnassius se numeste filmul si este, o oda adusa imaginarului si creativitatii fiecaruia.  Temele nu sunt noi: batranul Faust si pactul cu diavolul, tanara fiica pierduta  intr-un joc de noroc din nuvelele lui Puskin,  puterea naratiunii/imaginatiei care tine in picioare lumea – motiv originand in Peter Pan si preluat mai tarziu de Rushdie in Harun si marea de povestiri, teatrul ambulant shakespearian, oglinda ca poarta spre universuri paralele. Viziunea lui Gilliam este insa, una dintre cele mai savuroase: pornind dintr-o Londra contemporana, gri si lipsita de imaginatie, ajungem in propria noastra minte – v-ati gandit vreodata cum ar arata cele mai dulci ganduri ale voastre transpuse in realitate? (Ah, draga lume de vis, cum mi-as vinde sufletul pentru tine.) Dar nu toti oamenii sunt la fel de curiosi sa patrunda in imginar: pentru cei multi e o frauda ca oricare alta fata de care sunt suspiciosi si inhibati.

Personajul Tony e cel care le deschide ochi, el – mincinosul, el ipocritul, el- ingerul care vine de nu se stie unde pentru a-l insela pana si pe diavol. Nici la final nu ii cunostem adevarata identitate. Nici nu trebuie ca sa stim ca e cel mai complex personaj din film. Solutia pe care a gasit-o Gilliam, mortii neasteptate a lui Heath Ledger si anume inlocuirea acestuia de cate ori patrunde in imaginar cu un alt actor in functie de idealul celui care il creaza (Johnie Depp, Jude Low, Collin Ferrel) e absolut geniala: as spune ca mult mai buna si cu siguranta mult mai atractiva pentru spectatori, decat ideea originala a filmului. Insa nu doar Tony aduce savoare lumilor deschise de regizor. Tot castul, de la Valentina si amorezul ei Anton, la vesnicul Parnassus si piticul sau intelept, pana si diavolul vicios si amuzant: toti parca au o singura pasiune – jocul sub oricare forma a ei. Jocul imaginatie, mai mult decat oricare altul.

Asadar, cine e Parnassus? Dumnezeu nu e, desi are magica putere de a creea lumi, Faust nu – ca isi are puterile dinainte de a deveni nemuritor , deci om nu ar fi putut fi nici macar inainte de primul pariu cu diavolul, si atunci? Frumoasa Valentina ne ia ochii, diavolul ne amageste cu tensiunea pariurilor in care ne atrage, Tony ne retine atentia asupra personajului sau complex, astfel incat uitam pana la sfarsit principala intrebare: Cine e Dr. Parnassus??

Mi-a trecut prin gand la vre-o doua zile dupa ce am vazut filmul si inca nu am elucidat-o. Poate nici nu are raspuns intrebarea mea…

I found this beautiful winter poem and I thought it might be a comfort to you.

It was to me and it is very well written.

Enjoy!

via http://eatliver.com/

Azi noapte am visat ca Charlie canta la vioara.
Io ma certam cu Pery daca ceea ce canta e tema din Recviem for a dream sau nu )))
In timp ce ma concentram sa imi dau seama ce melodie e, melodia se preschimba incet intr-un din sonatele lui Beethoven, fata lui Charlie se transforma si ea, incet, in fata unui personaj de anime, care imi devine din ce in ce mai cunoscut. Il identific ca fiind Haji din Blood+.

Ca sa vedeti cum functioneaza creieru asta al meu:

pas 1: acu doua nopti am vazut The Soloist – crappy movie, dar imi amintesc ca am fost marcata de faptul ca pe tot soundrackul canta din Beethoven la contrabas si stiu ca mi-a zis atunci ca ar fi fost superb daca ar fi cantat la vioara,  ca ador vioara – e mult mai melodioasa si mai subtila.

pas 2: la Rev am aflat de talentul muzical al lui Charlie si mi-a lasat o impresie foarte buna, tinand cont ca sunt o amatoare si o consumatoare de arta … Ionuke, cred, mi-a spus atunci ca Charlie canta la pian.

pas 3: duminica in Tzevi, am avut o discutie cu Trollii, nu cu Pery, desi era si Pery pe-acolo, daca melodia care se aude e din OST-ul de la Recviem for a dream sau nu, si m-am gandit ulterior cateva minute bune la asta.

pas 4: pe peretele din camera mea sunt mai multe poze din anime-uri diverse printre care e si una cu Haji din Blood+ cu un contrabas in brate.

Cum s-au amestecat toate in capul meu nu stiu, dar mi-a facut mare placere sa le despic si sa vad ca toate rezida din viata mea de zi cu zi, impresiile si gandurile mele… Tare fascinanta manifestare a creierului sunt si visele astea. Numai de-am putea sa ni le amintim atat de clar de fiecare data.

* intre timp, am inceput sa ascult Beethoven, Sonata 8 la vioara si pian intensiv. Atata de intensiv incat simt ca e momentul sa-mi fac testamentul. Just in case.

Exista unii oameni care de cand s-au nascut, n-au decat un singur vis: sa fie ..altundeva. Io le zic oameni bantuiti de dor de duca. Ei nu pot sa inchida ochii fara sa vada o alta lume: nu trebuie sa fie mai frumoasa, trebuie doar sa fie altfel. Curiozitatea le roade oasele si nelinistea le umple orele lungi de rutina.
Isi fac liste imaginare, nesfarsite – in incercarea de a-si organiza imaginarul:
- lista cu locuri pe care trebuie sa le vada inainte sa moara
- lista cu locuri in care nu au fost inca
- lista cu locuri in care ar vrea sa locuiasca etc.
Oamenilor astora nu le e niciodata rau de nimic, si nu conteaza cat de lunga e calatoria, cat timp isi urmaresc visul…

Astia-s copiii care fug de-acasa cand is mici ca sa vagabondeze prin paduri si se intorc dupa 3 zile din “aventura vietii lor”, astia-s turistii straini pe care ii vedeti stand singuri intr-un compartiment de tren cu un ghid al Romaniei in mana, astia-s montaniarzii care iti dau binete in varf de Piatra Craiului… Astia-s oamenii care se uita ore in sir pe net la poze din alte tari, imaginandu-si ca ei sunt omuletii de la poalele Mont Blanc-ului sau de la picioarele lui David.

Mai mult decat atat, ei sunt cei carora atunci cand le spui HAI!, lasa tot si vin. Pentru ei.

Ioi ca mi-am adus aminte… Azi citeam o chestie  careia-i zice: 5 feluri in care bloggingul te apara de dementa (5 Ways Blogging Can Save Your Sanity) si radeam singura ca proasta:

1) bloggingu’ imi  goleste constant mintea: ioi da astia cred ca io scriu toate prostiile, tembelismele, idioteniile si pornosagurile ce-mi trec prin cap, acilea? Astea ca astea, mai imi scapa, dar ideile geniale le tin pentru mine in totalitate, ca nu vreau sa vie lumea perfecta fara crize, foamete, razboi si alea ale, nu de alta da nu as mai avea despre ce scrie! Io zic ca dimpotriva, bloggingu’ imi impovareaza creieru cu inca o grije formulata de obicei sub forma: ioi, de cand n-am  mai scris pe blog!

2) bloggingu’ ma face mai atenta la ceea ce ma inconjoara. ba mai mult: ma face sa si fac chestii pe care in mod normal nu as avea curajul sa le fac, doar ca sa am ce scrie… si ajung sa nu le scriu ca tulai, nu vreau sa ajung spaima fetelor cuminti sau a femeilor maritate ca mai am de-a face cu ele din cand in cand.

3) blogginu imi aminteste ca nu sunt singura: ahahahahahahahahaha – mulumesc celor 15 cititori ai mei ca impreuna cu cei 50 de prieteni imaginari imi fac viata mai placuta, ca altfel, as fi nevoita sa-mi sun pretenii reali sa-i chem la bere, si doamne fereste, cum as putea sa fac una ca asta?

4) cititorii mei, cica imi tin evidenta daca am facut sau  nu, ce mi-am propus. No fiti atenti ca daca nu-mi iau carnetu, nu ma las de fumat, nu ma mut in casa noua, nu dau la master si nu castig la lotto, va fi numai si numai vina voastra ca cica voi ar trebui sa ma impingeti de la spate sa nu las pe maine ce pot face azi. Si astea is doar cateva din chestiile pe care mi le-am propus anul asta (nu de alta da sa-mi iau carnetu si sa ma las de fumat s-ar putea sa trebuiasca sa-mi propun de mai multe ori pe parcursul anului).

5) Iar ultima si cea mai aberanta: ajutandu-i pe ceilalti ma eliberez de sentimentele negative. In rolurile abordate de mine de-a lungul timpului petrecut pe acest blog (model in viata pentru copiii confuzi care nu stiu daca Avatar e un film bun sau nu, terapist pentru fetele care au fantezi sexuale cu personaje din animeuri si prieten celor care se regasesc in sentimentele mele fata de deconstructivismul limbajului) am ajutat extrem de multi oameni. Cu deosebita modestie imi asum responsabilitatile care deriva din asta: donez un umar pentru plans, un ochi (ala bun) pentru gasit sens in viata declarat pierdut in prealabil, si un plaman de fumator pentru exercitii de respiratie adanca.

Asadar de cand am acest blog, sanatatea mea mentala s-a imbunatatit considerabil. Nu mai sunt deprimata (mai putin cand ploua, n-am cititori pe blog sau aud Lady Gaga la radio), nu ma dau cu capu de perei decat ocazional cand nu se feresc stalpii de pe Eroilor din calea mea si NU mai sunt  isterica! Am zis NU!!!!, si daca comenteza cineva ii rup capul jos ca atatea sentimente pozitive am in mine de dau pe dinafara…

Si pentru ca zilele astea nu am avut timp (a se citi chef) sa scriu, dar vreau totusi sa va aduc……aaaa pacea-n suflet cu un strop de frumusete, va ofer prin intermediul prietenului meu de suflet si genialului om de cultura cunoscut sub preudonimul de Internet, o bucatica de arta fina, culeasa din strafundurile Google Readerului meu – aceasta enciclopedie a (sub) culturii mondiale, demna de invidiat si divinizat simultan.

Subiectul de astazi: natura moarta cu praf…..

de pusca.

via http://www.behance.net/

Apopo, azi am invatat ce inseamna cuvintul cercopitac, si jur ca nu are legatura cu nici un persoanj politic local sau international, cum as fi crezut, desi ar putea prea bine sa-i suplineasca pe multi.

Tot azi am vazut The Hurt Locker…